PIATA, CONCURENTA SI PRETUL

Economia de piata este o modalitate evoluata, complexa si eficienta prin care se realizeaza cooperarea dintre partenerii economici; este un sistem economic a carui organizare si functionare se bazeaza pe proprietatea privata si se realizeaza prin mecanismele pietei intr-un cadru reglementat legislativ.

Piata ca schimb de produse, precede cu mult sistemul economic denumit capitalist si, in prezent, economie de piata.

Din cele mai vechi timpuri s-a practicat trocul, s-a dezvoltat schimbul de produse prin intermediul banilor, comertul a devenit o meserie, au fost popoare care au marcat istoriceste aceasta activitate (fenicienii, grecii antici, cartaginezii), s-au construit centre comerciale si organizatii, cum au fost liga hansiatica, targurile din Evul Mediu erau deosebit de animate, dar cu toate acestea nu era inca o economie de piata.

Economia de piata este un sistem economic in care protagonistii principali sunt: intreprinzatorul investitor si lucratorul salariat.

In vederea conturarii unei viziuni sintetice asupra sistemului economiei de piata, se desprind anumite trasaturi esentiale:

Economia de piata se bazeaza pe liberalismul economic, care are ca fundament proprietatea privata sub diferitele ei forme (individuala a sociogrupurilor sau a organizatiilor nationale si internationale).

Aceasta proprietate confera mediului economic caracteristica de eterogenitate.

Este o economie concurentiala, trasatura determinata pe de o parte de caracterul eterogen, iar pe de alta parte de faptul ca decizia si actiunea sunt la latitudinea agentilor economici, fiecare urmarind sa obtina maximum de eficienta economica.

Este o economie de intreprindere, unitatea economica fiind spatiul economic fundamental de decizie si de actiune. Legaturile cu trasaturile anterioare sunt evidente.

Este o economie de profit. Profitul este mobilul pentru care intreprinzatorul isi asuma riscul concurential. Obtinerea profitului din activitatea economica este nu numai in avantajul intreprinzatorului, dar si al consumatorului si al intregii societati prin redistribuire.

Comportamentul agentilor economici, producatori si consumatori, are la baza calculul de eficienta economica. Economia de piata este eficienta in ansamblul sau, ca rezultat al tendintei permanente a fiecarui agent economic de a obtine maximum de eficienta din actiunea ce o intreprinde.

Este o economie in care interventia indirecta si directa a organismelor guvernamentale ale statului nu se opune trasaturilor anterioare, ci dimpotriva ea se face pentru a le prezenta si accentua.

Tratarea problemelor teoretice ale sistemului denumit "economie de piata", de la inceput impune necesitatea precizarii ca in cadrul lui, piata constituie elementul sau central de unde pleaca si vin informatiile economice care stau la baza deciziilor agentilor economici.

Piata, concurenta si pretul

In literatura economica se intalnesc foarte multe definitii ale pietei, in functie de orientarea scolii sau a curentului de gandire economica si in special a aspectelor economice care se doresc a fi evidentiate.

In genere, prin piata se intelege intalnirea la un anumit moment dat si intr-un anumit loc al consumatorului, a nevoilor si dorintelor sale, exprimate prin cerere, cu posibilitatile producatorului exprimate prin oferta. Acest angrenaj naste un pret si un nivel cantitativ de tranzactie, de schimb.

Piata este mai intai de toate "un spatiu economic" care are la baza raporturile ce se stabilesc intre cerere si oferta, intre consumatori si producatori, fiind in esenta un ansamblu de raporturi de schimb.

Raporturile economice pe care le reprezinta piata se afla intr-un sistem de concurenta. Sistemul de concurenta este propriu economiei de piata deoarece el este determinat de liberalismul economic, care este generat de proprietatea privata si de pluralismul formelor prin care ea se manifesta.

Sistemul de concurenta acorda fiecarui agent economic libertatea sa produca si sa vanda ceea ce il avantajeaza si sa cumpere ceea ce considera ca ii satisface in cea mai mare masura trebuintele. Concurenta permite agentilor economici sa efectueze operatiunile economice in conditiile cele mai favorizante din punctul lor de vedere, ceea ce se rasfrange benefic asupra intregii activitati si a beneficiarilor ei.

In conditiile sistemului de concurenta, cumparatorul alege ofertantul cu produsul cel mai bun si la pretul cel mai mic, iar ofertantul incurajat sa combine factorii de productie, sa obtina produse de calitate, sa reduca pretul si sa sporeasca numarul clientilor sai. Astfel sistemul concurential duce pe de o parte la stimularea productiei si a ofertei si pe de alta parte, urmareste sa satisfaca in masura tot mai mare cerintele consumatorului.

Mecanismul concurential ofera economiei de piata un foarte inalt grad de eficienta economica deoarece elimina, fara nici un fel de ingaduinta, activitatile economice neeficiente.

