Etalonul aur

Etalonul aur

Oamenii au ales aurul si argintul, metale pretioase, pentru a indeplini functia de moneda, datorita proprietatilor lor mineralogice, fizice si chimice. Utilizarea banilor intr-o economie de piata este o necesitate praxeologica. Faptul ca aurul - si nu altceva - este intrebuintat ca moneda nu este decat un fapt istoric si, ca atare, nu poate fi stabilit de stiinta catalactica. In istoria monetara, ca si in toate celelalte ramuri istorice, suntem nevoiti sa recurgem la intelegerea (Verstehen) istorica. Daca unora le face placere sa numeasca etalonul aur o "relicva barbara", [28] atunci aceste persoane nu pot ridica nici o obiectie la aplicarea aceleiasi descrieri tuturor institutiilor determinate istoric. Faptul ca britanicii vorbesc engleza - si nu daneza, germana, sau franceza - este, in acest caz, tot o relicva barbara, iar toti britanicii care se opun inlocuirii englezei cu limba Esperanto nu sunt mai putin dogmatici si ortodocsi decat cei ce nu elogiaza entuziasmati planurile de administrare guvernamentala a banilor.

Demonetizarea argintului si institutionalizarea monometalismului pe baza de aur a fost rezultatul unor amestecuri deliberate ale statului in chestiunile monetare. Este inutil sa ne intrebam ce s-ar fi intamplat in absenta acestor politici. Insa nu trebuie sa uitam ca intentia guvernelor nu era de a institui etalonul aur. Ele urmareau instituirea unui dublu etalon - urmareau substituirea ratelor de schimb fluctuante, stabilite pe piata, intre monedele de aur si cele de argint, care coexistau independent, cu o rata de schimb intre aur si argint decretata de stat. Doctrinele monetare dindaratul acestor tentative prezentau fenomenele de piata in acel mod complet inadecvat in care nu le pot reprezenta decat doctrinele birocratilor. Tentativa de institutionalizare a unui dublu etalon, pentru ambele metale - aur si argint - a esuat lamentabil. Aparitia etalonului aur a fost manifestarea unei infrangeri zdrobitoare suferite de guverne si de doctrinele promovate de ele.

In secolul al XVII-lea ratele de schimb ale guvernului englez supraevaluau guineea [de aur - n. tr.] fata de argint, determinand astfel disparitia monedelor de argint. N-au ramas in uz decat acele monede de argint care [p.472] erau foarte uzate prin folosinta, sau alterate, sau reduse ca greutate din alte motive: exportarea si vanzarea acestora pe piata de metal pretios era neprofitabila. In felul acesta Anglia a instituit etalonul aur, impotriva dorintelor guvernului sau. Abia mult mai tarziu legile au transformat statutul de facto al etalonului aur intr-unul de jure. Statul a renuntat la alte tentative inutile de a reinjecta monede de argint pe piata, la cursul oficial al etalonului-argint, multumindu-se sa bata argintul numai ca moneda subsidiara, cu o putere limitata de mijloc legal de efectuare a schimburilor. Acest numerar subsidiar nu avea statut de moneda, ci de substitut monetar. Valoarea sa de schimb nu depindea de continutul de argint al monedelor, ci de faptul ca ele puteau fi schimbate instantaneu in aur, fara amanare si fara alte costuri, la intreaga valoare inscrisa pe ele. Ele erau, de facto, bancnote tiparite pe argint, creante asupra unei anumite cantitati de aur.

