METODE DE CONTROLARE A RISCULUI DE TARA

METODE DE CONTROLARE A RISCULUI DE TARA.

Cum nu s-a stabilit o definitie pentru ricul de tara, este dificil de stabilit expunerea riscului de tara, dar trebuie acceptat faptul ca investitiile intr-o tara straina implica expunerea investitorilor la o varietate de factori ce influenteaza mediul in care opereaza.

Evaluarea riscului de tara este propusa de scopul investitiilor (de exemplu, portofoliul investitiilor), precum si pentru operatiunile de import si export. Acest capitol ofera informatii despre metodele ce pot fi utilizate de companiile multinationale pentru a ingradi riscul asociat cu investitiile directe si operatiunile de import si export.

Cum acest subiect este destulde vast si avem o limitare de spatiu, este imposibil sa parcurgem toate aspectele pe care le implica ingradirea riscului, astfel incat se vor face urmatoarele presupuneri:

riscul de tara este tratat ca un intreg cu doua componente principale: economia si olitica. Aspectele culturale sunt incluse in riscul politic.

Riscul politic va fi definit ca si perspectiva a schimbarilor legislative intr-o tara si reglementarea consecintelor investitiilor. Acest tip de risc implica nesiguranta drepturilor de proprietate, fie ca vorbim de dreptul de control operational, fie de folosirea fonduriloe, profiturilor, exproprerii sau nationalizarii.

Riscul economic de obicei este dat de indicatorii de analiza macroeconomici (de exemplu, raportul produsul direct brut/numarul locuitorilor, balanta platilor, inflatie). Riscul de schimb valutar strain va fi considerat principala categorie de risc economic ( desi, controlul schimbului poate fi impus din motive politice) impreuna cu raportul inflatiei si ratei dobanzii.

Relatia dintre riscul politic si economic (si anume dezvoltarea unei economii slabe sau o balanta a platilor deficienta, care duc la cresterea probabilitatii interventiilor politice), nu este luata in considerae.

1. Ingradirea riscului politic.

Exproprierea sau nationalizarea sunt principalele amenintari ale riscului politic. Cand mediul politic al unei tari are o implicatie mare in activitatea ueni firme , firma trebuie sa-si aranjeze investitiile in asa fel incat sa minimizeze influenta politica. Importanta influentei riscului politic depinde de activitatile in care fiecare tara este implicata.(de exemplu, import, export, productie, etc). Feils (2000) vede informatia asimetrica drept cauza a exproprierii ( astfel incat exproprierea survine atunci cand guvernul gazda crede ca este rost de beneficii. Managementul companiilor multinationale detine mai multe informatii despre costurile exproprierii, fiind de datoria sa sa infomeze pentru a evita exproprierea).

Riscul politic poate fi administrat, inainte ca investitia sa fie facuta, in timpul procesului de investitie sau dupa expropriere sau nationalizare (Abbdulah,1987, Bucklez, 2000).

1.1. Controlul riscului politic in perioada de dinaintea investitiilor.

In aceasta perioada sunt folosie 4 metode pentru a reduce riscul politic: evitarea, asigurarea, negocierea mediului si structurarea mediului. (Beckley,2000, Abbdullah,1987).

Evitarea tarilor cu un mediu politic instabil este singurul mod de a elimina complet riscul politic. Dezavantajul in acest caz vine din faptul ca o companie poate pierde anumite beneficii deoarece mediile riscante sunt de obicei caracterizate de un raport ridicat de beneficii.

Asigurarea poate fi de asemenea o solutie pwntru reducerea riscului politic. Prin asigurarea bunurilor impotriva exproprierii, o firma se poate concetra asupra afacerilor sale, decat sa-si faca griji de eventualele pagube cauzate de riscul politic. Companiile de asigurare pot acoperi pagubele pana la 90%. Onorariile variaza de la tara la tara, in funcie de tipul de risc asigurat.

