TEORIA UTILITATII MARGINALE (FINALE) CA BAZA A CONCEPTIEI SUBIECTIVE DESPRE NATURA SI FORMAREA PRETURILOR PE PIATA

TEORIA UTILITATII MARGINALE (FINALE) CA BAZA A CONCEPTIEI SUBIECTIVE DESPRE NATURA SI FORMAREA PRETURILOR PE PIATA

Toate generatiile de economisti liberali au considerat ca schimbul de marfuri (bunuri economice) pe piata este un element cheie al economiei si s‑au ocupat pe larg de obiectul schimbului (bunurile), de mijlocitorul acestor operatiuni (banii) si de pretul bunurilor schimbate, exprimat cu ajutorul acestui mijlocitor.

Deosebirea esentiala dintre diferite categorii de liberali in ce priveste explicarea formarii si miscarii preturilor consta in faptul ca liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de munca cheltuita pentru a produce bunurile economice care se schimba), pe cata vreme liberalii neoclasici pornesc de la un factor subiectiv (aprecierea subiectiva a indivizilor cu privire la placerea pe care le‑o procura consumul diferitelor cantitati din bunul respectiv). Cele doua explicatii duc la concluzii diferite in ce priveste izvorul, natura si marimea veniturilor (deci, in ultima analiza, a intereselor diferitelor grupuri sociale. Aceasta imprejurare explica exclusivismul adeptilor celor doua teorii despre preturi chiar cand sunt construite pe temelia liberalismului economic, faptul ca si azi, dupa aproape un sfert de mileniu de investigatii teoretice si practice privind preturile, inca nu s‑a ajuns la un acord intre specialisti si continua controversele cu privire la natura si legile (regulile) care guverneaza preturile, prilej de mari nemultumiri pentru masa larga a consumatorilor de toate categoriile, care au de suferit de pe urma miscarii haotice a preturilor, mai ales in tarile in curs de tranzitie la economia de piata.

Raspunsul teoriei subiective asupra preturilor si/sau a valorii bunurilor economice (marfurilor) la cele trei intrebari elementare care se pun in acest domeniu (izvor, marime, masura acestei marimi) este urmatorul:

Pentru inceput trebuie precizat ca terminologia (notiunile) folosita de neoclasici difera destul de mult de cea clasica. Liberalii neoclasici fac distinctie intre bunurile libere (aflate in cantitate mare, deci abundente, si care se pot obtine gratuit) si bunurile economice (care sunt rare, se obtin in schimbul unei prestatii - pretul lor exprimat in bani -, a carei marime depinde de aprecierea subiectiva a consumatorilor). La randul lor, bunurile economice se clasifica in doua categorii: bunuri finale (sau de consum individual), care pot fi consumate nemijlocit pentru ca sunt aduse la piata in forma pe deplin finalizata si bunuri intermediare, care nu pot fi consumate in mod nemijlocit, fie pentru ca sunt instrumente de productie (unelte, masini, cladiri), fie ca sunt nefinisate, pentru ca nu s‑a incheiat procesul prelucrarii lor (de exemplu: faina, firele textile, cheresteaua etc.). In consecinta, principalul obiect al aprecierii subiective din partea consumatorilor il constituie bunurile finale.

Daca liberalii clasici (Smith, Ricardo) considerau ca orice marfa are doua proprietati economice, utilitatea (denumita uneori si "valoare de intrebuintare") si valoarea (prima fiind o conditie, dar nu o cauza a celei de a doua, iar ultima constituind baza si punctul de gravitatie al oscilatiei preturilor, in functie de raportul dintre cererea si oferta de pe piata), liberalii neoclasici isi concentreaza atentia numai asupra utilitatii bunurilor economice, minimalizand sau chiar ignorand valoarea (fie in sensul ca o identifica cel mai adesea cu utilitatea, fie in sensul ca sustin explicarea preturilor direct in functie de utilitatea lor, considerand ca notiunea de valoare este inutila, cum au procedat, de exemplu, G. Cassel, A. Aupetit etc.). In principiu, neoclasicii sustineau ca pretul bunurilor economice este expresia in bani a utilitatii acestor bunuri.

Izvorul preturilor este, dupa parerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor economice finale, mai precis, aprecierea subiectiva pe care o fac consumatorii cu privire la "placerea" sau "foloasele" pe care le obtin din consumul bunului respectiv.

