Stabilizarea macroeconomica a Romaniei in perioada 1990-1998

Stabilizarea macroeconomica a Romaniei in perioada 1990-1998

1.Contextul general de aplicare a reformei economice si a politicii macroeconomice in Romania

Incepand cu anul 1990 cand Banca Nationala a Romaniei si-a asumat de facto rolul de autoritate monetara, si apoi odata cu intrarea in vigoare a Statutului BNR anul urmator obiectivul economic urmarit cu prioritate a fost mentinerea stabilitatii interne.

In plan economic a fost aleasa strategia de reforma graduala, aceasta fiind considerata ca reduce costurile sociale ale tranzitiei, cel putin pe termen scurt, fapt ce permite realizarea obiectivului prioritar. Alegerea reformei graduale s-a facut si din alte motive. Romania facuse deja un efort deosebit pentru achitarea integrala a datoriei externe, un fel de terapie de soc ce diminuase considerabil nivelul de viata al populatiei. De asemenea, economia romaneasca se caracteriza printr-o rigiditate foarte mare, fiind hiper-centralizata si neexistand institutiile si experienta necesara abandonarii vechilor structuri de productie. Conjunctura mondiala a fost nefavorabila din punct de vedere economic - prabusirea CAER, embargo-ul impus Irak-ului, razboiul din Iugoslavia, recesiunea din tarile industrializate.

Dupa 1990, Romania a incepuit sa se confrunte cu deficite externe foarte mari, de circa 1,5 miliarde USD anual, reprezentand o treime din exporturile anuale ale tarii, atingandu-se astfel pragul critic al finantarii externe. Aceasta situatie dificila a fost cauzata de mai multi factori interni si externi ca:

-reducerea dramatica a exporturilor;

-rigiditatea foarte mare a importurilor mentinute la un nivel ridicat;

-nevoia de acoperire prin importuri a necesarului de produse alimentare de baza datorita productiilor agricole foarte scazute urmare atat a conditiilor de clima nefavorabile, cat si datorita dezintegrarii rapide a relatiilor de proprietate in agricultura.

2 Politica monetara de stabilizare in Romania: 1990-1998

In mare parte preturile fiind administrate de stat, nu s-au inregistrat cresteri semnificative ale acestora. Masa monetara a crescut cu 22% fata de numai 5,7% cresterea PIB-ului nominal, in timp ce creditul intern a crescut cu 21,4%, iar productia in preturi curente cu doar 4% intrand apoi intr-un declin accentuat. Cauzele declansarii inflatiei le-au constituit restituirea partilor sociale si liberalizarea preturilor. Intre variabilele economice reale si cele nominale au lipsit corelatiile si sincronizarile necesare.

in aprilie 1991 a fost semnat primul acord stand-by incheiat de Romania cu Fondul Monetar International, acord care a vizat accelerarea reformei economice si a sectorului financiar-bancar, cat si definitivarea cadrului legislativ si institutional adecvat economiei de piata. Principalele masuri care trebuiau luate de autoritatile romane erau: liberalizarea preturilor, acceptarea cursurilor multiple in economie, cu o rata oficiala puternic suprevaluata in termeni reali comparativ cu performantele economiei si acceptarea unor rate ale dobanzilor din economie puternic real negative, justificate de caracterul preponderent corectiv al cresterii preturilor si de asimetriile generate de liberalizarea in trepte a preturilor.

Daca criteriul de performanta era dat de activele interne si cele externe, criteriul indicativ l-a constituit cresterea masei monetare cu numai 15% pe intregul an, careia ii corespundea o crestere a creditului in economie cu 21%. Aceste doua limite vizau absorbirea excesului de lichiditate existent la finele anului 1990 - lichiditate constituita prin monetizarea acumularii de pierderi si de stocuri si prin reprimarea administrativa a preturilor - pe de-o parte, si oprirea propagarii inflatiei prin parghii monetare.

In acest an, in ansamblul politicii economice, politica monetara a castigat importanta devenind instrumentul privilegiat si determinant pentru celelalte tipuri de politici. Banca Nationala a Romaniei si-a formulat drept scop combaterea si tinerea sub control a inflatiei. Aceasta din urma avea doua componente: 1.inflatie de tip structural - datorata gravelor dezechilibre mostenite, cat si a celor generate de schimbarea de sistem, de intarzierea restructurarii si privatizarii, de criza manageriala si de cresterea necontrolata a costurilor; 2.inflatie cu cauzalitate monetara - determinata de evolutia disproportionata a masei monetare comparativ cu cantitatea de bunuri si servicii sau cu tranzactiile din economie. Arieratele au crescut instaurandu-se blocajul financiar care a preluat o parte din functiile masei monetare si a sporit astfel presiunea inflationista.

