Meritele si limitele teoriei lui David Ricardo despre avantajul relativ in comertul exterior

Meritele si limitele teoriei lui David Ricardo despre avantajul relativ in comertul exterior

Principala contributie a lui David Ricardo in teoria comertului international este fundamentarea teoriei costurilor comparative si a avantajului relativ. Potrivit acestei teorii, necesitatea comertului exterior este determinata de deosebirile dintre costurile de productie comparative ale diverselor marfuri in diferite tari. Conditia functionarii teoriei comertului international al lui Ricardo este existenta unei politici  liberschimbiste fara bariere protectioniste.

Contributiile lui David Ricardo la comertul international s-au bucurat si se bucura, inca, de aprecierea multor specialisti. Analizand probleme comertului international, Ricardo a incercat sa rezolve problema teoriei costurilor comparative si a avantajului relativ.

Punctul de plecare in fundamentarea propriei teorii il constituie extinderea principiului diviziunii muncii, fondat de Adam Smith. Pilonii pe care se sprijina teoria costurilor comparative si a avantajului relativ in comertul international sunt:

1. Specializarea natiunilor pe obtinerea produselor pentru care au cele mai avantajoase conditii;

2. Promovarea in comertul international a unei perfecte politici liberschimbiste

În timp ce Adam Smith aprecia ca atat schimburile interne cat si cele externe se desfasoara pe baza principiului echivalentei ("munca egala, pe munca egala"), D.Ricardo considera ca echivalenta este obligatorie numai in interiorul unei tari ("Munca a 100 englezi nu poate fi data pentru aceea a 80 de englezi"), pe cand in raporturile internationale regula nu functioneaza: "Aceeasi regula care reglementeaza valoarea relativa a marfurilor intr-o tara, nu reglementeaza si valoarea relativa a marfurilor schimbate intre doua sau mai multe tari".[1]

Explicand afirmatia de mai sus, autorul, scria ca: "Într-un sistem de perfecta libertate a comertului, fiecare tara isi consacra in mod natural capitalul si munca acelor genuri de activitati care ii sunt cele mai avantajoase. Aceasta urmarire a avantajului individual este admirabil legata de binele universal al tuturor." Aceste afirmatii ale lui D.Ricardo se bazeaza pe trei premise importante:

1. ideea libertatii depline a agentilor economici;

2. specializarea tarilor in functie de costurile productiei primare;

3. in cadrul diviziunii muncii schimbul international se impune ca o necesitate.[2]

Explicatiile ulterioare il diferentiaza pe Ricardo de Smith. Iata explicatiile lui Ricardo: "Anglia ar putea fi in asa fel conditionata de imprejurari, incat pentru a produce stofe sa necesite munca a 100 de oameni timp de un an; iar daca ar incerca sa obtina vinul, s-ar putea sa aiba nevoie de munca a 120 de oameni pe aceeasi perioada. De aceea Anglia va gasi ca este in interesul sau sa importe vin si sa-l cumpere prin exportul de stofa.

Pentru productia vinului, in Portugalia, s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa in aceeasi tara s-ar cere munca a 90 de oameni pe aceeasi perioada de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea sa export vin in schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar daca marfa importata de Portugalia ar putea fi produsa cu mai putina munca decat in Anglia"[3].

Din explicatiile lui Ricardo redate mai sus se desprind urmatoarele concluzii:

1. Cand o tara produce doua marfuri, ambele in conditii superioare strainatatii (cazul Portugaliei) dar prima cu o superioritate comparativa mai mare decat a doua (la vin 120/80 = 1,50, la stofa 100/90 = 1,11 fata de Anglia) atunci prima marfa trebuie produsa in tara iar a doua importata.

2. Cand o tara produce doua marfuri, ambele in conditii inferioare strainatatii (cazul Angliei) si cand prima poate fi produsa cu o inferioritate comparativ mai mare decat a doua (la vin 80/120 = 0,67, la stofa 90/100 = 0,90 fata de Portugalia) atunci prima marfa trebuie importata, iar a doua produsa in tara.

Concluzia finala la care ajunge Ricardo consta in propunerea ca Portugalia sa se specializeze in productia si exportul vinului (unde are cel mai mare avantaj relativ: 1,50), iar Anglia in productia si exportul stofei (unde are cea mai mica inferioritate relativa: 0,90).

Din aceeasi analiza rezulta ca daca o tara are, in productia unei marfi o superioritate fata de strainatate mai mare decat pentru a doua marfa, atunci este mai avantajos pentru ea sa importe marfa II, platind-o cu exportul marfii I. Excedentul de productie realizat de tara prin comert, este egal cu gradul superioritatii comparative pe care il prezinta in productia marfii exportate prin raport cu marfa importata.

Întrucat, in ipotezele de mai sus, in comertul dintre Portugalia si Anglia, se obtin excedente egale de productie, s-ar parea ca schimbul este echivalent. Ar rezulta ca in comertul international nimeni nu castiga si nimeni nu pierde. Realitatea a relevat ca lucrurile stau cu totul altfel. În comertul international au castigat intotdeauna cei care au avut productivitatea nationala cea mai mare si costurile unitare cele mai mici. Au pierdut cei care au avut costuri uniate mai mari decat preturile de pe piata internationala.[4]