Mai tarziu, in cursul secolului al XIX-lea, dublul etalon a dat nastere, in mod similar, monometalismului de facto bazat pe aur, in Franta si alte tari din Uniunea Monetara Latina. Cand scaderea pretului la argint, spre sfarsitul anilor 1870, ar fi determinat inlocuirea automata a etalonului aur de facto, cu un etalon argint de facto, statele acestea au suspendat baterea monedei de argint, in vederea prezervarii etalonului aur. In Statele Unite, structura preturilor pe piata de metale pretioase transformase bimetalismul legal intr-un monometalism de facto, bazat pe aur, inca inaintea izbucnirii Razboiului Civil. Dupa perioada "biletelor verzi" (greenback period [perioada bancnotelor "unioniste", emise incepand din 1962, pentru finantarea razboiului prin inflatie - n. tr.]), a urmat o lupta intre adeptii etalonului aur si cei ai etalonului argint. Rezultatul a fost o victorie a etalonului aur. Dupa ce tarile cele mai avansate adoptasera etalonul aur, ele au fost urmate si de celelalte tari. Dupa marile aventuri inflationiste din perioada Primului Razboi Mondial, majoritatea tarilor s-au grabit sa revina la etalonul aur, sau la etalonul aur comercial (gold exchange standard).

Etalonul aur a fost etalonul monetar al intregii lumi in perioada capitalismului, a cresterii bunastarii, a libertatii si a democratiei, atat politica, cat si economica. In ochii liber-schimbistilor principala sa calitate era tocmai faptul ca reprezenta un etalon monetar international, adecvat necesitatilor comertului international si tranzactiilor efectuate pe pietele internationale, financiare si de capital. [29] El reprezenta mijlocul de efectuare a schimburilor prin intermediul caruia industrialismul occidental si capitalul occidental purtasera civilizatia occidentala pana in cele mai indepartate regiuni ale planetei, distrugand pretutindeni obstacolele stravechilor prejudecati si superstitii, sadind semintele unei noi vieti si unei noi bunastari, eliberand mintile si sufletele si provocand o avutie nemaiauzita. El a insotit avansul triumfal [p.473] fara precedent al liberalismului occidental, capabil sa uneasca toate tarile intr-o comunitate de natiuni libere, aflate unele cu altele in relatii de cooperare pasnica.

Putem intelege cu usurinta de ce popoarele priveau etalonul aur ca pe simbolul acestei schimbari istorice, cum nu se poate mai mari si mai benefice. Toti cei dornici sa saboteze evolutia lumii catre bunastare, pace, libertate si democratie detestau etalonul aur - si nu doar datorita semnificatiei sale economice. In ochii lor etalonul aur era stindardul labarum, simbolul tuturor doctrinelor si politicilor pe care doreau sa le distruga. In lupta impotriva etalonului aur miza depasea cu mult preturile bunurilor si ratele de schimb valutar.

Nationalistii combat etalonul aur fiindca doresc sa-si izoleze tarile de piata mondiala si sa instituie, daca se poate, un sistem de autarhie nationala. Guvernele interventioniste si grupurile de presiune combat etalonul aur deoarece il considera cel mai serios obstacol in calea dorintelor lor, de manipulare a preturilor si ratelor salariale. Insa cele mai fanatice atacuri impotriva aurului apartin adeptilor expansiunii creditului. Pentru acestia, expansiunea creditului este panaceul tuturor relelor economice. Cu ajutorul ei s-ar putea scadea, sau chiar aboli ratele dobanzii, s-ar putea ridica salariile si preturile, in beneficiul tuturor, mai putin al capitalistilor parazitari si al patronilor exploatatori, s-ar putea elibera statul de necesitatea echilibrarii bugetului - pe scurt, s-ar putea asigura prosperitatea si fericirea tuturor persoanelor decente. Doar etalonul aur, aceasta gaselnita diabolica a ticalosilor si stupizilor economisti "ortodocsi", impiedica omenirea sa dobandeasca prosperitatea vesnica.