BNR a fost reorganizata pe doua paliere, a renuntat la monopolul intermedierii financiare si a solicitat bancilor comerciale ca lichiditatile suplimentare sa fie plasate pe piata interbancara. Au fost introduse plafoanele de credit si un nou mecanism de refinantare bazat pe linii de credit, creditul de licitatie si creditul pe termen fix (corespunzator creditului lombard).

BNR renunta la prerogativele sale in stabilirea nivelului si structurii dobanzilor bancilor comerciale. Ratele de dobanda practicate de BNR incep sa fie corelate cu ratele inflatiei in vederea obtinerii unor nivele real pozitive, iar finantarea gratuita, nelimitata si automata a deficitului bugetar este suspendata.

Efortul de eliminare a excedentului monetar prin limitarea excesului cererii solvabile si deci a inflatiei s-a facut prin toate elementele structurale ale politicii monetare: politica de preturi, politica de credit si a ratei dobanzii, politica datoriei externe si a rezervelor internationale, politica cursului de schimb.

Cresterea masei monetare cu 15% si a creditului intern cu 22% au agravat blocajul de plati existent, politica monetara contractionista ducand la scaderea PIB-ului, asa incat la sfarsitul anului, BNR isi relaxeaza politica de credit, in timp ce Guvernul incepe compensarea globala a arieratelor, avand drept consecinta cresterea accentuata a lichiditatii concretizata la inceputul lui 1992 printr-o explozie inflationista.

Inflatia a fost de peste 220%. Nivelul redus al dobanzii, de 12-14%, a facut ca economiile populatiei sa scada puternic in conditiile unei cereri accentuate a creditului.

In mai 1992 a fost aprobat cel de-al doilea aranjament cu FMI, avand ca principale obiective macroeconomice urmatoarele:

-incheierea miscarii corective a preturilor, inclusiv liberalizarea cursului de schimb si a ratei dobanzii;

-scaderea ratei inflatiei la 1-2% lunar la sfarsitul anului 1992;

-mentinerea deficitului bugetar in limite finantabile neinflationist;

-reducerea deficitului extern (ameliorarea balantei de plati) si cresterea rezervelor valutare;

-stoparea declinului economic.

Acest acord a prevazut utilizarea efectiva a parghiilor specifice pietei, acordand o importanta deosebita nivelurilor real pozitive ale ratelor dobanzii si unificarii cursurilor de schimb.

Instrumentul principal al politicii monetare restrictive in anul 1992 l-a reprezentat dobanda bancara al carui nivel a fost de 70-80% in termeni nominali. Astfel, in cursul anului 1992 s-a manifestat tentativa Bancii Nationale de a conferi dobanzii rolul normal in economia de piata, fiind corelata cu rata inflatiei. Rata dobanzii de referinta a BNR (la linii de credit) a crescut treptat de la 18% pe an, la 80% in mai - nivel care ar fi trebuit sa fie pozitiv in termeni reali, daca inflatia s-ar fi inscris in limitele anticipate. In ultimele luni ale anului si-au facut aparitia creditele acordate de BNR in conditii preferentiale, justificate de autoritati prin nevoia certa a unor sectoare ale economiei (agricultura) de a fi sprijinite.

Echilibrul economico-financiar bazat pe o creditare sanatoasa presupune ca economiile sa fie in masura sa acopere cererea de credite, precum si respectarea uneia dintre regulile de aur ale economiei, dobanzile real pozitive. Cand economiile scad, resursele reale pe care le reprezinta scad, astfel ca nu mai pot fi redistribuite prin intermediul creditului decat de o maniera contraproductiva. Agentii economici au evitat insa, sa apeleze la credite bancare, ei neachitandu-si nici obligatiile catre furnizori, buget, terti. Politica de stimulare a investitiilor si deci, a cresterii economice prin dobanzi mici (de inspiratie keynesista) nu si-au dovedit valabilitatea in economia romaneasca, investitiile ajungand la cel mai redus nivel, egal cu 12,3% din PIB.