Clasificarea pietelor

Pietele se pot clasifica in functie de mai multe criterii: extinderea, durata si specificul tranzactiilor.

Din punctul de vedere al extinderii spatiale sunt cunoscute pietele locale, regionale, nationale si piata mondiala. In cadrul acestor piete sau "spatii economice" se contureaza mai multe piete, respectiv pietele principalelor produse (a cerealelor, a minereurilor, a combustibililor, alimentelro etc.), care privite in conexiunea lor determina piata generala din spatiul respectiv.

Din punctul de vedere al tranzactiilor, al specificului lor, se pot distinge mai multe piete cu un oarecare grad de independenta intre ele, dar cu destule conexiuni, deoarece ansamblul lor reprezinta in fond ansamblul activitatilor economice din economia de piata. Astfel, se poate spune ca economia de piata este alcatuita din: piata de marfuri si servicii, piata capitalurilor, piata muncii, piata monetara si de credit si piata valutara.

Piata de marfuri este cea mai veche piata si in consecinta cea mai experimentata. Ea este nemijlocit legata de trebuintele indivizilor si a societatii si de posibilitatile de a le satisface, respectiv de esenta activitatii economice. Initial, ea se referea numai la bunurile materiale. In prezent, lor le sunt asociate si serviciile, datorita extinderii si importantei acestei activitati intr-o economie moderna.

Piata capitalurilor este specifica economiei de piata. Este piata pe care se asigura miscarea capitalurilor sub forma de actiuni si de alte hartii de valoare. Pe aceasta piata, banii se pot foarte usor transforma in capital (prin cumparare de actiuni) si tot asa de lesne capitalul se poate transforma in bani (prin vanzare de actiuni) pentru a putea migra in alte activitati, prin cumpararea altor actiuni sau prin efectuarea de investitii directe.

Piata muncii este si ea specifica economiei de piata. Este o piata cu particularitatile ei bine conturate, deoarece pe aceasta piata se vinde si se cumpara factorul de productie munca. Particularitatile acestei piete sunt in primul rand determinate de faptu ca purtatorul factorului de productie munca este o fiinta umana, cu capacitatile si pregatirea sa si cu problemele sale specifice.

Piata monetara si de credit este legata de miscarea masei monetare, de atragerea in circuitul economic a resurselor banesti temporar disponibile prin intermediul sistemului de credit (ceea ce formeaza o piata speciala a creditului). Moneda si creditul constituie doua elemente de maxima importanta in economiiile moderne pe piata.

Piata valutara se refera la miscarea prin cumparare si vanzare a monedelor straine pe o piata nationala, pretul sau cursul fiind determinate de puterea de cumparare si de cererea si oferta respectivei monede.

Evolutia mecanismului concurential

Mecanismul concurential, facand parte intrinseca din mecanismul pietei, evolutia lui a imprimat trasaturi specifice intregului sistem economic bazat pe piata.

Evolutia concurentei este cauzata de dezvoltarea activitatii eonomice si de rolul ce revine agentilor economici in acest context. In evolutia mecanismului concurential si deci si al pietei, se disting doua perioade.

O perioada in care productia (datorita in primul rand a tehnicilor de productie) si schimbul se efectuau de unitati relativ mici, cu putere economica apropiata, nici un agent economic neputand sa se impuna pe piata in sensul dominarii ei. Toti depindeau de pretul care se forma in mod independent pe piata si in functie de acest pret isi stabileau cantitatile ce le puteau produce si astfel se concurau intre ei. Este perioada cand pietele se caracterizau prin existenta unui numar mare de ofertanti si a unui numar, de asemenea mare, de cumparatori. Este perioada liberei concurente, cand "mana invizibila a pietei" regla intreaga activitate economica.

O alta perioada, care succede celei dintai, se caracterizeaza prin reducerea numarului agentilor economici si cresterea fortei lor economice. Este perioada cand activitatea economica din diferite domenii, cat si piata produselor respective sunt dominate de cativa ofertanti si cumparatori. Mecanismul liberei concurente este perturbat prin faptul ca acesti agenti economici isi impun produsele pe piata, isi impun preturile, isi delimiteaza clientela etc. Concurenta continua sa fie elementul central al pietei, numai ca ea se desfasoara intre agenti economici care isi asigura o anumita suveranitate, deoarece ei pot decide atat asupra preturilor, cat si asupra cantitatilor pe care le produc. Este perioada concurentei, cunoscuta sub denumirea generica de concurenta monopolista.

Piata capitalului

Specificul pietei capitalului

Pornind de la definitia factorului de productie capital (bunurile provenite din munca si folosite pentru producerea altor bunuri si servicii - adica bunuri de productie) s-ar putea presupune ca piata capitalului se refera la vanzarea-cumpararea de bunuri de productie. Bunurile destinate productiei se vand si se cumpara, ca toate bunurile, pe piata generala a bunurilor si serviciilor.

