Lichiditatea pietei de capital

Lichiditatea pietei de capital

O piata pentru un titlu anume de valori (o actiune de capital sau o obligatiune, de exemplu) are un grad mare de lichiditate (adica actiunea de capital este foarte lichida) sau are un grad mare de profunzime, daca mari cantitati din acel titlu pot fi vandute si cumparate oricand, fara sa afecteze pretul acelui titlu. Volatilitatea pretului unui litiu de valori este adesea luata drept un indicator al lipsei de lichiditate (actiunea are o lichiditate scazuta), dar chiar si un titlu cu un grad mare de lichiditate poate avea un grad mare de volatilitate daca exista un grad mare de incertitudine asupra titlului respectiv. De asemenea, o mare tranzactie poate modifica pretul chiar si al titlurilor cu un grad mare de lichiditate daca ceilalti investitori incep sa creada ca o astfel de tranzactie este o consecinta a unor informatii pe care ei nu le au.

Alti indicatori obisnuiti ai lichiditatii unui titlu sunt spread-ul dintre bid si ask, float-ul (sau numarul de titluri disponibile la tranzactionare - cantitatea de actiuni disponibile la tranzactionare) si volumul caracteristic de tranzactionare zilnica a titlului respectiv. Se stie ca la o bursa in activitate mai tot mereu este cerere de lichiditati, mai greu este cu oferta de lichiditati care ramane intotdeauna un mister pana in momentul prezentarii ei. Daca o piata are un grad mare de lichiditate, inseamna ca de fiecare data are cine sa fie de cealalta parte a tranzactiei. Daca nu este asa, un ordin de cumparare ar putea astepta pana la venirea unui ordin norocos de vanzare, iar un ordin de vanzare ar ramane suspendat pana ar intra un ordin de cumparare. Oferta de lichiditate poate aparea pe mai multe cai. De exemplu, un dealer sau un specialist al pietei poate fi gata sa cumpere pentru stocul sau de inventar orice actiune oferita la pretui prevalent si sa vanda din stocul sau de inventar (sau sa vanda short-uri, adica titluri pe care nu le are inca) la un pret usor superior pretului prevalent.

Lichiditate suplimentara poate fi oferita si de registrul de ordine cu limita de tranzactionare. Daca exista oferte de a cumpara si vinde mari cantitati de actiuni la preturi usor inferioare si, respectiv, usor superioare bid-ului si ask-ului curent se pot tranzactiona mari cantitati de actiuni la preturi apropiate de preturile pietei. Cumpararea si vanzarea de mari cantitati dintr-un tip anume de actiune de capital fata de volumul normal de tranzactionare implica proceduri care difera de cele pentru tranzactiile normale. Bid-urile si ask-urile cotate se aplica numai unui numar specificat de actiuni (variind de la 100 la cateva mii de actiuni la mai toate bursele din lume), acest numar specificat fiind stabilii prin regulile bursei respective. Tranzactiile mai mari trebuie sa fie negociate cu dealerul sau specialistul pietei si, daca tranzactia este suficient de mare, ea poate avea loc in afara pietei obisnuite in ceea ce se numeste piata tertiara sau "in birourile de sus". Tranzactiile care depasesc o anumita marime (la NYSE, de exemplu, 10.000 de actiuni) se numesc "blocuri" de actiuni (blocuri de obligatiuni etc.). Pentru actiunile foarte activ tranzactionale, cu un grad mare de lichiditate (cum ar fi in exemplul NYSE, actiunile AT&T, General Electric) tranzactiile de catre 10.000 actiuni pot fi aranjate in procesul normal de tranzactionare al pietei, dar pentru alte companii o astfel de tranzactionare ar putea reprezenta volumul pe cateva zile de tranzactii. Cumparatorii si vanzatorii de mari cantitati de blocuri de actiuni apeleaza deseori la "casele de blocuri" de actiuni (de regula, filiale ale bancilor de investitii pentru tranzactionarea acestor blocuri la burse sau pe piete cxtrabursiere). Pentru vanzarea unui bloc sau a mai multor blocuri de actiuni, "casa de blocuri" poate adopta una din cele doua strategii: fie "expune" blocul la comercializare, fie cumpara blocul si incearca sa-l revanda.

Pentru a expune blocul, brokerul contacteaza marile institutii financiare pentru a stabili interesul lor asupra blocului sau a unor parti din bloc. O astfel de strategie expune clientul la "fuga frontala", adica la riscul ca o institutie careia i se ofera blocul sa decline oferta dar sa utilizeze strategic pe piata informatia obtinuta asupra iminentei comercializarii blocului de actiuni. Casele de blocuri elimina pericolul fugii frontale prin stabilirea unor relatii loiale de lucru cu marile institutii de investitii.