Unii analisti au acuzat insuficienta lichiditatii din economie, reflectata in scaderea coeficientului de lichiditate de la 60% in 1990, la 50% in 1991 si la 33% in 1992, uitand insa sa ia in calcul si pseudo-lichiditatea creata prin arierate.

Din luna martie 1992 a fost introdus mecanismul rezervelor obligatorii, la inceput fiind cuprinse in baza de calcul doar depozitele in moneda nationala ale agentilor economici, pentru ca mai apoi ea sa fie largita, extinzandu-se in februarie 1994 si asupra depozitelor in valuta.

BNR creste nivelul ratei de refinantare, si se inregistreaza totodata si o crestere a dobanzii acordate pentru depozitele la termen ale populatiei, cat si a ratei medii percepute de bancile comerciale pentru creditele acordate. Toate acestea au fost facute in scopul redresarii economisirii, intaririi increderii in leu, stoparii inflatiei si polarizarii resurselor catre activitati si sectoare performante, deci pentru obtinerea cresterii economice.

Cererea suplimentara de valuta afecteaza cursul de schimb al monedei nationale si ca intr-un cerc vicios, realimenteaza deprecierea inflationista. Inflatia s-a mentinut, autoalimentata prin indexarea preturilor si a veniturilor, liberalizarea in etape intretinand anticiparile privind inflatia viitoare, ceea ce explica cererea scazuta pentru bani reali. Monopolizarea nu a disparut, privatizarea a intarziat, iar concurenta, cererea si oferta, raporturile de piata nu au evoluat corespunzator dat fiind si lacunele reglementarii legislative. S-a dovedit astfel ca politica monetara este limitata in influentarea economiei reale.

In ce priveste obiectivele cantitative stabilite prin acordurile cu FMI (in 1991 si 1992) au fost respectate numai in primele trei trimestre de aplicare, fapt datorat mai multor factori nefavorabili interni si externi care au inrautatit performantele economiei.

Inflatia inregistrata efectiv a depasit de peste doua ori nivelul prevazut in fiecare din anii acordului, cauzele fiind: -prelungirea cu mult peste graficele initiale a liberalizarii preturilor (in 1993, in linii mari); -rezistenta la restructurarea propriei activitati manifestata la nivel microeconomic (cresterea arieratelor); -mentinerea cursului oficial al monedei nationale la niveluri nesustenabile; -cheltuielile extrabugetare in special de natura subventiilor, ridicate. Liberalizarea graduala s-a dovedit contraproductiva in plan economic si ineficienta in pln social, componentei corective a preturilor adaugandu-i-se o componenta structurala din ce in ce mai importanta. Totodata, gradualismul a alimentat anticipatiile inflationiste care au devenit din ce in ce mai greu de inlaturat.

Cresterea rezervelor valutare prevazuta in ambele acorduri nu s-a putut realiza ca urmare a: -mentinerii unui curs supraevaluat al monedei nationale care a dus la ieftinirea importurilor si la descurajarea exporturilor, balanta comerciala inregistrand deficite considerabile cronice; - realizarii pe seama rezervei valutare a importurilor alimentare vitale (grau, zahar) si a celor de energie; - modificarii frecvente a regimului valutar care a diminuat increderea investitorilor; - finantarilor externe scazute si intarziate.

Utilizarea parghiilor specifice economiei de piata nu au produs efectele asteptate la nivel microeconomic (de exemplu, limitarea cresterii masei monetare in 1991 nu a dus la calmarea inflatiei, ci la cresterea arieratelor). Ajustarea productiei nu s-a realizat, astfel ca de abia in 1992 a inregistrat ocrestere usoara in termeni nominali, real insa sub valoarea din 1989, declin neinsotit insa de o reducere comparabila a fortei de munca, mentinandu-se vechile structuri de productie. Dobanzile s-au situat la un nivel real pozitiv doar o scurta perioada in 1992, dupa care sub presiunea diferitelor sectoare, creditele preferentiale au anihilat acest rol regulator al dobanzii, amplificand presiunile inflationiste si deprecierea cursului de schimb. Acesta din urma a fost utilizat ca ancora antiinflationista mentinand insa deficitul extern si nereducand inflatia.