Negocierea unei intelegeri cu guvernul gazda inaintea efectuarii investitiei (intelegere in care sunt stabilite reguli dupa care firmele vor opera), fiind specifica tarilor slab dezvoltate. In acest caz principala grija este schimbarea frecventa a guvernului in aceste tari si de fiecare data intelegerile incheiate anterior sunt repudiate de noul guvern.

O companie poate de asemenea sa comande politicile sale operationale si financiare, astfel incat in cazuri de circumstante nefavorabile poate avea totusi control asupra companiei. Putem avea urmatoarele solutii: filialele pot fi pastrate dependente de compania sursa (de exemplu, cercetare, dezvoltare, tehnologie) ce duce la diminuarea probabilitatii exproprierii; pastrarea prouctiei complete in diferite tari; implicarea actionarilor locali in strangerea de fonduri. Obtinerea garantiilor neconditionate de la guvernele gazda ofera creditorilor dreptul de a da in judecata guvernul in tribunalele supreme, in cazul in care obligatiile stabilite sunt repudiate. Astfel de intelegeri neconditionate raman valide chiar si o data cu schimbarea guvernului. Compania poate promova o politica a maximizarii profitului pe termen scurt prin retragerea unei cantitati maxime de bani din filialele sale; prin evitarea, chiar si reducerea la un nivel minim a noilor investitii in tarile gazda; prin reducerea cheltuielilor cu publicitatea, prin crearea contractelor care permit companiei sa investeasca si sa scoata profit chiar si cand vine vorba de expropriere.

1.2. Controlarea riscului politic in timpul procesului de investitie. In aceasta etapa, strategiile utilizate de companiile multinationale in vederea controlarii riscului politic pot fi clasificate astfel (Abbdullah,1987):

flexibilitatea si buna intelegere a prioritatilor tarilor gazda este necesara deoarece cateodata guvernele gazda trebuie sa implementeze noi legi ce pot interveni asupra termenilor initiali de investitie. Abilitatea managementului local in prezicerea factorilor ce pot influenta afacerile si adaptarea noului mediu este absolut necesara. Este crucial pentru managerii seniori auxiliari sa aiba autoritate in luarea deciziilor, altfel aceasta strategie nu functioneaza.

Strategiile de productie si marketing se bazeaza pe capacitatea guvernului local in demonstrarea faptului ca o eventuala expropriere este neprofitabila pentru tara gazda. Astfel, auxiliarii trebuie sa controleze intrarile deoarece autoriatatea de expropriere nu poate controla excrocheria, nu inainte de a asigura materialele nesigure; o alta solutie este mentinerea filialelor dependente de compania sursa, in ceea ce priveste dezvoltarea cercetarilor sau a proceselor tehnologice. In marketing, companiile multinationale pot preveni exproprierea sau nationalizarea prin controlarea canalelor de distributie a produselor.

Finantarea afacerilor cu fonduri locale poate reduce riscul politic. Aceasta strategie are cel putin 3 dezavantaje: relatiile cu guvernele gazda pot fi rau afectate, deoarece tarile gazda sunt suspicioase cand vine vorba de firme ce nu sunt sprijinite de companiile mama; costul finantarii poate fi ridicat; metoda depinde de disponibilitatea fondurilor pe pietele locale.

1.3. Controlarea riscului politic dupa expropriere sau nationalizare. Firmele ar putea preveni exproprierea datorita oportunitatilor existente in relatiile deschise dintre acestea si guverne. Daca exproprierea tot survine, tactica companiilor se schimba: in acest caz prioritatea este de a minimiza pierderea . In acest sens, urmatoarele tactici pot fi incercate:

- companiile multinationale ar trebui sa negocieze cu guvernele gazda in ceea ce priveste continuare operatiunilor sale. In aceasta etapa, concesiile oferite de companie functioneaza mai bine: angajarea managerilor locali, implicarea partenerilor locali in activitatea companiei, sustinerea programelor guvernamentale.

- daca aceste concesii dispar urmatorul pas este incercarea companiilor de a intimida guvernul folosind diferite presiuni economice si politice.