O viziune mai larga in consecinta completa cere precizarea ca pe aceasta piata circula activele financiare. Prin notiunea de active, in terminologia economica, sunt cuprinse bunurile care au capacitatea sa genereze venituri in viitor. Activele pot imbraca forma fizica si pe cea financiara. Forma fizica a activelor este reprezentata, in special, de bunurile de productie (la care se adauga si bunurile de consum de folosinta indelungata).

In forma financiara a activelor sunt cuprinse depozitele monetare si hartiile de valoare pe termen scurt si cele pe termen lung (cele pe termen scurt se refera la plasamente pe o perioada mai mica de un an iar cele pe termen lung pe o perioada ce depaseste un an).

Piata capitalului asigura: atragerea disponibilitatilor banesti in activitatea economica, pe de o parte, iar pe de alta parte miscarea capitalului agentilor economici din acelasi domeniu de activitate sau trecerea lui dintr-un sector in altul prin intermediul hartiilor de valoare prin vanzarea si cumpararea lor.

Este foarte important sa fie luat in consideratie faptul ca prin piata capitalului se asigura finantarea suplimentara a activitatii economice, respectiv a capitalului, motiv pentru care (si din acest considerent), piata capitalului este denumita si piata financiara.

Sursele de finantare a unei activitati economice pot fi proprii sau interne si surse atrase sau externe.

Sursele proprii sau interne provin din activitatile anterioare. In mod concret, ele provin din partea din profit care se reinvesteste si din amortizarea capitalului fix. Pentru initierea unei activitati economice, sursa proprie poate fi constituita si din economiile personale, mostenire etc.

Sursele externe sunt acelea care provin din afara intreprinderii de la terti, motiv pentru care se mai numesc si surse atrase. Aceste surse la randul lor pot fi directe si indirecte. Cele directe au ca provenienta emiterea si vanzarea de hartii de valoare (in special actiuni si obligatiuni), iar cele indirecte se realizeaza prin intermediul creditelor mijlocite de institutiile financiare specializate si prin valorificarea activelor financiare, constituite sub forma depozitelor monetare.

Izvorul acestor resurse externe il constituie economiile realizate de populatie, de agentii economici si de autoritati (centrale si locale). Economiiile sunt reprezentate de sumele de bani din venituri care raman nefolosite dupa ce s-a asigurat consumul. Aceste sume pot fi retinute de catre posesorii lor sub forma de lichiditate, optiune care nu aduce nici un venit si este deci neeconomica si pot fi plasate (direct sau indirect) in activitati economice, banii transferandu-se in active financiare.

Interesul de a transforma banii in active financiare trebuie privit nu numai prin prisma agentului economic care pe aceasta cale isi poate spori capitalul, dar si prin avantajul detinatorului de economii.

Plasarea banilor in activitati economice se poate realiza pe mai multe cai: prin investirea intr-o afacere pe cont propriu, cumpararea de bunuri imobiliare (terenuri, cladiri), achizitionarea de actiuni si obligatiuni, depozitarea la o banca sau casa de economii.

In functionalitatea economiei de piata este necesar sa fie subliniat ca pe langa aspectul finantarii capitalului, ea are o importanta deosebita si in asigurarea miscarii capitalului de la un posesor la altul prin vanzarea si cumpararea titlurilor (hartiilor) de valoare. Importanta acestui aspect al pietei capitalului consta in aceea ca numai prin aceasta modalitate se poate asigura mobilitatea capitalului. Din punct de vedere fizic, capitalul, in cea mai mare parte, este fixat in bonuri de productie imobile, ceea ce face practic imposibila miscarea lor partiala prin vanzare si cumparare, si aceasta cu cat mai mult cu cat aceste bunuri sunt in proprietatea unor asociati constituiti in societati comerciale. Miscarea capitalului poate fi deci asigurata numai prin valori mobiliare, aceasta constituind unul din marile avantaje pe care l-a adus crearea titlurilor de valoare, pe langa acela de a atrage disponibilitatile banesti in sfera capitalului.