Intarzierea restructurarii si a aplicarii reformelor ca renuntarea la subventii, introducerea TVA-ului, reforma fiscala, a sectorului financiar, privatizarea au facut imposibile obtinerea unor rezultate pozitive ale programelor de macrostabilizare adoptate.

In 1993 s-a realizat o modesta atenuare a deficitului balantei comerciale, a deteriorarii cursului de schimb si chiar a inflatiei. Lipsa privatizarii a impiedicat inceperea restructurarii reale la nivel microeconomic. Productia industriala a inceput sa creasca insa in buna masura pe stocuri datorita inadaptarii ofertei de bunuri si servicii la structura cererii, dar si a nivelului redus al cererii solvabile. Subventiile guvernamentale au scazut, generand cresterea preturilor. Nivelul ridicat al fiscalitatii a descurajat initiativa intreprinzatorilor, veniturile impozabile ale acestora reducandu-se in termeni reali si amplificand evaziunea fiscala.

In structura agregatului monetar cu cea mai mare flexibilitate, M1, numerarul in circulatie a inregistrat 22% cu o tendinta de scadere pe masura introducerii instrumentelor de decontare fara numerar. Dar preturile productiei industriale a crescut mai accentuat decat M1, determinand o mai mare nevoie de lichiditate. Cresterea substantiala a dobanzii la depozitele la termen a condus la cresterea costului de oportunitate, reducand astfel cererea de lichiditate sub forma depozitelor la vedere. A fost adoptata masura de politica monetara conform careia conturile deschise bancilor comerciale la sucursalele BNR urmau sa fie consolidate zilnic intr-un singur cont deschis la centrala BNR. S-a optat astfel pentru escaladarea rapida a ratei dobanzii si scaderea dramatica a lichiditatii.

Chiar daca masa monetara nu a crescut sau a crescut foarte lent, a scazut cererea de bani masurata prin accelerarea vitezei de rotatie a banilor, si ceteris paribus s-a produs o crestere suplimentara a preturilor, deci adeverirea anticipatiilor rationale ale operatorilor de pe piata. In 1993 cresterea masei monetare cu 7,6% lunar - mai lenta decat cresterea preturilor - nu a atenuat procesul inflationist, ci a reprezentat o acomodare monetara a acestuia. Astfel raportul (masa monetara/PIB) a scazut de la 0,31 la sfarsitul lui 1992 la 0,24 la 31.12.199 La acest nivel, continuarea unei politici monetare laxe si pomparea de lichiditate in economie ducea in mod clar la deteriorarea in continuare a mediului financiar si la accelerarea inflatiei.

Pentru semnarea unui nou acord cu Fondul Monetar International, Romania a trebuit sa adopte o serie de masuri pentru asigurarea cadrului noului program. Aceste masuri au vizat continuarea reformei fiscale prin introducerea TVA, reducerea cheltuielilor bugetare prin eliminarea subventiilor de consum, continuarea procesului de liberalizare a preturilor (la energie), intarirea disciplinei financiare a intreprinderilor.

Fata de aranjamentele anterioare, criteriile de performanta ale acordului semnat in 1994 au demonstrat importanta alocata sectorului real, principalele obiective fiind: - limitarea arieratelor intreprinderilor si izolarea financiara a unitatilor cu pierderi; -stabilirea unor obiective cantitative in domeniul privatizarii si in restructurarea sistemului financiar-bancar, inclusiv prin crearea bursei de valori; -interventia statului in economie indirect prin realizarea propriului pachet de masuri si direct prin restructurarea intreprinderilor (Fondul Proprietatii de Stat).

Obiectivele politicii monetare negociate in cadrul acestui acord s-au referit la:

asigurarea unor nivele real pozitive ale dobanzii, pentru ca astfel sa aiba loc creditarea intreprinderilor viabile, ce prezinta un risc redus de creditare;

determinarea libera pe piata a cursului de schimb al monedei nationale, aceasta conditie impreuna cu prima sa permita realizarea finantarii deficitului public in limite neinflationiste, asigurandu-se si mentinerea in limite controlabile a masei monetare atenuandu-se presiunile previzibile asupra cursului de schimb.