- remediul legal in tribunal este ultima solutie cand intelegerile cad. Avand in vedere dificultatile care apar intr-un proces cu guvernul gazda pe teritoriul sau 5, companiile multinationale ar trebui satsi caute compensarea in tribunalele tarilor oaspete.

- negocierea cu autoritatile de expropriere implica sugestiile companiilor multinationale referitoare la valoarea ce trebuie compensata. Probleme apar in dificultatea stabilirii acestei valori. Companiile multinationale considera influenta suxurilor cash ale auxiliarilor asupra operatiilor multinationale, in timp ce tarile expropriate isi asuma riscul in ceea ce priveste recuperarea investitiei initiale, compania neprimind nici o recompensa.

- o ultima solutie in cazul in care cele mai sus mentionate nu au succes ar fi cautarea unui arbitru. Pentru a incuraja investitiile directe straine, in anul 1996 Banca Mondiala a creat Centrul International pentru Reglementarea Disputelor cauzate de Investitii, care se ocupa de astfel de situatii, dar in practica efectele sale sunt modeste.

5 exista 2 restrictii cand un guvern national este dat in judecata (un stat nu poate fi dat in judecata fara aordul sau) si actul doctrinei statului (daca statul este suveran in teritoriul sau, actiunile sale nu pot fi puse la indoiala de un alt stat chiar daca sunt incalcate legi internationale).

2. Ingradirea riscului economic.

Expunerea riscului economic apare in principal din cinci directii: rata schimbului, rata inflatiei, rata dobanzii,, preturile anumitor bunuri, nivelul ofertei si cererii (Oxelheim,1987). Desi, in general riscul de tara considera riscul ratei de schimb valutar ca fiind foarte important, masurand-o in izolare poate rezulta din determinarea riscului deficient, data fiind interdependenta existenta intre variabile.

Majoritatea tehnicilor de risc managerial iau in considerare riscul macroeconomic, risc ce vine din nesiguranta situatiei macroeconomice a unei tari. Astfel, trebuie avuta grija deoarece aspecte cum ar fi factorii specifici unei firme sau factorii industriali specifici nu sunt inclusi. O companie multinationala trebuie sa tina seama de interdependentele existente intre mediile macroeconomice ale diferitelor tari. Oxelheim (1987) descopera ca expunerea internationala macroeconomica depinde de doua relatii : paritatea puterii de cumparare si egalitatea beneficiilor prevazute de investitiile financiare.

2.1. Managementul riscului de schimb valutar strain:

Efectul modificarilor ratei de schimb asupra unei corporatii se concretizeaza in trei tipuri de risc valutar: riscul de tranzactie, riscul economic si riscul de translatie (contabil).

Riscul de tranzactie reflecta modificarile valorice ale obligatiilor financiare restante contractate inainte de modificarea ratei de schimb, dar care nu trebuie achitate decat dupa ce rata de schimb s-a modificat. Acest risc se refera, deci, la modificarile fluxurilor banesti care rezulta din obligatii financiare existente. Acest risc are in vedere tranzactiile comerciale derulate de companie pe diferite piete, modificarea cursului de schimb a monedelor in care sunt denominate aceste operatiuni putand afecta profitul companiei. Cauzele materializarii acestui tip de risc valutar ar putea fi: cumpararea sau vanzarea de bunuri sau servicii pe credit ale caror preturi sunt exprimate in valute straine; acordarea sau primirea de credite care vor fi rambursate in alta valuta; dobandirea de active sau contractarii de obligatii in moneda straina prin alte cai; cumpararea / vanzarea in cont deschis;