Alternativ, casa de blocuri poale achizitiona blocul de-a dreptul si incerca sa-l revanda cu profit. De exemplu, cand guvernul kuweitian a decis (in urma schimbarii reglementarilor legislative in Marea Britanie) sa-si vanda 170 milioane actiuni detinute la British Petroleum (BP), el a invitat marile banci de investitii sa liciteze pentru acest bloc. Goldman Sachs a platit aproape 2 miliarde dolari pentru bloc in momentul in care pentru actiunile BP, la bursa din Londra, pretul de inchidere a fost de 12,25 dolari pe actiune (adica, cele 170 milioane actiuni faceau 2082,5 milioane dolari la valoarea unitara de bursa). Goldman a revandut actiunile respective unor clienti institutionali din toata lumea in decurs de 36 ore la un pret, de 11,75 dolari pe actiune, deci cu un discount de 4% fata de pretul de inchidere mentionat. Se estimeaza ca profilul brut (inainte de scaderea cheltuielilor de revanzare) al companiei Goldman la aceasta afacere a fost de 15 milioane dolari.

Intr-o afacere similara, de 1,4 miliarde dolari, cand compania Time Warner era cotata la bursa cu 48,875 dolari pe actiune, Merill Lynch a platit 46,33 dolari pe actiune pentru un bloc de 30 milioane actiuni Time Warner, deci cu un discount putin peste 5%. Merill a revandut actiunile clientilor sai institutionali in decurs de o zi, la un pret de 46,75 dolari pe actiune cu un profit brut (inainte de scaderea cheltuielilor de re vanzare) de aproape 13 milioane dolari. Dupa revanzare, actiunile Time Warner s-au comercializat la 47,125 dolari pe actiune, reprezentand un discount de aproape 4% fata de pretul dinainte de scoaterea blocului la vanzare. Acesta a fost, de fapt, impactul pe piata al actiunii de vanzare a blocului.

Investitorii care vor sa cumpere sau sa vanda mari cantitati de actiuni pot alege si strategia de a acumula treptat, respectiv, lichida treptat actiunile, dar o astfel de strategie costa mai mult. Mai intai, daca nu vinde imediat, investitorul nu va putea obtine numerarul dintr-o data, ci esalonat, iar cand investitorul cumpara treptat actiunile, o parte din disponibilitatile sale banesti stau nefolosite in asteptarea transelor urmatoare de achizitii. In al doilea rand, daca investitorul face actiunea (de vanzare sau cumparare), bazandu-se ca are informatii mai bune decat cele incorporate deja de piata, intarzierea tranzactiei (prin acumulare sau lichidare treptata a stocului de actiuni) da posibilitate altora sa devina la fel de informati sau sa detecteze tranzactia prin mimetism, alterandu-i investitorului parametrii initiali de rentabilitate ai tranzactiei.

Investitorii profesionisti incearca sa masoare impactul pe piata al tranzactiei lor si sa adopte strategii de tranzactionare care sa compare impactul pe piata in alternativa tranzactiei imediate si a celei esalonate in timp. Impactul pe piata este masurat prin compararea pretului actiunii de capital in momentul luarii deciziei de tranzactionare cu pretul actiunii de capital dupa ce tranzactia a avui loc.

Riscul contrapartidei in tranzactiile bursiere

Riscul contrapartidei sporeste cu siguranta costul de tranzactionare, dar magnitudinea acestei contributii este dificil de masurat, in unele tari cu piete in formare, ingrijorarea asupra riscului contrapartidei este suficienta pentru alungarea investitorilor rationali (adica a investitorilor cu aversiune la risc).

Fiecare tranzactie de capital incorporeaza riscul de contrapartida, adica riscul ca celalalt partener sa nu-si indeplineasca obli­gatiile asumate la negocieri. Pietele bursiere si extrabursiere stabilesc reguli de decontare si de incheiere a tranzactiilor pentru a elimina sau minimaliza riscul contrapartidei. In esenta, bursa (teh­nic vorbind, casa de clearing sau de decontare a bursei) devine contrapartida in fiecare tranzactie. Daca un partener nu-si respecta obligatiile, celalalt partener se indreapta spre casa de clearing (de decontare) sa-i indeplineasca obligatiile contractuale. La randul ei, casa de decontare se protejeaza prin regulile bursei si prin monito­rizarea solvabilitatii si a reputatiei celor care tranzactioneaza pe piata.