Cele mai importante titluri sau hartii de valoare care circula pe piata capitalului, si constituie parti componente ale acestei piete sunt:

Prima si cea mai importanta este piata actiunilor. Sunt titluri de valoare pe termen lung avand valabilitate atata timp cat exista societatea (firma) care le-a emis. Ele atesta ca posesorul lor participa cu suma inscrisa pe actiune la capitalul firmei si in consecinta are dreptul sa primeasca, proportional cu participarea la capital, o parte din profitul pe care il obtine firma. Aceasta parte din profit pe care o asigura actiunea poarta numele de dividend. Dividendul este un venit variabil in functie de marimea profitului total si de cota de participare la capital inscrisa sub forma de valoare nominala pe actiune. Actiunile circula prin vanzare-cumparare pe o piata speciala la un pret care se numeste curs, care se stabileste in functie de cererea si oferta din respectivele actiuni. Cursul, de regula, nu coincide cu valoarea nominala inscrisa pe actiune. El variaza, in primul rand, in functie de rezultatele economice, prezente si de perspectiva ale societatii (firmei) emitente, ceea ce si determina grasul de solicitare al respectivelor actiuni pe piata. In functie de numarul si de valoarea actiunilor, posesorului lor i se confera si dreptul de a participa la luarea deciziilor referitoare la activitatea firmei.

A doua componenta importanta a pietei de capitaluri este piata obligatiunilor. Obligatiunile sunt hartii de valoare emise de autoritatile centrale (stat) sau locale si de societatile comerciale (firme). Ele reprezinta o forma de imprumut. Creditorul este posesorul obligatiunii, iar debitorul, emitentul ei.

Emitentul ei se obliga ca pana la un anumit termen sa rascumpere obligatiunea si sa plateasca posesorului ei, la anumite intervale, o dobanda inscrisa pe obligatiune. Cursul obligatiunilor pe piata poate varia in functie de evolutia ratei dobanzii pe piata creditului.

O alta componenta a pietei hartiilor de valoare este piata ipotecara. Ipoteca este titlul de valoare care atesta ca o persoana fizica sau juridica a primit de la o banca specializata o suma de bani pentru continuarea ori relansarea afacerilor, sau in alte scopuri, in schimbul garantarii sumei respective cu o valoare imobiliara (cladire, teren). Cel ce se imprumuta pe aceasta cale se obliga sa achite suma imprumutata pana la o anumita data scadenta. Daca la acea data suma nu este restituita, valoarea imobiliara trece in proprietatea aceluia care detine ipoteca. Pentru a recupera sumele imprumutate inainte de scadenta, bancile emitente de ipoteci le vand celor care doresc sa-si plaseze disponibilitatile banesti in astfel de afaceri, bineinteles la un pret mai mic decat suma inscrisa in ele.

Piata capitalului are ca obiect vanzarea si cumpararea hartiilor de valoare, cu predilectie a actiunilor si a obligatiunilor, prin care se asigura transformarea banilor din economii in capital si miscarea capitalului de la un posesor la altul, de la un domeniu de activitate la altul, precum si posibilitatea revenirii oricand a banilor din sfera capitalului in cea a circulatiei monetare.

Piata capitalului este foarte riguros organizata.

Institutiile pietei capitalului. Bursa de valori.

Trei sunt institutiile fundamentale ale pietei capitalului: a) Comisia hartiilor de valoare; b) Brokerajul; c) Bursa de valori.

a) Comisia hartiilor de valoare este o institutie, care reprezinta o forma de implicare indirecta a autoritatilor in piata capitalurilor in particular si in economia de piata, in general. Deoarece pe aceasta piata se emit si circula valori foarte mari sub forma unor documente, respectiv titluri de valoare (hartii de valoare) si care reprezinta valori reale, exista riscul lansarii unor hartii fara acoperire, cu toate consecintele ce ar decurge de aici.

Comisia hartiilor de valoare indeplineste urmatoarele functii:

inregistreaza hartiile de valoare ce se emit pe piata primara si confirma prospectele de emisie de astfel de hartii de catre firme.

atesta institutiile de brokeraj (de mijlocitori) prin confirmarea persoanelor care pot indeplini functia de broker, precum si a "caselor", respectiv a societatilor de brokeraj si totodata asigura corectitudinea functionarii lor prin urmarirea continua a activitatii acestor institutii.

aproba, impreuna cu alte organisme guvernamentale, functionarea burselor de valori (piata secundara a capitalului), care, la randul lor reprezinta o institutie deosebit de importanta a acestei piete.

controleaza activitatea burselor de valori in vederea prevenirii incercarilor de a introduce pe aceasta piata a unor hartii de valoare dubioase si asigurarii corectitudinii in stabilirea cursului si a tranzactiilor ce se deruleaza.

b) Institutia de brokeraj este considerata a fi institutia pivot a pietei capitalului deoarece numai prin ea se face legatura dintre piata primara si cea secundara, si mai departe, pe piata secundara, intre cei ce vand si cumpara titluri de valoare, si in special actiuni. Institutia de brokeraj functioneaza pe cateva nivele. La primul nivel se situeaza brokerul (agentul de bursa) care este o persoana fizica care practica meseria de mijlocitor in circulatia hartiilor de valoare, inclusiv introducerea de noi titluri pe piata capitalului. La al doilea nivel este "casa de brokeraj", respectiv sediul in care brokerul intra in contact cu clientii sai, primeste ordinele privind cumpararea si vanzarea de actiuni pe baza carora actioneaza apoi la bursa de valori. Tot aici se indeplinesc si alte functii ale institutiei de brokeraj. In Romania aceasta institutie se numeste Societate de valori mobiliare, iar brokerii - agenti de bursa.