Etalonul aur nu este, desigur, un etalon perfect sau ideal. Nu exista perfectiune in sfera activitatilor umane. Insa nimeni nu ne poate spune cum ar putea fi inlocuit etalonul aur cu ceva mai bun. Puterea de cumparare a aurului nu este stabila. Dar insasi notiunea de putere de cumparare stabila si imuabila este absurda. Intr-o lume vie si schimbatoare nu poate exista nimic de felul stabilitatii puterii de cumparare. In cadrul constructiei imaginare a unei economii in regim de rotatie uniforma nu ramane loc pentru un mijloc de schimb. Modificarea puterii de cumparare a monedei reprezinta una din trasaturile sale esentiale. De fapt, adversarii etalonului aur nu urmaresc stabilizarea puterii de cumparare a monedei. Telul lor este mai curand sa asigure guvernelor puterea de a manipula puterea de cumparare, fara a fi inoportunate de un factor "extern", cum este relatia monetara corespunzatoare etalonului aur.

Principala obiectie indreptata impotriva etalonului aur este ca face sa se manifeste, in procesul determinarii preturilor, un factor pe care nici un guvern nu-l poate controla: vicisitudinile productiei de aur. In felul acesta, o forta "externa", sau "automata", restrange [p.474] puterea unui guvern national, de a isi face supusii atat de prosperi cat ar dori. Capitalistii internationali capata puteri dictatoriale, iar suveranitatea nationala devine o fictiune.

Insa neviabilitatea politicilor interventioniste nu are nimic de a face cu problemele monetare. Vom arata mai jos de ce toate masurile izolate de interventie guvernamentala in procesele de piata trebuie sa esueze in atingerea scopurilor urmarite. Daca guvernul interventionist doreste sa remedieze neajunsurile primelor sale interventii mergand tot mai departe pe calea interventiei, atunci el transforma, in cele din urma, sistemul economic national intr-o economie socialista de tip german. Apoi, el aboleste in intregime piata autohtona - si, impreuna cu ea, moneda si toate problemele monetare - desi ar putea retine unii din termenii si denumirile economiei de piata. [30] Oricum, nu etalonul aur este cel care frustreaza bunele intentii ale autoritatilor binevoitoare.

Semnificatia faptului ca etalonul aur face ca sporul ofertei de aur sa depinda de profitabilitatea producerii de aur este, desigur, ca limiteaza puterea guvernului de a recurge la inflatie. Etalonul aur face determinarea puterii de cumparare a banilor independenta de ambitiile si doctrinele schimbatoare ale partidelor politice si ale grupurilor de presiune. Acesta nu este un defect al etalonului aur; este principala lui calitate. Toate metodele de manipulare ale puterii de cumparare sunt, cu necesitate, arbitrare. Toate metodele recomandate pentru descoperirea unui asa-zis etalon obiectiv si "stiintific" de manipulare monetara se bazeaza pe iluzia ca modificarile puterii de cumparare pot fi "masurate". Etalonul aur indeparteaza determinarea modificarilor induse monetar ale puterii de cumparare din arena politica. Acceptarea sa generalizata presupune recunoasterea adevarului ca nu este posibila augmentarea averilor tuturor prin tiparire de bani. Detestarea etalonului monetar este inspirata de superstitia ca atotputernicele guverne pot crea avutie din bucatele de hartie.

S-a spus ca si etalonul aur este manipulat. Guvernele pot influenta puterea de cumparare a aurului, fie prin expansiunea creditului, chiar daca ea este limitata de necesitatea prezervarii rambursabilitatii substitutelor monetare, fie indirect, prin promovarea de masuri care stimuleaza populatia sa-si reduca volumul detinerilor monetare. Afirmatiile acestea sunt adevarate. Este incontestabil ca cresterea preturilor survenita intre 1896 si 1914 a fost, in buna masura, provocata de asemenea politici guvernamentale. Insa faptul esential este ca etalonul aur impune limite stricte tuturor acestor demersuri de scadere a puterii de cumparare a banilor. Inflationistii combat etalonul aur [p.475] tocmai pentru ca vad in aceste limite un obstacol serios in calea planurilor lor.

Expansionistii numesc defecte ale etalonului aur tocmai elementele care ii confera acestuia eminenta si utilitatea. El stavileste demersurile inflationiste de amploare ale guvernelor. Etalonul aur nu a esuat. Guvernele au tinut sa-l distruga, deoarece erau dedicate doctrinei eronate ca expansiunea creditului este un mijloc adecvat de reducere a ratei dobanzii si de "imbunatatire" a balantei comerciale.