Riscul de translatie reflecta potentialele modificari al capitalul actionarilor ce rezulta din nevoia de a translata  extrasele financiare ale filialelor exprimate in diferite valute intr-o singura valuta pentru a intocmi extrase financiare consolidate la nivel de corporatie. Acest risc este generat de gradul de implicare al companiei mama pe diferite piete (filiale etc.), de localizarea acestor filiale, de maniera contabila de inregistrare a activitatii acestora. Practic, riscul de translatie masoara expunerea bilantului consolidat al unei companii la modificarile cursurilor de schimb in care sunt denominate activele si pasivele filialelor acestor companii. Corporatiile transnationale detin active si pasive, venituri si cheltuieli denominate in diferite monede straine si intrucat investitorii si intreaga comunitate financiara sunt interesati de valoarea acestora in moneda tarii de origine, pozitiile bilanturilor contabile si a declaratiilor de venituri denominate in monede straine trebuie convertite. Daca au loc modificari ale ratelor de schimb, pot sa apara castiguri sau pierderi in urma convertirii. Activele si pasivele care sunt convertite folosindu-se rata de schimb curenta ( post modificare ) sunt considerate ca fiind expuse; acelea translatate la rata istorica ( ante modificare ) isi vor pastra valoarea istorica in moneda tarii de origine si deci sunt considerate ca nefiind expuse. In consecinta riscul de translatie reprezinta diferenta dintre activele expuse si pasivele expuse. Controversele ce apar intre centrele contabile se axeaza pe identificarea acelor active si pasive expuse si pe momentul inregistrarii in declaratia de venituri a castigurilor si pierderilor contabile rezultate din modificarile ratei de schimb.

Exista patru metode principale de translatie a activelor si pasivelor unei companii multinationale: metoda curenta / noncurenta; metoda monetara / nemonetara; metoda temporali si metoda ratei curente; in practica pot exista si variatii ale acestor metode. Potrivit metodei curente - noncurente toate activele si pasivele curente ale unei subsidiare (activele circulante si pasivele pe termen scurt) sunt convertite in moneda tarii de origine folosindu-se rata de schimb curenta, iar cele noncurente  (activele fixe si capitalul propriu) folosindu-se rata de schimb istorica a fiecarei pozitii. Cea de a doua metoda de translatare a bilantului companiilor multinationale presupune ca pozitiile monetare - numerar, creante de incasat, sume de platit, datorii pe termen lung - sa fie convertite folosindu-se rata de schimb curenta in timp ce pozitiile nemonetare - stocuri, active fixe, investitii pe termen lung - sa fie convertite utilizandu-se ratele de schimb istorice. Metoda temporala de translatare apare ca o versiune modificata a metodei monetara / nemonetara, singura diferenta este ca, in cazul metodei monetara / nemonetara, stocurile sunt convertite utilizandu-se rata de schimb istorica. Potrivit metodei temporale, pentru translatarea stocurilor, in mod normal, se utilizeaza rata de schimb istorica, dar se poate utiliza si rata de schimb curenta daca acestea sunt reprezentate in bilant la valoarea de piata. Metoda ratei curente este cea mai simpla: toate pozitiile din bilant si declaratia de venituri sunt convertite folosindu-se rata de schimb curenta; este larg utilizata de companiile britanice. Potrivit acestei metode, daca activele denominate in moneda straina ale unei companii depasesc pasivele denominate in moneda straina, atunci o depreciere va avea ca rezultat o pierdere, iar o apreciere, un castig. O varianta a acestei metode este de a converti toate activele si pasivele, mai puttn activele fixe utilizand rata de schimb curenta.

Riscul economic (ca risc valutar) este componenta riscului valutar care are in vedere un orizont mult mai indelungat de timp decat riscul de tranzactie sau cel de translatie. Practic de evaluarea riscului valutar (ca risc economic) depinde proiectia tuturor activitatilor si operatiunilor viitoare ale companiei multinationale. Aceasta componenta a riscului valutar este cel mai greu de evaluat si analizat dat fiind tocmai orizontul de timp pe care il are in vedere. Riscul economic este inevitabil subiectiv deoarece depinde de estimarea modificarilor fluxurilor banesti viitoare pe o perioada de timp arbitrara. Astfel riscul economic nu izvoraste din procesul contabil ci mai degraba din analiza economica. Planificarea sa este o responsabilitate a managementului, implicand interactiunea strategiilor financiare, de marketing, achizitii si productie. Cel mai important aspect al managementului riscului valutar consta in incorporarea previziunilor legate de modificarile valutare in toate deciziile de baza ale corporatiei. Pentru a indeplini aceasta sarcina firma trebuie sa identifice aspectele supuse riscului. Oricum exista o discrepanta majora intre practica contabila si realitatea economica in ceea ce priveste masurarea riscului. Cei ce utilizeaza definitia contabila a riscului impart activele si pasivele din bilant in functie de expunerea lor la risc, in timp ce teoria economica se concentreaza asupra impactului unei modificari a ratei de schimb asupra fluxurilor banesti viitoare; riscul economic se bazeaza pe masura in care valoarea firmei - exprimata prin valoarea prezenta a fluxurilor banesti viitoare previzionate - va fi afectata de modificarea ratelor de schimb. Astfel riscul economic este perceput ca posibilitatea ca fluctuatiile valutelor sa afecteze sumele previzionate sau variabilitatea fluxurilor banesti viitoare.

