ECONOMIE EUROPEANA

ECONOMIE EUROPEANA

Cauzele integrarii economice (Gh. Pirvu, Economie europeana, Ed.Sitech, Craiova, 2007,

p.27-28)

Cunoasterea esentei, implicatiilor si formelor integrarii economice europene impune evidentierea cauzelor declansarii acestui proces:

1. Eliminarea contradictiei dintre posibilitatile tot mai mari de sporire a productiei, ca rezultat al ritmului accelerat al revolutiei tehnico-stiintifice contemporane, si capacitatea redusa a pietelor nationale de absorbtie a acestei productii, fapt ce a impus largirea cadrului de desfacere a productiei prin integrare economica.

2. Intensificarea concurentei pe plan national a condus la cresterea gradului de concentrare a productiei si a capitalului, la aparitia de firme gigantice care, cautand noi piete s-a lovit de limitele si restrictiile impuse de granitele nationale. Numai prin crearea unui ansamblu economic de dimensiuni mari, prin integrarea economica a statelor, era posibila eliminarea restrictiilor in calea miscarii libere a capitalurilor si fortei de munca.

3. S.U.A. si Japonia, prin potentialul lor economic si prin ritmurile dezvoltarii au reprezentat un pericol permanent pentru economia tarilor vest-europene. Numai prin unirea tarilor europene, intr-un ansamblu integrat, capitalurile isi puteau promova si apara in comun interesele amenintate de concurenta internationala.

4. Pe de alta parte, in conditiile in care revolutia tehnico-stiintifica contemporana cunoaste ritmuri rapide si exercita influente tot mai puternice asupra productiei, tarile europene pot promova, numai in comun, cele mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii moderne si, pe aceasta baza, sa poata invinge in lupta de concurenta.

5. Aparitia, activitatea si dezvoltarea unor firme multinationale, care prin activitatea lor depasesc granitele nationale a impus crearea unui spatiu adecvat, cu mult largit, care sa permita extinderea externa fara restrictii si limite, fapt posibil de realizat prin integrarea economica a statelor.

6. Dorinta statelor dezvoltate de a mentine si largi relatiile cu fostele tari coloniale devenite independente a determinat atragerea tinerelor state in diferite forme de integrare economica.

7. Cauzele politice au impulsionat procesul integrarii economice. Insasi interventia statelor in acest proces de integrare economica europeana reprezinta o actiune politica. De aceea, se poate spune ca, in multe imprejurari, cauzele economice sunt amestecate cu cauzele politice.

Etapele integrarii economice: valori de integrare economica (Gh. Pirvu, Economie europeana, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.34-35)

1. In Europa Occidentala, prima organizatie economica internationala cu caracter integrationist a fost Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului - C.E.C.O., care a luat fiinta in 195l, prin semnarea Tratatului de la Paris de catre Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg si a avut drept scop promovarea unei piete comune pentru comertul cu carbune si produse siderurgice intre tarile membre.

2. A doua etapa a procesului de integrare economica vest-europeana a inceput prin semnarea la Roma, in anul 1957 a doua tratate cu privire la:Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (Piata Comuna), la ele participand aceleasi tari ca si in cadrul CECO.

Prin crearea EURATOM se urmarea unirea eforturilor pentru promovarea  cercetarii stiintifice comu-ne, indeosebi in ceea ce priveste utilizarea pasnica a energiei nucleare, precum si constituirea unei 'piete comune' pentru materialele si echipamentele nucleare.

Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) s-a constituit avand la baza urmatoarele principii fundamentale: unitatea dintre tarile membre; unitatea nu poate fi realizata decat cu conditia egalitatii intre statele membre si intre cetatenii comunitatii, fara discriminari; garantarea unor libertati fundamentale: libera circulatie a fortei de munca si a capitalurilor; solidaritatea statelor membre,acestea trebuind sa aiba drepturi dar si obligatii, sa-si imparta costurile integrarii. Au mai aderat la Piata Comuna si Marea Britanie, Danemarca si Irlanda la 1 ianuarie 1973. Ca reactie la aparitia C.E.E. la 4 ianuarie 1960 a fost semnata Conventia de la Stockholm, prin care a luat fiinta Asociatia Europeana a Liberului Schimb (E.F.T.A.), intre Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia si Suedia. La EFTA au aderat ulterior: Finalanda (1961), Irlanda (1970), Liechtenstein (1973).