Brokerii se specializeaza pe o anumita categorie de hartii de valoare, pe anumite firme a caror actiuni sunt cotate la bursa. Cele mai importante actiuni ale brokerilor, in raporturile cu clientii lor, se refera la primirea si centralizarea pe titluri, a ordinelor de vanzare si de cumparare, stabilirea pretului cerut de client si asigurarea cursivitatii tranzactiilor, prin licitatie, la bursa de valori.

c) Bursa de valori, reinfiintata in Romania in 1995, asigura circulatia titlurilor de valoare emise de cele mai importante societati comerciale si autoritati guvernamentale si locale. Ea se confunda cu piata secundara a capitalului.

Bursa este o organizatie infiintata pe baza de lege si supravegheata de organele statale, care are ca scop incheierea de tranzactii, fara prezentarea, predarea si plata concomitenta a obiectului tranzactiei, care se efectueaza prin intermediari (brokeri).

Bursele, ca forma de organizare, sunt societati comerciale, de regula pe actiuni, care pot fi in proprietate privata, publica sau mixta si functioneaza dupa norme extrem de riguroase. Organismul de conducere operativa este consiliul de conducere al bursei care este imputernicit de toti actionarii, ca in cadrul normelor legale sa reglementeze intreaga functionare a acestei organizatii. In cadrul burselor de valori, acest consiliu stabileste regulamentul general de admitere si de radiere a titlurilor care se liciteaza la bursa. De unde se deduce ca nu orice actiune poate patrunde pe piata bursiera si sa constituie obiectul de tranzactie pe aceasta piata. Pentru o firma este un act de prestigiu ca actiunile ei sa fie admise si cotate la bursa.

Organizarea riguroasa a bursei de valori este o necesitate care decurge din responsabilitatile ce si le asuma fata de agentii economici pe de o parte, iar pe de alta parte datorita faptului ca pe aceasta piata tranzactiile se ridica la valori uriase. Din aceste considerente, bursele de valori sunt astfel organizate incat sa asigure siguranta afacerilor, secretul operatiunilor, rigoare in ceea ce priveste informatiile asupra afacerilor, corectitudine.

Tranzactiile se fac pe baza de licitatie in urma careia se stabileste pretul, respectiv cursul, la fiecare grupa de actiuni dupa urmatoarea procedura.

Fiecare agent economic dornic sa cumpere sau sa vanda titluri de valoare inainteaza brokerului care se ocupa de respectiva grupa de actiuni, cererea sau oferta sa printr-un ordin scris.

Pe baza ordinelor de vanzare si de cumparare si a tabelelor intocmite, dupa modalitatea aratata, prin compararea treptata a cererii si a ofertei ce se pot realiza la diferite preturi cuprinse in tabele se ajunge la cursul de echilibru, respectiv la acel curs care permite satisfacerea celui mai mare volum de cerere si de oferta la grupul respectiv de actiuni.

Piata muncii

Orice activitate economica, in conditiile economiei de piata asociaza, in mod obiectiv, factorul de productie capital cu inca un factor esential, factorul munca. Si acest factor se procura prin intermediul pietei, piata muncii constituindu-se astfel, intr-un subsistem al economiei de piata. Avand in vedere obiectul tranzactiilor de pe aceasta piata, ea are o serie de particularitati inconfundabile.

Particularitatile pietei muncii

In general si piata muncii se formeaza si functioneaza dupa principiile de baza ale pietei. Si pe aceasta piata functioneaza cererea si oferta, se formeaza un pret, dar toate acestea se manifesta in functie de specificul determinat de obiectul tranzactiilor de pe aceasta piata.

Munca, dupa cum se stie este un atribuit exclusiv al fiintei umane, ea fiind, in esenta, un consum de energie (intelectuala si fizica) indreptat spre un anumit scop, care, de regula, se concretizeaza in bunuri si servicii. Modalitatea prin care se face unirea muncii cu celelalte elemente pe care le presupune un proces de productie. In conditiile economiei de piata, pentru a se ajunge la aceasta combinatie, in prealabil se impune o tranzactie care are loc pe piata muncii. Pe aceasta piata se intalnesc cei ce poseda factorul de productie capital, cu cei care detin factorul de productie munca. Daca aceeasi persoana detine atat munca, cat si ceilalti factori de productie, unirea amintita se face fara intermediul pietei muncii. Pe piata muncii nu se negociaza intregul potential de munca al unei natiuni, ci numai acela care este cerut de factorul de productie capital si este oferit de cei care sunt dispusi sa-si foloseasca capacitatea lor de munca in aceste conditii.