Neoclasicii examineaza utilitatea pe portiuni mici din bunul final analizat si nu in mod global. In consecinta ei sustin ca, pe masura cresterii numarului de unitati consumate din bunul economic respectiv, scade utilitatea individuala a fiecarei unitati succesiv consumate Aceasta relatie este cunoscuta sub denumirea de prima lege a lui H. Gossen (1811-1858) referitoare la circulatia si consumul bunurilor sau legea utilitatii descrescande pe masura satisfacerii nevoilor de consum Ei vorbesc si despre utilitatea totala a bunului respectiv, care rezulta din suma utilitatilor descrescande ale cantitatii totale consumate dintr‑un bun economic oarecare.

Marimea preturilor este determinata, nu de orice fel de utilitate, ci numai de utilitatea marginala, adica utilitatea ultimei unitati consumate dintr‑un bun oarecare, respectiv utilitatea cea mai mica dintr‑o serie descrescanda de utilitati ale numarului de unitati succesiv consumate din bunul respectiv. Termenul de utilitate marginala a fost folosit, pentru prima data, de economistul neoclasic austriac Fr. Wieser (1851-­1926). Fenomenul central care i‑a preocupat pe neoclasici a fost oscilatia preturilor, modificarea marimii si tendintei preturilor in functie mai ales de modificarea raritatii bunurilor economice respective, drept consecinta a raportului in continua schimbare dintre cererea si oferta acestora.

Problema masurarii utilitatii in general, a celei marginale, in special, a suscitat numeroase discutii chiar si in randul adeptilor neoclasici ai acestei teorii. Dam, cu titlu de exemplu, cateva aspecte mai semnificative.

Tabloul intocmit de C. Menger ofera doua repere esentiale pentru a explica marea diversitate de aprecieri subiective facute utilitatii finale a bunurilor economice consumate de catre diversi consumatori si anume: intensitatea diferita cu care se manifesta nevoile oamenilor (el distinge zece clase de intensitate) si care exercita o influenta direct proportionala asupra utilitatii marginale, precum si volumul sau cantitatea consumata din bunul respectiv, care influenteaza utilitatea marginala in sens invers proportional. Al doilea reper mai este denumit raritatea bunului respectiv: bunurile abundente au o utilitate marginala mica, iar bunurile foarte rare au o utilitate marginala mai mare.

Unele rezerve au fost formulate in legatura cu dificultatea, daca nu chiar imposibilitatea, exprimarii utilitatii cardinale (a marimii absolute a utilitatii), atat datorita neclaritatii unitatii de masura folosite (cand preturile, care insa trebuiau sa fie explicate, cand niste cifre conventionale al caror continut nu era insa clar precizat), cat si datorita caracterului unic si necomparabil al aprecierilor subiective ale aceluiasi bun economic de catre consumatori diferiti.

Incercand sa depaseasca aceasta dificultate reala, unii dintre neoclasici au introdus notiunea de "valoare de substitutie", complicand rationamentul, in sensul ca au incercat sa explice pretul lui, nu in mod direct prin utilitatea bunului respectiv, deci numai pe baza unui element subiectiv, ci indirect, apeland la utilitatea unui bun alternativ pe care l‑ar fi putut folosi consumatorul respectiv, deci admitand, implicit, ca formarea preturilor depinde, cel putin intr‑o anumita masura, si de unii factori obiectivi (de ex. E. Böhm-Bawerk).

O anumita contradictie s‑a manifestat intre multitudinea de aprecieri subiective a utilitatii unui bun din partea diferitilor lui consumatori si faptul ca, in practica, toti plateau acelasi pret cu prilejul cumpararii lui din comert. Pentru a depasi aceasta nepotrivire, E.Böhm-Bawerk sustine ca respectivul pret (unic sau de un nivel foarte apropiat) s‑ar explica prin aprecierea subiectiva a "perechii marginale" de vanzatori-cumparatori (perechea cu diferenta cea mai mica intre pretul de oferta si pretul de cerere).

Cat priveste pretul bunurilor intermediare sau de capital (cladiri, unelte, masini etc.), neoclasicii sustineau ca acestea nu aveau utilitate proprie si ca pretul lor era determinat indirect, pe baza utilitatii marginale a bunurilor finale la a caror producere sunt folosite (de exemplu: pentru ca un tractor nu are o utilitate directa pentru consumatorii individuali, pretul lui urma sa fie determinat in functie de utilitatea painii, cartofilor, morcovilor etc. la a caror producere a contribuit tractorul).