Anul 1994 a reprezentat o faza importanta a stabilizarii macroeconomice in Romania, si inregistrandu-se chiar o redresare a productiei, cresterea PIB-ului fiind de 3,4%. Inflatia a fost de 4,7 ori mai mica decat cu un an in urma, de 61,7% fata de 295,4% (in acordul stand-by incheiat cu Fondul Monetar International fiind prevazuta o rata de 70-75%). Cursul de referinta al leului fata de dolarul american (USD) a evidentiat o depreciere nominala de doar 38,5% fata de 196,7% in 199 Reforma in plan monetar nu a putut continua, Guvernul mentinand artificial raportul leu/USD la nivel scazut desi deficitul balantei comerciale arata clar ca economia nu produce ce se cere si consuma mai mult decat produce. Datoria externa pe termen mediu si lung a ajuns la 15,5% din PIB, mentinandu-se la niveluri controlabile.

Prin ratele dobanzii reale pozitive in tot anul, s-a mentinut un oarecare echilibru monetar. Astfel, economiile populatiei au crescut cu 322%, demonstrand sensibilitatea populatiei la modificarile politicii dobanzilor din economie, cat si o relativa incredere in moneda nationala. Contradictoriu insa cu aceasta, a avut loc o modificare a vitezei de rotatie a banilor in sensul majorarii ei, echivalenta cu o scadere a increderii in leu. Cresterea masei monetare (M2) cu 138,1%, mai mare decat cresterea preturilor, a declansat un proces de remonetizare a economiei care va incerca sa stimuleze sectorul real al economiei si pietele financiare si de capital. Numerarul in afara sistemului bancar a crescut cu 109,8%, economia fiind deci, insuficient evoluata in privinta serviciilor bancare, existand insa o tendinta de scadere a ponderii numerarului in M2 de la 23,4% in 1993, la 20,7% in 1994.

Doua aspecte importante ale realizarii stabilizarii la nivel macro le-au constituit ameliorarea mediului extern - reluarea cresterii economice in principalele tari industrializate - si acordarea pentru Romania a clauzei natiunii celei mai favorizate de catre Congresul SUA.

Chiar daca stocurile au scazut de la 12,1% (in 1993) la 5,9% din PIB, deficitul bugetar a crescut de la 2,6% (1993) la 4,4% din PIB.

Acordul incheiat in 1994 cu Fondul Monetar International este apreciat ca un program clasic de macrostabilizare care a avut succes in 1994 si partial in 1995. A fost realizata reducerea inflatiei de la o medie lunara de peste 12% in 1993, la 4,3% in 1994 si aproximativ 2% in 1995. Demonetizarea si dolarizarea economiei au fost stopate, recastigandu-se increderea publicului in moneda nationala. De asemenea, rezervele valutare in sistemul bancar au crescut substantial, rezervele BNR de la 40,4 (in 1993) la 536 milioane dolari (in 1994), iar rezervele brute bancare de la 806 (in 1993) la 1.495 milioane dolari (in 1994), urmare a ameliorarii contului curent al balantei de plati.

Relativa stabilitate a cursului de schimb in conditiile liberalizarii efective a pietei valutare (in august 1994) a contribuit la cresterea increderii investitorilor in Romania.

Procesul de remonetizare a economiei nationale declansat in 1994 a continuat si in 1995, cresterea masei monetare si a creditului neguvernamental depasind cu mult rata inflatiei, in beneficiul cresterii productiei reale, al relansarii activitatii economice. Astfel, masa monetara a crescut cu 72%, avand un ritm anual de 4,6%, mai mare decat rata medie lunara a inflatiei de 2,1%. Cererea de bani lichizi a crescut, dar mai incet decat in 1994. Totodata a crescut numerarul in afara sistemului bancar si economiile populatiei (cu peste 5% lunar) demonstrand increderea in dobanzile real pozitive. S-a inregistrat migrarea disponibilitatilor de la vedere la termen pentru o mai buna valorificare. Politica restrictiva a BNR in privinta lichiditatilor a crescut volumul tranzactiilor pe piata valutara.

Fragila relansare economica inregistrata in 1994-95 nu a avut o temelie solida, bazata pe ameliorarea echilibrelor fundamentale din economia reala si monetara, utilizarea capacitatilor de productie si a fortei de munca nu a crescut, nu s-a produs capitalizarea intreprinderilor, stocurile au crescut, s-a agravat dezechilibrul extern.