Piata muncii este influentata de factori de ordin demografic, social-politic, psihologic etc.

Factorul demografic influenteaza in mod special oferta de munca, populatia tarii fiind "rezervorul" care alimenteaza permanent aceasta piata. Dar, pe piata muncii, subiectii ofertanti nu sunt toti cetatenii unei tari. In primul rand trebuie luat in consideratie factorul varsta, cu cele doua limite, inferioara si superioara, ceea ce contureaza notiunea de "populatie apta de munca". Din aceasta categorie trebuie dedusa populatia apta de munca, disponibila prin excluderea celor inapti de munca din motiv de invaliditate, a contingentelor care isi indeplinesc serviciul militar, precum si a celor care urmeaza diferite forme de invatamant.

In precizarea categoriei celor apti de munca si disponibili trebuie sa se tina seama si de alti factori specifici economiei de piata. Este vorba despre acele categorii de persoane care au alte surse de venit: profit, dobanzi, dividende, lucreaza in intreprinderi proprii, exercita activitati ce intra in categoria de "liber profesionisti".

La aceste aspecte ale pietei muncii mai trebuie adaugat si faptul ca economia de piata, sub raport social, se bazeaza pe principiile liberalismului, ceea ce inseamna ca nimeni nu poate obliga pe cineva sa munceasca daca persoana respectiva nu doreste sa faca acest lucru.

O alta particularitate a pietei muncii consta in aceea ca prin implicarea diferitelor organisme: sindicate, patronat, guvern, ea este mult mai reglementata decat celelalte piete. Piata muncii este o piata caracterizata prin concurenta imperfecta. Sindicatele pot fi asimilate oligopolurilor (ca ofertanti limitati ca numar), iar patronatul oligopsonurilor (ca reprezentanti limitati ai cererii de munca).

Acest aspect de concurenta este intarit de segmentarea pietei muncii, ceea ce constituie o alta particularitate a ei.

Intr-o economie moderna de piata nu se poate vorbi numai de o nevoie globala de munca, in functie de trebuintele capitalului.

Drept urmare, ofertantii de munca rebuie sa posede calitati corespunzatoare pentru a putea indeplini muncile care se cer. Aceasta conditie devine tot mai importanta, ea fiind accentuata de rapiditatea innoirii tehnologiilor de productie. Este un aspect care influenteaza, in foarte mare masura, segmentarea pietei muncii, cu implicatii in functionarea mecanismului ei.

Segmentarea accentuata a pietei muncii se repercuteaza asupra mecanismului de functionare a ei. Negocierile, tranzactiile, stabilirea conditiilor de munca, plata muncii (salariul), respectiv aspectele esentiale ale pietei cu o concurenta imperfecta se produc pe mai multe trepte.

In primul rand tranzactiile se desfasoara la nivel national intre sindicate, patronat si guvern pentru determinarea conditiilor generale de angajare, de munca, de salarizare, toate cuprinde in contractul colectiv de munca. Aceasta reprezinta prima etapa a pietei muncii, dupa care urmeaza treptele urmatoare, fie pe sectoare, sau domenii de activitate, fie direct, negocierile efectuandu-se intre sindicate si patronat la nivelul firmelor. La acest nivel, respectandu-se clauzele generale din contractul colectiv de munca se incheie contracte directe (nemijlocite) de munca, in care se stipuleaza conditiile in detaliu: numarul saptamanal de ore de munca, salariul si modalitatile de salarizare, plata orelor suplimentare, plata concediului, obligatiile salariatilor.

Structurarea piesei muncii permite cunoasterea proportiilor in care se folosesc resursele de munca, ca urmare a repartizarii lor, in functie de cerere si de oferta, pe diferite ramuri si subansambluri ale activitatii economice: agricultura, industrie, servicii etc., ceea ce indica nivelul tehnologic din economia tarii si in general, gradul de dezvoltare economica.

Cererea, oferta si concurenta pe piata muncii

Cererea de munca pe o piata a muncii este nevoia de munca pentru care se va plati un salariu si nu nevoia generala de munca. In consecinta cererea de munca este o cerere derivata. Ea este rezultanta investitiilor efectuate, investitii care, la randul lor sunt consecinta unei cereri de produse sau de servicii. Aceasta observatie este importanta, deoarece ea explica de ce cererea de munca se exprima prin locuri de munca.

Oferta de munca vine din partea acelor persoane care doresc, sau au nevoie, ca in schimbul muncii lor sa obtina un venit, respectiv un salariu. Pe piata muncii, oferta de munca se exprima prin numarul celor apti de munca si disponibili.