Dintre cele 3 tipuri de expunere a schimbului valutar, doar expunerea tranzactiei se merita sa fie ingradita. Acestea pot fi sistematizate in tehnici interne sau contractuale si tehnici externe sau extracontractuale.

2.1.1. Tehnicile interne se refra la cele metode ce nu implica o relatie contractuala cu o a treia parte: clauza valutara simpla; clauza cosului valutar simplu; clauza cosului valutar ponderat; alegerea monedei de contract; sincronizarea platilor si incasarilor in valuta; netting-ul valutar.

Clauza cosului valutar simplu: Caracteristic clauzei cosului valutar simplu este faptul ca moneda de contract, de plata, nu este 'legata' de o singura valuta, ci de un grup de valute. Raportat la un grup de valute are ca efect compensarea evolutiilor contradictorii ale valutelor ce compun cosul, reflectand totodata tendinta evolutiei cursurilor valutare mai real. Utilizarea acestei clauze se face dupa aceleasi principii ca si clauza valutara simpla: se precizeaza pentru toate valutele din 'cos' cursul fata valuta de contract in momentul contractarii, si limitele (daca se doreste) peste care este necesara recalcularea sumei de plata, in raport de cursurile inregistrate in momentul platilor.

Clauza cosului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor ce compun cosul valutar in functie de importanta valutei respective pe piata internationala, de ponderea detinuta in pasivul balantei de incasari si plati valutare a firmei sau chiar in ponderea volumului comertului exterior al tarii cu tarile respective (marite proportional). Apelul la clauza cosului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesitati a incasarilor si platilor valutare ale firmei.

Clauza de alegere a monedei in contract

Conform acestei clauze, partile contractante au libertate de a alege la scadenta dintre mai multe valute pe aceea in care se va efectua  plata. Selectarea monedei de contract, respectiv valuta care urmeaza sa fie incasata sau in care se va efectua plata, are o importanta deosebita pentru realizarea in conditii eficiente a operatiunilor de comert exterior; utilizarea uneia sau alteia dintre valute influentand in final insasi valoarea tranzactiei. Importanta monedei de contract este cu atat mai mare, cu cat in ultimul deceniu, in relatiile comerciale internationale, clauzele valutare nu sunt acceptate intotdeauna, in marea majoritate a cazurilor, comerciantii oferind un pret care contine in calcule si o marja asiguratorie menita sa acopere riscul valutar.

Netting-ul valutar: Este o tehnica larg utilizata de companiile multinationale cu numeroase filiale localizate pe diferite piete externe. Practic aceasta tehnica presupune o compensare globala intre aceste filiale a incasarilor si platilor pe care acestea si le fac reciproc. O astfel de metoda simplifica procesul de decontare intre filiale, reduce costul financiar al transferurilor de fonduri denominate in monede diferite dar ceea ce este foarte important este ca netting - ul valutar reduce riscul modificarii cursului de schimb.

Tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au in vedere ansamblul de operatiuni pe piata valutara sau pe piata de capital pe care o companie le deruleaza pentru a-si diminua expunerea la riscul valutar. Principalele mecanisme de acoperire a riscului valutar sunt: operatiunile forward, contractele futures, swap-ul valutar, imprumutul pe termen scurt, decontarea monedei straine, fabricarea monedei straine, asigurarile de curs.