Interventia autoritatilor in privinta ratei de schimb a monedei nationale a inrautatit situatia, caci desi exporturile romanesti au crescut cu 23% in 1995, importurile s-au dublat. Sensibilitatea politica fata de deprecierea leului prin franarea artificiala a deprecierii lui a dus la scaderea transparentei pietei odata cu buna ei functionare. BNR a vandut net dolari (USD) pe piata valutara, si ca urmare s-a realizat un dezechilibru accentuat al contului curent.

Conform angajamentelor luate in cadrul acordului Stand-By incheiat cu Fondul Monetar International in decembrie 1995, Banca Nationala a Romaniei a urmarit o remonetizare graduala a economiei prin imbunatatirea cererii de bani si prin cresterea economisirilor. In cadrul mixului de politici, s-au prevazut urmatoarele masuri de politica monetara: ingradirea inflatiei (pana la un nivel annual de 20%), limitarea deficitului de cont curent al balantei de plati (cu cel putin un punct procentual relativ la PIB) si cresterea resurselor valutare (la mai mult de 800 mil.$). A fost prevazuta de asemenea, o mai mica implicare a BNR in operatiunile cvasi-fiscale.

Masa monetara in sens larg (M2) a crescut cu o rata medie lunara de 4,3%, pe tot anul inregistrand o majorare de 66%, in timp ce M1 a avut o evolutie mai lenta, o crestere cu 57,8%.

Totodata, increderea in moneda nationala a fluctuat, continuand trendul descrescator. Inflatia anuala a fost de 56,9%, evolutia ei fiind urmatoarea:

Tabelul 3 - Dinamica ratei inflatiei in 1996

Structura instrumentelor de politica monetara a ramas aproape neschimbata fata de anul precedent, incluzand mecanismele de refinantare, politica dobanzilor si rezervele obligatorii. In 1996, pentru prima data dupa 1992, a avut loc o inrautatire a refinantarii, procentul creditelor neguvernamentale de-a lungul anului majorandu-se de la 20% la mai mult de 27%. Cu alte cuvinte, expansiunea creditului in economie a devenit chiar mai dependenta de refinantarea de la banca centrala.

Nici la inceputul anului (urmare a devalorizarii din noiembrie 1995), nici la sfarsitul anului, BNR nu a luat o decizie ferma prin cresterea ratelor dobanzii pentru a suprima cererea de credite. Ratele medii ale dobanzilor practicate de bancile comerciale (la credite, si implicit la depozite) au reflectat cel putin trei factori: creditele directe cu rata dobanzii administrate, lichiditatea in exces in sistem care a dus la scaderea ratelor de dobanda si compensarea ratelor scazute la rezerva minima obligatorie. Incepand din trimestrul al treilea, bancile au practicat rate la credite sub rata inflatiei, marja de dobanda medie fiind intre 15-20 puncte procentuale.

Conflictul intre politicile macroeconomice s-a simtit chiar mai acut in anul electoral 1996, efectele macrostabilizarii reusite in 1994 risipindu-se in contextul crizei de incredere in sistemul bancar si in institutiile financiare, si a investitiilor si finantarilor straine insuficiente. Are loc acum caderea leului urmare a fugii spre valuta.

Urmare a lipsei capacitatii de autofinantare datorita slabelor performante economice ale sectoarelor de baza ale economiei, s-a recurs la credite structurale, credite cu rata dobanzii subventionata (agricultura) si la supraevaluarea cursului de schimb (pentru sectoarele energofage). Astfel, cauza expansiunii bazei monetare a fost finantarea agriculturii prin credite directe. La sfarsitul lui 1996, creditele structurale (directe) destinate ei reprezentau mai mult de 50% din totalul refinantarii. Finantarea acestui sector a produs efecte asupra conducerii politicii monetare, baza monetara scapand de sub controlul direct al autoritatii monetare, prin cresterea careia creandu-se presiuni inflationiste. Pericolul este cu atat mai mare, cu cat intr-o economie slab monetizata ca a Romaniei, cu o baza monetara mica, cresterea nivelului ei peste nivelul stabilit, indiferent de gradul acestei deviatii, conduce la o puternica reactie a ofertei de moneda si deci, a expectatiilor inflationiste. De asemenea, se poate remarca dificultatea controlarii ratelor medii ale dobanzii de refinantare - acestea avand o influenta exogena-, cat si distorsiunea si segmentarea ratelor dobanzii in economie.