3 . A treia etapa a integrarii economice vest-europene a fost inceputa in anul 1973 prin semnarea la Paris a tratatului de fuziune a celor trei comunitati: CECO, EURATOM si CEE, avand acelasi organ de conducere si un buget comun, luand nastere ansamblul integrationist denumit 'Comunitatile Europene', a carei caracteristica esentiala este cresterea considerabila a numarului de tari asociate la C.E.E.

4. A patra etapa a integrarii economice vest europene se caracterizeaza prin schimbari mult mai profunde ce au avut loc in configuratia economica si politica a Europei:

a. aderarea la CEE a Greciei (1981) si Spaniei si Portugaliei (1986);

b. incepand cu anul 1993, prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht a luat nastere Uniunea Europeana care inlocuieste vechea denumire a CEE, conferindu-se comunitatii europene noi dimensiuni economice si politice, in primul rand cu intentia de a promova o politica externa unica, iar in al doilea rand, introducerea monedei unice europene;

c. aderarea la, UE a Austriei, Finlandei si Suediei (1995);

d. aderarea la UE, in anul 2004, a zece state din Centrul si estul Europei: Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta si Cipru;

e. incepand cu anul 1993, tarile din Uniunea Europeana si Asociatia Europeana a Liberului Schimb formeaza una din marile piete integrate din lume, cunoscuta sub denumirea de Spatiul Economic European (SEE), care nu este o uniune vamala total integrata, asa cum este Uniunea Europeana, deoarece libera circulatie a bunurilor se aplica numai pentru marfurile originale din SEE, nu si celor provenite din import.

5. A cincea etapa a integrarii economice europene a fost marcata de aderarea la UE a Romaniei si Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

Principiile si obiectivele Politicii Agricole Comunitare (Gh. Pirvu, Economie europeana, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.114-115)

Acordul de la Bruxelles din ianuarie 1962 a stabilit si principiile fundamentale ale politicii agricole comunitare, obiectivele acesteia si mecanismele de realizare.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt urmatoarele:

1. Liberalizarea treptata a circulatiei produselor agricole intre tarile membre si comercializarea lor la preturi unice, comunitare: in principiu, s-a stabilit ca preturile comunitare sa reprezinte media aritmetica a preturilor nationale din tarile membre ale CEE;

2. Preferinta din partea tarilor membre pentru produsele agricole ale comunitatii. Acele tari care ar dori sa cumpere produsele agricole mai ieftine din tari din afara comunitatii, vor suporta diferenta de pret prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale tarilor membre in afara Comunitatii Economice Europene in cazul in care aceste exporturi s-ar realiza la preturi mai mici decat cele comunitare; compensarea acestor preturi se realizeaza prin sistemul asa numitelor taxe de restituire (acestea fiind subventii directe la export);

4. Protejarea agriculturii tarilor membre de concurenta extracomunitara printr-un sistem foarte amplu de masuri de politica comerciala, tarifare si netarifare si restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finantarea pe plan comunitar a masurilor de politica agricola prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare si Garantie Agricola (FEOGA).

Obiectivele urmarite prin instituirea politicii agricole

comunitare sunt:

a) cresterea productivitatii muncii prin introducerea progresului tehnic in agricultura care sa asigure folosirea optima a factorilor de productie si in special a fortei de munca;

b) asigurarea unui nivel de viata echitabil al agricultorilor;

c) stabilizarea pietelor produselor agricole in cadrul comunitatii;

d) garantarea securitatii aprovizionarii tarilor membre cu produse agricole;

e) asigurarea de preturi rezonabile pentru consumatorii comunitari.

Se observa ca aceste obiective urmaresc dezvoltarea si modernizarea agriculturii tarilor membre atat prin asigurarea aprovizionarii acestora cu produse agricole, cat si pentru ridicarea gradului de competitivitate al agriculturii comunitatii in raport cu concurenta extracomunitara.