Insa nici un guvern nu este suficient de puternic pentru a aboli etalonul aur. Aurul este moneda comertului international si a comunitatii economice supranationale, a intregii omeniri. El nu poate fi afectat de masuri ale unor guverne a caror suveranitate este limitata la anumite tari. Cata vreme o tara nu este strict autosuficienta din punct de vedere economic, cata vreme mai exisa interstitii ramase in zidurile prin care guvernele nationale incearca sa-si izoleze tarile de restul lumii, aurul inca mai este utilizat ca moneda. N-are importanta daca guvernele confisca monedele de aur si metalul pretios pe care pot pune mana si ii pedepsesc pe detinatorii de aur ca pe niste raufacatori. Limbajul intelegerilor bilaterale de cliring, prin care guvernele urmaresc sa elimine aurul din comertul international, evita orice referire la aur. Insa varsamintele consumate pe baza acestor intelegeri sunt calculate pe baza preturilor exprimate in aur. Cei care cumpara sau vand pe pietele externe calculeaza avantajele si dezavantajele tranzactiilor pe care le fac in aur. In ciuda faptului ca o tara si-ar fi desprins moneda locala de orice legatura cu aurul, structura preturilor sale interne ramane legata indeaproape de aur si de preturile exprimate in aur pe piata mondiala. Daca un stat doreste sa-si izoleze structura preturilor interne de preturile internationale, el trebuie sa recurga la alte masuri, cum ar fi taxe vamale prohibitive si embargouri la importuri si exporturi. Nationalizarea comertului cu tarile straine, efectuata fie deschis, fie direct prin controlul schimburilor valutare, nu elimina aurul. Guvernele, in calitate de comercianti, tranzactioneaza utilizand aurul ca mijloc de schimb.

Lupta impotriva aurului, care este una dintre principalele preocupari ale tuturor guvernelor contemporane, nu trebuie privita ca un fenomen izolat. Ea nu reprezinta decat un element din giganticul proces de distrugere ce caracterizeaza epoca noastra. Etalonul aur este combatut pentru ca oamenii doresc sa inlocuiasca liberul schimb cu autarhia nationala, pacea cu razboiul, libertatea cu omnipotenta guvernelor totalitare.

Poate ca intr-o zi tehnologia va descoperi o metoda de augmentare a ofertei de aur la costuri atat de reduse incat aurul va deveni inutil pentru serviciul monetar. Atunci oamenii vor trebui [p.476] sa inlocuiasca etalonul aur cu un alt etalon. este inutil sa ne preocupam astazi de felul in care va fi rezolvata aceasta problema. Nu stim nimic despre conditiile in care o asemenea decizie va trebui luata.

Cooperarea monetara internationala

Etalonul aur international functioneaza fara nici un fel de interventie din partea guvernelor. El exprima cooperarea efectiva si reala a tuturor membrilor economiei mondiale de piata. Pentru a face etalonul aur sa functioneze ca etalon international nu este necesar amestecul nici unui guvern.

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetara internationala este actiunea lor concertata in vederea expansiunii creditului. Ele au inteles ca, daca expansiunea creditului este limitata la o singura tara, aceasta nu duce decat la scurgerea metalului pretios in exterior. Ele considera ca numai aceasta scurgere impiedica planurile lor, de reducere a ratei dobanzii si de provocare, in felul acesta, a unui boom economic fara sfarsit. Daca toate guvernele ar coopera, in realizarea politicilor lor expansioniste, atunci ele au convingerea ca ar putea indeparta acest obstacol. In opinia lor este necesara o banca internationala de emisiune a mijloacelor fiduciare, tratate ca substitute monetare de intreaga populatie a tuturor tarilor.