Atat cererea de munca, cat si oferta de munca sunt marimi dinamice. Dinamica lor este influentata de factori diferiti. Astfel, cererea este in functie de factorii demografici, sociali, economici, psihologici, iar oferta in functie de evolutia activitatii economice in general si direct in functie de decizia de a investi si de existenta resurselor pentru aceasta actiune.

Cererea si oferta de pe piata muncii prezinta o serie de caracteristici:

Spre deosebire de alte piete, cererea si oferta de pe piata muncii nu sunt omogene, in special datorita segmentarii accentuate a acestei piete. In consecinta, atat cererea, cat si oferta de munca nu sunt substituibile decat in foarte mica masura si nu imediat. Acest aspect diminueaza in foarte mare masura starea de concurenta.

Cererea de munca, pe termen scurt este rigida, practic invariabila, deoarece crearea de noi locuri de munca este realizabila numai ca urmare a unui proces de investitie. Or, infaptuirea investitiilor, de la luarea deciziei de a efectua acest act economic si pana la concretizarea lui intr-o noua activitate, sau in largirea celei existente, in mod obiectiv cere o perioada de timp (timpul cerut de proiectare, constructie, montare, executarea lucrarilor colaterale etc.)

Oferta de munca se formeaza si ea intr-un timp indelungat, evident din alte considerente. Este suficient sa avem in vedere timpul necesar pentru ca o persoana sa devina apta pentru munca ceruta, in primul rand sub aspectul varstei si, in al doilea rand, sub aspectul pregatirii pentru a dobandi o calificare corespunzatoare ocuparii unui loc de munca oferit.

Reactia individuala a ofertantilor de munca este foarte variata in functie de varsta, sex, stare civila, sanatate, psihologie

Oferta de munca se caracterizeaza prin rigiditate deoarece pentru ofertantul de munca, castigul de pe urma ei este conditia fundamentala de existenta, atat pentru el, cat si pentru familia lui.

Daca cererea de munca, in esenta, e formata pe principii economice, fiind cum am vazut, o cerere derivata din evolutia celorlalte componente ale activitatii economice, oferta de munca se formeaza in mai mica masura pe principii economice, ea fiind foarte puternic influentata de actiunea factorilor extraeconomici, deoarece purtatorul ei este omul.

Toate aceste caracteristici ale cererii si ofertei de munca intaresc aspectele de ansamblu ale particularitatilor acestei piete.

Salariul

Cea mai simpla, dar totodata si cea mai cuprinzatoare definire a salariului este precizarea ca el reprezinta pretul la care se face tranzactia pentru exercitarea factorului de productie munca, in conditiile economiei de piata. Este o categorie specifica acestui sistem economic, fiind considerat ca venit ce revine factorului munca datorita participarii nemijlocite, alaturi de factorul de productie capital, la activitatea economica.

Salariul este plata ce se face de catre cel ce are nevoie sa inchirieze munca celui care, la randul sau, are nevoie de un venit.

Indiferent din ce punct de vedere este abordata definirea salariului, concluzia care se impune este una singura si anume, ca este o notiune specifica economiei de piata, care se manifesta in functie de specificul, respectiv particularitatile pietei muncii.

Cum se formeaza salariul? Salariul este rezultanta evolutiei cererii si ofertei de munca. Daca aceasta evolutie o reprezentam prin cele doua curbe, a cererii si a ofertei, punctul lor de intretaiere va reprezenta echilibrul pietei muncii, ceea ce va determina totodata si un salariu de echilibru. Acest lucru este valabil atat pentru un segment din piata muncii, cat si pentru piata muncii in ansamblul ei.

Din analiza pietei muncii rezulta, insa, ca aceasta piata, este o piata cu "concurenta imperfecta" ceea ce duce la concluzia ca salariul numai in principiu se formeaza pe baza echilibrului din cererea si oferta de munca. In realitate, dimensiunea lui este o rezultanta a negocierilor dintre sindicate, patron si guvern (autoritati). Aceste negocieri, dupa cum stim, se duc la nivelul general al pietei muncii, unde se stabilesc conditiile globale dupa care va functiona piata muncii, inclusiv marimea medie sau minima a salariului pe tara.

Intreaga problematica legata de piata muncii, de cererea si oferta de munca, de stabilirea salariului este in mare masura dependenta de echilibrul dintre cererea si oferta de bunuri si servicii intr-o economie, este determinata de factorul economic. Totodata, insa, nu pot fi subestimati si ceilalti factori extraeconomici, care in foarte mare masura determina particularitatile acestei piete.

Piata monetara si de credit

Obiectul tranzactiilor de pe aceasta piata este moneda. Legatura cu celelalte piete este evidenta, caci prin moneda sunt reprezentate veniturile (salariile, profiturile, alte venituri) respectiv cererea si, in consecinta, consumul. Tot prin moneda se exprima investitiile si in continuare functionarea pietei capitalului.