Criteriile de la Maastricht - criterii de convergenta economica a tarilor din UE (Gh. Pirvu, Economie europeana, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.152-153)

Criteriile de la Maastricht - criterii de convergenta economica a tarilor din U.E.

In baza prevederilor Tratatului de la Maastricht, in anul 1996 a avut loc la Torino Conferinta Interguvernamentala a U.E. in cadrul careia au fost adoptate masurile necesare pentru realizarea in practica a criteriilor de convergenta stabilite de Tratat.

Pentru ca Uniunea Monetara sa se realizeze era necesar ca statele membre sa atinga un inalt grad de convergenta sustinuta in termen de: rate ale inflatiei scazute; finante publice sanatoase si stabilitatea cursului de schimb. Pentru aceasta, statele membre ale U.E. care doresc sa adopte moneda unica trebuie sa indeplineasca patru criterii de convergenta de natura monetara si fiscala:

1. Rata inflatiei nu trebuie sa depaseasca, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea inregistrata in cele mai performante 3 state membre sub aspectul stabilitatii preturilor;

2. Deficitul guvernamental (bugetar) nu trebuie sa depaseasca 3% PIB, iar datoria publica nu trebuie sa fie mai mare de 6o% din PIB;

3. Moneda nationala trebuie sa-si mentina rata de schimb in marjele de fluctuatie permise de S.M.E. si sa nu fi fost devalorizata in precedentii doi ani. La data semnarii tratatului, limitele acceptabile ale fluctuatiei se considerau a fi 2,25%, ulterior aceste limite ajungand la

4. Rata nominala a dobanzii pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2% pe cea inregistrata de cele mai performante 3 state membre.

Practicile comerciale restrictive, abuzul de putere dominanta, mecanismul achizitiilor si fuziunilor, politica in domeniul ajutoarelor de stat, politica cu privire la sectorul de stat - obiective ale politicii de concurenta in Uniunea Europeana (Gh. Pirvu, Economie europeana, Ed.Sitech, Craiova, 2007, p.194-198)

Dispozitiile privind politicile comunitare din domeniul concurentei s-au concretizat in anumite obiective cuprinse in Tratatul de la Roma (articolele 85-94) si Tratatul de la Maastricht (articolele 81-89) si anume: practicile comerciale restrictive; abuzul de putere (pozitie) dominanta; achizitiile si fuziunile; ajutoarele de stat; politica cu privire la sectorul de stat.

a. Practicile comerciale restrictive. In art.85 din tratatul de la Roma se gasesc prevederi care interzic practicile restrictive care sunt considerate incompatibile cu principiile pietei unice si anume: fixarea preturilor de vanzare sau de cumparare sau a unor conditii de comercializare; intelegeri care au ca scop limitarea sau controlul productiei, al pietelor de desfacere sau surselor de aprovizionare; incheierea de contracte conditionate de acceptarea de catre parteneri a unor obligatii suplimentare care nu au legatura cu tranzactiile respective.

Tratatul de la Roma prevede, tot in Art.85, situatiile in care se pot accepta anumite aranjamente intre firme atunci cand acordul, intelegerea, "are un efect nesemnificativ asupra pietei, avand in vedere pozitia slaba pe care firma o are pe piata produsului respectiv". Principalele cazuri de exceptare sunt: acorduri de importanta minora (cifra de afaceri mai mica de 200 mil.euro) si cota de piata mai mica de 5%; acorduri de cercetare dezvoltare; intelegeri de distributie selectiva; intelegeri pentru transfer de tehnologie. Exceptarea poate fi individuala si se practica atunci cand comisia autorizeaza in mod expres o intelegere verificata in prealabil, sau colectiva situatie in care este necesar un regulament al Consiliului care sa precizeze anumite conditii minime.

b. Abuzul de putere dominanta este solutionat pe baza prevederilor Art.86 din Tratatul de la Roma. Pozitia dominanta sau puterea de piata, este puterea unei intreprinderi utilizata pentru a constitui un obstacol in mentinerea unei concurente efective. Se apreciaza ca nu locul ocupat intr-un sector de activitate este pus in discutie, ci doar faptul de a obtine un avantaj excesiv din aceasta pozitie este criticat. Pentru a determina daca o intreprindere este sau nu intr-o pozitie dominanta, se judeca in primul rand cota de piata detinuta (care trebuia sa fie mai mare de 50%). Cand intreprinderea ocupa 70-80% calificarea de pozitie dominanta este facuta automat.