In viziunea neoclasicilor, schimbul de bunuri economice pe piata era ca "un joc cu suma pozitiva", in sensul ca toti participantii aveau de castigat. Ei intelegeau prin "surplusul consumatorului" diferenta dintre utilitatea totala a unui bun, care consta in placerea sau avantajul lor de a consuma acel bun, si pretul lui, care era mai mic, deoarece era determinat de utilitatea ultimei unitati consumate, deci de utilitatea cea mai mica.

Privita in perspectiva istorica, in functie de continutul ei intrinsec si in raport cu datele empirice ale practicii economice, teoria utilitatii marginale are o serie de merite indiscutabile, dar si limite care nu pot fi trecute cu vederea intr‑o analiza serioasa.

Printre meritele mai importante ale acestei teorii mentionam faptul ca a contribuit la analiza aprofundata a rolului cererii de bunuri pe piata in functionarea economiei moderne si in influentarea preturilor, a demonstrat importanta studierii concrete a factorului raritate in economie, a sugerat multiple directii de studiere a comportamentului consumatorilor pe piata (printre altele importanta elasticitatii cererii pentru adoptarea deciziilor economice), a introdus calculul marginal in economie in legatura cu restrictiile si situatiile limita din acest domeniu etc.

Printre limitele teoriei utilitatii marginale se cuvin a fi mentionate urmatoarele: promotorii ei n‑au gasit o unitate de masura adecvata pentru aprecierile subiective ale utilitatii; n‑au reusit sa elaboreze o teorie monista (unitara) asupra pretului, osciland intre factori subiectivi si factori obiectivi; n‑au dat o explicatie convingatoare preturilor in ipoteza in care cererea ar coincide cu oferta; au inversat raportul real dintre pretul bunurilor finale si pretul bunurilor intermediare, au pornit de la o forma simplificata a psihologiei individuale, ignorand rolul institutiilor sociale; au absolutizat importanta microanalizei si a mondoanalizei, ignorand o serie de probleme economice grave ale timpului lor (disfunctionalitatile, crizele si inegalitatile din viata reala, in comparatie cu imaginea simplificata oferita de teoria economica "pura", au ignorat timpul istoric etc.).

Prin meritele ei reale, teoria utilitatii marginale a largit orizontul problematic al investigatiilor privind economia moderna de piata, devenind punctul de vedere dominant in mediul academic din tarile dezvoltate si in manualele universitare din aceste tari.

In acelasi timp, datorita limitelor ei, precum si a raspandirii unor teorii alternative, teoria utilitatii marginale a suscitat numeroase critici, atat la sfarsitul secolului al XIX‑lea cat si mai tarziu, atat din partea unor economisti occidentali, cat si din partea unor economisti din tari mai putin dezvoltate, inclusiv din tara noastra.

Inca in anul 1892 un erudit istoric italian al doctrinelor economice, Luigi Cossa manifesta reticente fata de teoria subiectiva a preturilor pe care o considera putin convingatoare. In anul 1904, cunoscutul economist german de orientare social-democrata R. Hilferding reproseaza Scolii austriece ca "a eliminat economicul din campul vizual al stiintei economice" deoarece a explicat fenomenele economice prin factori de natura psihologica. In anul 1932, cunoscutul economist suedez Gunnar Myrdal spunea despre teoria subiectiva a valorii ca este "o constructie logica si nu o teorie care descrie realitatea istorica", ca ea "nu ne ajuta la rezolvarea problemelor practice dificile". In cursul de economie politica scris de economistul roman Virgil N. Madgearu (1887‑1940) si publicat (1943) dupa moartea lui tragica se vorbeste despre "eroarea scolii austriece" de a ignora rolul productiei in explicarea preturilor, respectiv "stradania omului de a invinge penuria (raritatea) bunurilor pe care le ofera natura", atragand deci atentia asupra caracterului mai divers al factorilor care determina marimea si dinamica preturilor in economia contemporana de piata.

Istoria acestor controverse este departe de a se fi incheiat. Cartea recenta (1992) a profesorului roman Paul Bran, intitulata "Fascinatia valorii" (sau in ultima editie "Economica valorii 1995), dovedeste acest lucru si impune continuarea investigarii aspectelor obscure ale schimbului de marfuri si ale procesului de formare a preturilor.