Contractul forward

Acest tip de contract reprezinta o treapta intermediara intre contractul spot si cel futures in sensul ca apare conditia de livrare si plata la scadenta. Cumparatorul si vanzatorul negociazi toti cei trei termeni principali ai contractului, deci si termenul de livrare numit si "scadenta".

Printr-un astfel de contract, cumparatorul este asigurat ca la un anumit moment in viitor va primi o anumita cantitate de produse contra unui pret stabilit in momentul semnarii contractului. Principalul avantaj al contractului forward il constituie siguranta pretului. Pe langa siguranta pretului, contractul forward trebuie sa confere celor doua parti si o siguranta a schimbului "marfa contra bani". Daca la scadenta vanzatorul refuza sa livreze produsele atunci, odata cu marfa, cumparatorul pierde si pretul negociat cu mult timp inainte. La fel, daca cumparatorul refuza sa plateasca marfa la scadenta, vanzatorul ramane cu produsele nevandute si trebuie sa gaseasca alt cumparator in alte conditii de pret. In cazul in care pretul produselor respective scade, el va inregistra o pierdere.

Contractul futures

Contractele futures reprezinta o forma perfectionata a contracului forward. Cu toate avantajele prezentate mai sus, contractul forward nu lasa partenerilor in tranzactie nici o posibilitate de iesire din pozitii. Daca cumparatorul nu mai are nevoie de marfa respectiva la scadenta, el nu poate anula intelegerea din contractul forward intrucat pierde garantia. La fel pateste si vanzatorul daca nu mai doreste sa vanda sau sa livreze la scadenta. Practic cele doua parti, negociind intre ele termenii contractului, sunt "captive" in interiorul clauzelor lui.

Operatiunile swap

Intr-un swap de valute una din parti detine o valuta dorita de cealalta parte. La inceputul operatiunii swap are loc un schimb de capital in care o valuti este schimbata cu alta valuta. Un schimb final de capital la sfarsitul operatiunii swap (reprezinta de fapt inversul schimbului initial de capital).

Imprumutul pe termen scurt poate fi folosit pentru a acoperi plati in moneda straina. Metoda este eficienta cand avem de-a face cu fluxuri banesti continue si date nesigure in ceea ce priveste aranjamentul.

Decontarea monedei straine

In vederea primirii banilor inainte de data aranjamentului, reducandu-se astfel riscurile cu privire la fluctuatiile ratei de schimb valutar, exportatorul poate reduce factura. Factura poate fi platita cu o banca fie din tara importatoare, cat si cu una din tara exportatoare, costul in acest caz fiind rata discountului stabilita de banca.

Fabricarea monedei straine este o alta metoda de acoperire a exporturilor. Exportatorul nu trateaza cu importatorul pentru primirea platii. Bunurile sunt facturate de agentul care plateste importatorului in moneda sa. Dezavantajul consta in costurile ridicate, acestea acoperind riscul de credit, costul finantarii si costul de atenuare a schimbului.

Garantiile riscului de curs valutar sunt asigurarile date de agentiile guvernamentale in vederea promovarii exporturilor. Pentru un pret platit de exportator, agentia isi asuma riscul cursului valutar.

2.2. Riscul ratei dobanzii si riscul ratei inflatiei.

Actele de economisire si creditare, imprumut si investire sunt strans interdependente datorita manifestarii lor in acelasi sistem, respectiv cel financiar. In cadrul pietei financiare, factorul care le determina in mod semnificativ este rata dobanzii. Ea este pretul platit de catre cel care se imprumuta celui care da cu imprumut, ca recompensa pentru amanarea consumului. Ca urmare, dobanda este costul (pretul) creditului de pe o anumita piata financiara.