Notiunea de "abuz" trebuie inteles in sensul ca nu pozitia dominanta a unei firme este interzisa, ci numai practicile interzise ale unei firme cu pozitie dominanta: practicarea unor preturi excesive sau a unor preturi de ruinare; refuzul de a trata cu anumiti beneficiari, impunerea unor contracte inechitabile; limitarea productiei, a distributiei sau dezvoltarii tehnologice etc. Dificultatea consta in stabilirea abuzului, daca exista, luandu-se in discutie doar efectele comportamentului firmei. In asemenea spete nu sunt prevazute derogari, ca in cazul intelegerilor, sanctiunea este pronuntata de Comisie care poate aplica si amenzi sau penalitati.

c. Mecanismul achizitiilor si fuziunilor. Finalizarea procesului de realizare a Pietei Unice a produs mutatii importante in planul concurentei, fapt ce a impus realizarea unui control strict al achizitiilor si fuziunilor, care nu a fost prevazut in Tratatul de la Roma, din doua motive: a) Tratatul de la Roma reprezinta un document cadru care necesita o legislatie suplimentara (complementara) pentru punerea in aplicare a principiilor continute; b) Tratatul de la Roma se baza pe ideea de expansiune economica a CEE, fapt ce necesita o larga concentrare a fortei economice.

Pe masura ce devenea evident riscul dominarii pietelor de catre marile concerne, atitudinea institutiilor europene s-a modificat, Consiliul insarcinand Comisia Europeana sa pregateasca proiectul Regulamentului in materie de achizitii si fuziuni, aprobat in anul 1989 si operabil din 1990. Comisia are jurisdictia asupra fuziunilor si preluarii de companii la scara mare care afecteaza cel putin un stat membru si care depasesc anumite limite. Principalele limite avute in vedere au fost firmele care participa la o fuziune cu o cifra de afaceri globala de peste 5 miliarde ECU; 250 milioane ECU pentru cifra de afaceri realizata separat in CEE de cel putin doua dintre companiile implicate, nu mai mult de doua treimi din aceasta cifra de afaceri fiind realizata intr-un singur stat membru.

Fuziunile planificate care indeplinesc aceste criterii trebuie anuntate dinainte Comisiei, care va decide in termen de o luna daca exista posibilitatea ca acestea sa incalce concurenta in CEE. Daca nu se constata o astfel de posibilitate, fuziunea poate avea loc; altfel, se va incepe o ancheta care trebuie incheiata in urmatoarele patru luni. Daca operatiunea de fuziune este interzisa si firmele implicate nu respecta Decizia, Comisia poate aplica penalizari de la 25 la 100.000 EURO/zi, respectiv pana la 10% din cifra de afaceri totala pe anul anterior. Impotriva Deciziei Comisiei se poate face recurs la Curtea Europeana de Justitie.

d. Politica in domeniul ajutoarelor de stat. Pe masura ce barierele fizice, reglementare si fiscale din calea comertului international au fost inlaturate, subventionarea anumitor sectoare a ramas unul din putinele instrumente care duc la imperfectarea liberei concurente si la fragmentarea pietelor.

Subventiile guvernamentale acordate fie companiilor de stat, fie celor private sunt de regula interzise daca afecteaza sau ameninta sa afecteze concurenta. Unele categorii de ajutoare sunt scutite de control: ajutoarele speciale acordate in cazul dezastrelor naturale, ajutoarele pentru regiunile afectate de criza economica si cele pentru promovarea unor activitati economice noi.