S-a facut simtita mai acut gama incompleta a instrumentelor de politica monetara (lipsa unor instrumente de absorbtie ca operatiunile cu titluri de stat, certificate de depozit ale bancii centrale, depozite la banca centrala purtatoare de dobanda, REPO etc.) necesare pentru realizarea stabilitatii monetare. S-au folosit insa, ocazional acorduri de swap ca mijloc de oferire a unei lichiditati suplimentare de lei (reprezentand o forma ascunsa de subventionare).

Noul acord dintre Romania si Fondul Monetar International semnat in 1997 a prezentat doua preconditii ce au avut in vedere sustenabilitatea programului macroeconomic: 1) acceleararea reformelor punctuale in agricultura si in sectoarele energo-intensive in special, si 2) reducerea subventiilor catre aceste sectoare pana la realizarea restructurarii (si privatizarii).

Principalele obiective ale politicii monetare din cadrul acordului au fost schimbarea radicala a mecanismelor de refinantare (care includea si creditele speciale cu dobanda redusa acordate Bancii Agricole pentru subventionarea indirecta, mascata a agriculturii, si care s-au dovedit neperformante), influentarea cursului de schimb prin instrumente indirecte, si liberalizarea politicii valutare.

In ce priveste politica fiscal - bugetara, acordul prevedea reducerea deficitului bugetului de stat si al deficitului cvasi-fiscala (a arieratelor) odata cu scaderea cheltuielilor din domeniul public si cresterea veniturilor prin majorarea taxelor si impozitelor. Un punct important al programului il constituia disciplinarea financiara prin introducerea unor penalizari a intreprinderilor care nu-si platesc datoriile catre bugetul de stat. Tot acum se va realiza liberalizarea masiva a preturilor administrate, din inflatia de 154% din 1997, 80 de puncte procentuale fiind de natura corectiva.

Pentru ameliorarea balantei de plati acordul viza eliminarea restrictiilor la tranzactiile valutare, cresterea rezervelor valutare internationale ale Romaniei si reducerea deficitului de cont curent.

Succesul acestui program a fost semnalat la nivelul primelor opt luni prin rata inflatiei foarte mica de 0,7-0,8% pe luna. Relaxarea politicii valutare in timpul crizei din Rusia, cat si relaxarea politicii veniturilor s-au repercutat negativ asupra programului de macrostabilizare conducand la neindeplinirea obiectivelor cantitative propuse.

Este anul celui de-al treilea program de stabilizare macroeconomica, program ce a fost conceput in corelatie cu accelerarea procesului de privatizare, fiind menit sa asigure ajustarea economica in trei directii: controlul absorbtiei interne, reorientarea cheltuielilor bugetare si corectarea alocarii distorsionate a resurselor prin liberalizarea de preturi. Rezultatele obtinute au demonstrat insa, ineficienta structurala a economiei romanesti. Banca Nationala a Romaniei a fost eliberata de constrangerile cvasi-fiscale reprezentate de creditarea directionata (ce reprezenta 72% din totalul refinantarii la inceputul lui 1997) si de subventionarea dobanzilor, putand astfel concentra politica monetara asupra controlului inflatiei.

Obiectivul programului de politica monetara a fost atenuarea impactului inflationist al liberalizarii preturilor si a cursului de schimb din primele luni ale anului, si apoi scaderea ratei inflatiei spre niveluri lunare de 2-3% in partea a doua a anului. Astfel, in ianuarie-iunie 1997, politica monetara a fost restrictiva, realizandu-se o restrangere puternica a lichiditatii pe piata interbancara, urmata de o relaxare prudenta din luna iulie. Obiectivul operational al politicii a fost controlul bazei monetare, inregistandu-se o scadere in termeni reali a masei monetare cu 18,5%. O evolutie contradictorie inflatiei a avut cursul de schimb leu/USD (la sfarsitul perioadei), acesta devalorizandu-se cu 112,8%.

Figura 4 - Dinamica comparativa a ratei inflatiei si a cursului de schimb leu/USD in 1997

Inflatia foarte mare de 151,4% (dec./dec.) s-a datorat unor liberalizari masive a preturilor, cresterii presiunilor inflationiste prin incorporarea unei parti a inflatiei corective in inflatia structurala, lipsei unor constrangeri ferme care sa impiedice transmiterea cresterilor de preturi intre sectoare necorelate economic, cat si datorita inconsistentei politicilor macroeconomice in partea a 2-a a anului.