Nu este cazul sa insistam aici din nou asupra faptului ca imposibilitatea reducerii ratelor dobanzii prin intermediul expansiunii creditului nu se datoreaza numai scurgerilor externe. Aceasta chestiune fundamentala este analizata exhaustiv in alte capitole si sectiuni ale acestei carti. [31]

Insa mai exista o problema importanta pe care trebuie sa ne-o punem.

Sa presupunem ca exista o banca internationala care emite mijloace fiduciare, a carei clientela este populatia intregii lumi. Nu conteaza daca aceste substitute monetare merg direct in detinerile monetare ale persoanelor individuale si firmelor, sau sunt detinute numai de bancile centrale ale diverselor tari, in calitate de rezerve, pe baza carora emit substitute monetare nationale. Esential este ca exista o moneda internationala uniforma. Bancnotele nationale si depozitele la vedere sunt rambursabile in substitute monetare emise de banca internationala. Necesitatea de a prezerva paritatea monedei nationale cu cea internationala limiteaza puterea sistemului bancar central al fiecarei tari de a expanda creditul. Insa puterea bancii centrale internationale nu este limitata decat de factorii care limiteaza expansiunea creditului in cazul unei banci unice, care opereaza intr-un sistem economic izolat, sau in intreaga lume.

Putem la fel de bine presupune ca banca internationala nu este o banca ce emite substitute monetare din care numai o parte sunt mijloace fiduciare, ci o autoritate mondiala care emite o moneda internationala discretionara. Aurul a fost demonetizat in intregime. Singura moneda ramasa in uz este cea creata de o autoritate internationala. Aceasta este libera sa augmenteze cantitatea acestor bani, cata vreme nu merge pana la a determina colapsul economic si prabusirea monedei. [p.477]

Atunci s-ar realiza idealul keynesienilor. Atunci ar functiona o institutie capabila sa exercite o "presiune expansionista asupra comertului international."

Insa adeptii unor astfel de planuri au neglijat o problema fundamentala - cea a distributiei cantitatilor acestea suplimentare de moneda-credit, sau de bani de hartie.

Sa presupunem ca autoritatea internationala isi sporeste volumul emisiunilor cu o anumita suma, alocata in intregime unei anumite tari, Ruritania. Rezultatul final al acestei actiuni inflationiste va fi o crestere a preturilor bunurilor si serviciilor din intreaga lume. Insa, pe parcursul desfasurarii acestui proces, conditiile de trai ale cetatenilor din diverse tari sunt afectate in mod diferit. Primul grup binecuvantat cu mana suplimentara sunt ruritanienii. Ei au mai multi bani in buzunare, in vreme ce restul lumii nu a primit inca partea sa din banii nou creati. Ei pot licita preturi mai ridicate pe piata, in vreme ce altii nu pot. Asa incat ruritanienii extrag mai multe bunuri de pe piata mondiala decat inainte. Non-ruritanienii se vad nevoiti sa-si restranga consumul, deoarece nu pot rivaliza cu ruritanienii, la preturile mai mari platite de acestia. Pe parcursul desfasurarii procesului de ajustare a preturilor la noua relatie monetara, ruritanienii se afla intr-o pozitie mai avantajoasa fata de nonruritanieni. Pana la finalizarea procesului cei dintai se vor imbogati pe seama celor din urma.

Principala problema pe care o ridica asemenea masuri expansioniste este stabilirea proportiei in care banii nou creati vor fi alocati diverselor tari. Fiecare tara va fi dornica sa sustina un mod de distributie care sa-i asigure ei o cat mai mare parte posibila din banii nou creati. Orientul inapoiat din punct de vedere industrial, de pilda, va recomanda probabil o distributie egala per capita, un aranjament care evident il va favoriza, pe seama tarilor avansate din punct de vedere industrial. Orice aranjament se va adopta, toate tarile vor fi nemultumite si se vor plange de tratament inechitabil. S-ar ajunge la conflicte serioase, care ar compromite intreaga schema.