Politica comunitara in domeniul ajutoarelor de stat este o componenta deosebita a politicii comunitare in domeniul concurentei, fiind de natura pur supranationala. Intrucat Tratatul de la Roma are putine referiri la ajutorul de stat, Comisia si CEJ au cautat sa clarifice in timp asemenea probleme. Problema principala ce trebuia sa fie clarificata era natura raporturilor dintre statul modern si principiile pietei.

Politica referitoare la ajutoarele de stat este complexa, ajutoarele de stat avand si efecte pozitive in anumite conditii pentru ca ele pot conduce la adancirea integrarii si la reducerea disparitatilor economice si regionale in cadrul UE. Interzicerea acordarii de ajutoare de stat este reglementata de Art.92, iar regulile procedurale care guverneaza aplicarea ajutoarelor de stat sunt prevazute in Art.93 si 94 ale Tratatului.

Statele membre trebuie sa instiinteze Comisia despre ajutoarele planificate, iar aceasta hotaraste daca ajutorul poate fi exceptat de la prevederile Tratatului. Ea are autoritatea de a cere rambursarea ajutoarelor neautorizate si poate amenda statele membre care incalca legile. Intre timp, Comisia a reusit sa aprobe criteriile pe care trebuiau sa le indeplineasca ajutoarele de stat acordate ramurilor grav afectate de recesiune. Un asemenea ajutor trebuie sa constituie o exceptie, sa aiba o durata limitata si sa fie orientat in mod direct spre rentabilizarea pe termen lung a sectoarelor cu probleme prin reducerea capacitatii de productie.

In principiu, Comisia considera ca toate categoriile de ajutor de stat ar trebui sa fie tot mai limitate si, deoarece Comisia incearca sa aplice si mai riguros reglementarile, acestea intra tot mai mult in conflict cu guvernele nationale presate sa asigure locuri de munca pentru proprii cetateni.

e. Politica cu privire la sectorul de stat. O alta modalitate prin care Comisia Europeana si-a propus sa creeze un mediu concurential la nivel european o reprezinta introducerea principiilor concurentei corecte in domeniul proprietatii de stat. Mult timp, activitati precum telecomunicatiile, energia, serviciile postale si de transport, de furnizare a gazelor si apei au fost exceptate de la reglementarile in domeniul concurentei. Izolarea proprietatii de stat (a utilitatilor publice) de presiunile concurentei a condus la servicii de slaba calitate, ineficienta, preturi diferite la nivel comunitar, intarzierea inovatiei tehnologice s.a.

Pentru eliminarea sprijinului statului sub aspectele subventiilor publice, Comisia a trebuit sa gaseasca argumente care sa legitimeze aplicarea regulilor in domeniul concurentei potrivit celorlalte obiective ale integrarii europene.

Un succes notabil in acest domeniu l-a reprezentat adoptarea Directivei cu privire la Raporturile Financiare intre guverne si firmele de stat, fiind clarificate in acest fel raporturile financiare dintre stat si intreprinderile publice.

In acest sector concurenta poate fi denaturata prin urmatoarele modalitati:

- prin privilegiile de care s-ar putea bucura intreprinderile publice producatoare de bunuri si servicii comerciale, pe calea tratamentelor preferentiale in raport cu alte intreprinderi similare din sectorul privat;

- prin existenta unor monopoluri nationale cu caracter comercial in domeniul transporturilor, energiei si telecomunicatiilor, care erau subventionate de stat in tendinta acestora de a castiga suprematia in economia europeana;

- prin ajutoarele de stat sub forma subventiilor, creditelor cu dobanzi preferentiale, reducerilor de datorii, reduceri de impozite.

Aceste noi reglementari cu privire la interventia statelor in distorsionarea concurentei constituie continutul Art.92 din Tratat. Tot acest articol cuprinde si exceptii si anume: ajutorul cu caracter social acordat consumatorilor individuali; al subventiilor acordate regiunilor cu nivel de trai foarte scazut sau cu grave probleme de somaj; al subventiilor destinate promovarii culturii si conservarii patrimoniului cultural; al subventiilor acordate pentru dezvoltarea unor regiuni sau desfasurarea unor activitati, al subventiilor ce urmaresc realizarea unui important proiect comun; remedierea unor perturbari grave in economia unui stat membru.