Piata monetara a devenit un canal eficient de transmitere a impulsurilor politicii monetare, inregistrand o crestere a volumului de operatiuni, in timp ce dobanzile au reflectat realist costul resurselor.

Cresterea economica a fost puternic negativa, de -6,6%, in contextul unei scaderi cu 5,9% a productiei industriale.

Mecanismul de refinantare s-a axat pe operatii cu titluri de stat, folosite tot in scopul sterilizarii excesului de lichiditate. Creditele de refinantare s-au redus de la 5.441 mld. lei in ianuarie 1997 la 740 mld. lei la 31 dec.1997, majoritatea fiind directionate (structurale, preferentiale, cu derogare de la regulament).

Rezervele obligatorii au constituit si ele un instrument principal al politicii monetare a BNR, de la 1 iulie majorandu-se de la 7,5% la 10%. Dobanda bonificata la acestea a fost majorata la 22% in martie, apoi la 30% in aprilie, pentru ca in luna iulie sa se reduca la 15%.

Investitiile straine de capital au fost de 2.107 mld. $, din care cele directe aproape au egalat valoarea cumulata a acestora in perioada 1991-1996, iar cele de portofoliu au reprezentat 70% din nivelul aceleiasi perioade.

Principalul obiectiv operational propus a fost controlul emisiunii monetare pentru a influenta masa monetara in economie, cu mentinerea ratelor dobanzii in paliere pozitive pentru a facilita cresterea increderii in moneda nationala.

Economia romaneasca s-a caracterizat printr-un trend negativ; astfel, productia industriala a scazut, la fel si productivitatea muncii, deficitul comercial a crescut in amplitudine pe fondul plafonarii exporturilor si al cresterii importurilor. Puse in fata imposibilitatii de a mai sustine un consum intern mai mare decat productia, fara cresterea pericolului de a asista la o degradare a evolutiei principalelor agreagate macroeconomice, politica monetara si fiscal s-au axat pe mentinerea stabilitatii macroecomice in parametrii programati. Exista insa o legatura stransa intre inasprirea politicii monetare si a celei fiscale si angajamentul autoritatilor romane fata de FMI si Banca Mondiala.

In cursul anului, moneda nationala s-a depreciat cu 26,9% de la 8293,4 lei/USD in ianuarie la 10528,59 lei/USD. Trebuie avut in vedere ca pe pietele internationale, dolarul american a suferit deprecieri semnificative in raport cu principalele devize liber convertibile (in special in raport cu marca germana), astfel ca deprecierea leului a fost deci si mai mare. De remarcat este ca BNR a avut momente in care si-a incetat interventia concertata in sprijinul leului pe piata (octombrie 1998), dar a si aparut din ce in ce mai des in calitate de cumparator intr-o incercare de a mai reface nivelul rezervei administrate. De altfel, ritmul deprecierii leului a aparut mai mult legat de o politica deliberata a autoritatii monetare in directia reducerii deficitului de cont curent, decat de o neputinta a acesteia de a sustine rata de schimb a leului ca atare.

Pe piata monetara, BNR a intervenit cu scopul de a limita deficitul pietei valutare si a reduce consumul cat mai mult spre nivelul de oferta agregata existent. Presata atat de realitatea economica interna, cat si de reactiile internationale la diminuarea rezervei valutare si la cresterea pericolului in legatura cu neefectuarea platilor, BNR a intervenit pentru restrangerea lichiditatii si a atras depozite de pe piata la dobanzi din ce in ce mai ridicate, fortand astfel majorarea tuturor dobanzilor, in special a celor pe termen foarte scurt, pe piata monetara.

Politica monetara austera s-a lovit de problema finantarii deficitului bugetului de stat, lipsa accesului la pietele internationale de capital obligand bugetul sa apeleze exclusiv la piata interna. Astfel, masa monetara (M2) s-a majorat cu 53,5%, ajungand la 92 525 bil.lei, multiplicatorul bazei monetare inregistrand o reducere de la 4,97 la 4,44.

Importanta a fost corelarea politicii monetare cu politicile specifice, cu cea a privatizarii si restucturarii. Nivelul inflatiei s-a situat in limita prevazuta, insa aceasta stabilizare - reducere a inflatiei de la 151% in 1997 nu a fost sustinuta de nici un element al economiei reale.

Tabelul 4 - Principalii indicatori macroeconomici ai Romaniei, 1990-1998