Obiectia ca aceasta problema nu a jucat un rol important in negocierile care au precedat infiintarea Fondului Monetar International si ca s-a ajuns cu usurinta la un acord privitor la utilizarea resurselor Fondului nu este relevanta. Conferinta de la Bretton Wood s-a desfasurat in conditii foarte particulare. La vremea respectiva majoritatea tarilor participante depindeau in intregime de bunavointa Statelor Unite. Ele erau pierdute daca Statele Unite ar fi incetat sa lupte pentru libertatea lor si sa le ajute material prin "imprumuturi nerambursabile". Guvernul american, pe de alta parte, privea acordul monetar ca pe o schema deghizata de continuare a imprumuturilor nerambursabile dupa incetarea ostilitatilor. Statele Unite erau dispuse sa dea, iar ceilalti participanti - indeosebi tarile europene, majoritatea [p.478] inca sub ocupatie germana la vremea respectiva, alaturi de tarile asiatice - erau gata sa primeasca orice li s-ar fi oferit. Problemele ridicate de aceste acorduri nu vor deveni vizibile decat dupa ce ideile himerice ale Statelor Unite, referitoare la chestiunile financiare si de comert, vor face loc unei mentalitati mai realiste.

Fondul Monetar International nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor sponsorilor sai. La intalnirile anuale ale Fondului se discuta multe lucruri, iar uneori se fac auzite observatii si critici pertinente, referitoare la politicile monetare si de credit ale diverselor guverne si banci centrale. Fondul insusi se angajeaza in tranzactii de creditare si contractare de imprumuturi, cu diverse guverne si banci centrale. El considera ca sarcina lui principala este de a asista guvernele in mentinerea unor rate de schimb valutar nerealiste, pentru monedele lor nationale suprainflationate. Metodele la care recurge in acest scop nu difera in mod esential de cele aplicate dintotdeauna in asemenea cazuri. Evolutiile monetare din intreaga lume se desfasoara ca si cum nu ar exista un acord de la Bretton Wood sau un Fond Monetar International.

Configuratia evolutiilor politice si economice ale omenirii a permis guvernului american sa-si onoreze promisiunea, de a furniza guvernelor si bancilor straine o uncie de aur pentru treizeci si cinci de dolari. Insa continuarea si intensificarea politicilor "expansioniste" americane a stimulat considerabil solicitarile de transformare a dolarilor in aur, generand ingrijorare cu privire la viitorul conditiilor monetare. Temerile sunt provocate de perspectiva unei cresteri suplimentare a cererii pentru aur, care ar putea duce la epuizarea rezervelor americane si ar putea determina S.U.A. sa abandoneze modul actual de gestionare a aurului.

Trasatura caracteristica a dezbaterilor publice referitoare la aceste probleme este ca evita cu grija mentionarea motivelor care determina cresterea cererii pentru aur. Nu se vorbeste deloc despre politicile de finantare a cheltuielilor publice prin deficite si de expansiune a creditului. In schimb, se fac auzite plangeri cu privire la o asa-numita "insuficienta de lichiditate" si o "penurie de rezerve". Remediul sugerat este mai multa lichiditate, care urmeaza sa fie procurata prin "crearea" de noi "rezerve" suplimentare. Cu alte cuvinte, propunerea este de a vindeca efectele inflatiei prin mai multa inflatie.

Este necesar sa ne amintim ca politicile guvernului american si ale Bancii Angliei, destinate mentinerii pretului de 35 de dolari uncia de aur pe piata de aur londoneza, constituie singura masura care impiedica astazi tarile occidentale sa recurga la inflatie nelimitata. Aceste politici nu sunt imediat afectate de volumul rezervelor diverselor tari. Planurile vizand noi "rezerve" nu par, de aceea, sa priveasca direct problema relatiei dintre aur si dolar. Ele o privesc numai indirect, fiind o incercare de abatere a atentiei publicului de la adevarata problema - inflatia. In rest, doctrina oficiala se bazeaza pe interpretarea, de mult discreditata, care leaga a necazurile monetare de balanta de plati. [p.479]