Riscul ratei dobanzii este acel tip de risc care decurge din schimbarile ratelor dobanzii ca urmare a actiunii unor factori diversi: inflatia, cursul de schimb (influenta indirecta), politica monetara a statului, fiscalitatea, factorul timp etc. Nivelul ridicat al resurselor implicate de derularea afacerilor in plan international obliga companiile sa apeleze la resurse externe pentru a-si finanta activitatea. Riscul de dobanda poate fi privit in acest caz dintr-o dubla perspectiva:

modificarea ratelor de dobanda poate avea o influenta directa asupra costului finantarii din resurse externe (obligatiuni, credite bancare, leasing, credit furnizor, credit cumparator etc.) ale companiei (aceasta abordare are in vedere mai ales pasivele pe termen lung);

modificarea ratelor de dobanda influenteazi valoarea activelor si pasivelor financiare ale companiei care sunt evaluate in functie de o rata de actualizare (aceasta rata de actualizare se calculeaza de cele mai multe ori pornind de la rata dobanzii fara risc (risk free rate) - care este rata dobanzii la T - bills, asimilate de specialisti cu dobanda nominala a pietei).

Este evident efectul pe care il are modificarea ratei dobanzii asupra costului finantarii. Mult mai interesanta este cea de a doua abordare a riscului de dobanda. In mod foarte simplu se poate constata ca valoarea activului sau pasivului financiar variaza in sens contrar variatiei ratei dobanzii. La nivelul activelor sunt afectate de riscul de dobanda  (cresterea dobanzilor) in principal activele imobilizate si activele financiare si mai putin activele circulante (au in vedere in general creante pe termen scurt). Pasivele unei companii sunt expuse riscului de scadere a dobanzilor caci acest lucru antreneaza o depreciere a valorii actualizate a datoriilor.

CONCLUZII

Siguranta negocierilor cu fostele tari comuniste a fost subiect de discutie incepand cu anul 1990. Nivelul riscului prevazut de diferite agentii a avut impact asupra deciziilor investitorilor privind investitiile in tarile din Centrul si Estul Europei. Tarile din aceasta regiune pot folosi surse financiare asigurate de capital international pentru sustinerea dezvoltarii lor economice, dar nici una dintre ele nu e atat de benefica cum sunt investitiile straine directe. Importanta investitiilor straine directe se naste din transferarea bunurilor intangibile ce apar in timpul procesului de investitie (o tehnologie noua, produse noi, tehnici manageriale) care altfel nu ar fi valabile.

Dupa cum informatiile despre mediile economice, politice sau sociale in aceasta regiune nu sunt foarte bine dezvoltate, investitorii se bazeaza pe agentiile de rating sau alte organizatii care asigura astfel de servicii.

Datorita influntei masive pe care o implica riscul de tara in atragerea investitorilor straini, identificarea factorilor ce pot contribui la imbunatatirea ratei riscului este foarte importanta. Aceasta lucrare conchide cu arfimatia ca pentru tarile din Centrul si Estul Europei riscul de tara este sensibil fata de aspectele politice, decat fata de cele economice. Sensibilitatea fata de aspectele politice este data de instabilitatea politica ce caracterizeaza majoritatea tarilor din Centrul si Estul Europei.

Desi nu exista indoiala ca tarile din centrul si Estul Europei ofera avantaje (piete neexploatate cu potential economic crescut), investitorii straini sunt preocupati de legile drepturilor de proprietate precare, tensiunile etnice si miscarile nationaliste, coruptie, probabilitatea restaurarii regimului autoritar care poate afecta drepturile de proprietate pentru investitiile facute. Importanta riscului politic este cruciala, ca si in cazul exproprierilor si nationalizarilor, nu exista nici un recurs legal impotriva guvernului.

Intr-un mediu politic nesigur probabilitatea impunerii restrictiilor de capital creste considerabil, lucru ce determina investitorii sa fie precauti in a-si plasa banii in aceste regiuni. Influenta majora a factorilor politici nu implica ignorarea aspectelor economice. Datorita nesigurantei politice investitorii sunt refractari cand vine vorba de investitii, ajungandu-se la dificultatea, daca nu chiar imposibilitatea refacerii economiei unei tari.