Banii, ca si marfa si piata, sunt entitati care au aparut cu mult inaintea economiei de piata. In acest sistem economic insa, ei au devenit o parte integranta a sistemului, ceea ce le confera o importanta deosebita atat pentru activitatea fiecarui agent economic in parte, cat si pentru activitatea economica in ansamblul sau. Toate miscarile de pe celelalte piete se concentreaza pe piata monetara, iar dereglarile de pe aceasta piata reflecta dereglarile din functionarea sistemului. Din acest motiv, moneda devine un instrument de maxima importanta prin care se urmareste si efectul invers, de influentare si de reglare a activitatii economice prin politicile monetariste.

Banii si sistemele monetare

In teoria economica sunt mai multe definitii referitoare la bani.

Pentru Europa, cu certitudine monedele sunt cunoscute de 27 de secole. In decursul folosirii lor, s-au conturat mai multe functii pe care banii le indeplinesc atat in activitatea economica, cat si in cea sociala.

In primul rand se detaseaza functia de exprimare a valorii produselor si serviciilor, functie care se concretizeaza in notiunea de pret. Scoala clasica mentioneaza explicit ca pretul este expresia baneasca a valorii marfurilor. Daca presupunem ca un bun are o valoare echivalenta cu 10 g aur, iar o unitate monetara contine o cantitate de aur de 0,2 g, valoarea produsului va fi reprezentata prin raportarea a 10 g aur la 0,2 g aur, ceea ce va insemna ca pretul bunului este de 50 de unitati monetare.

O alta functie foarte importanta a banilor este aceea de mijlocitor al schimbului, respectiv al circulatiei bunurilor. Schimbul, dintr-un raport direct produs contra altui produs, prin aparitia banilor se scindeaza in doua operatiuni: vanzare, cand produsul se transforma in bani, si cumparare, cand banii se transforma in alte produse. Aceasta functie a constituit si constituie si in prezent, un impuls pentru dezvoltarea comertului, pentru afirmarea ofertei si a cererii pe piata generala a bunurilor si serviciilor.

Printre functiile importante ale banilor se inscrie si cea de mijloc de plata, respectiv de achitare asupra unei obligatii fie fata de o persoana fizica, fie juridica sau autoritati. Pentru exemplificare mentionam plata unor datorii (pentru un produs cumparat pe credit), plata impozitelor, a taxelor, a amenzilor etc.

Banii indeplinesc si functia de economisire, respectiv aceea de acumulare a puterii de cumparare a unui bun sau serviciu mai costisitor (care poate deveni si capital), sau ca mijloc de prevedere. In acest context mai poate fi mentionat si faptul ca posesia de bani se constituie in simbol al bunastarii, al bogatiei.

Complexitatea relatiilor banesti a facut necesara constituirea de sisteme monetare. Prin sistem monetar se intelege ansamblul normelor legale si a institutiilor care reglementeaza, organizeaza si supravegheaza relatiile banesti dintr-un stat. Se impune observatia ca pana in prezent, un sistem monetar era considerat a fi eminamente national, iar monedele folosite, un simbol al independentei nationale, al fortei economice si politice a unei natiuni, a unui stat.

Notiunea de convertibilitate, pe masura evolutiei sistemelor monetare, a cunoscut importante modificari de continut. Daca in etapa tranzitorie a sistemelor monetare (1600-1914) prin convertibilitate se intelegea transformarea oricand a bancnotelor (a banilor de hartie) in aurul si argintul pe care il reprezentau, in prezent, prin convertibilitate se intelege insusirea unei monede de a putea fi schimbata in alta moneda, in mod liber, prin vanzare-cumparare, pe piata valutara. Piata monedelor straine sau a valutelor permite o confruntare permanenta a cererii si a ofertei generale nu numai pe plan national, dar si international, prin intermediul raportului de schimb dintre monedele nationale si celelalte monede.

Convertibilitatea monedei nationale are implicatii foarte mari asupra economiei tarii.

Produsele si serviciile interne se afla in concurenta directa cu produsele similare din alte tari, ceea ce poate avea efecte pozitive sau negative, in functie de gradul de competitivitate fizica si economica a produselor autohtone, cu cele de pe piata mondiala.

Impune o foarte mare mobilitate economica in intreaga activitate economica determinata de necesitatea restructurarii permanente si rapide a sectoarelor si segmentelor economiei nationale fata de cerintele mondiale.

Preturile interne se apropie pana la identificare cu cele internationale, ceea ce permite constatarea exacta a eficientei raporturilor economice externe in ansamblu, pe sectoare de activitate si grupe de produse.

Ofera un avantaj din punct de vedere financiar, in sensul ca in conditiile de convertibilitate, moneda nationala poate fi utilizata pentru acoperirea unor dezechibre, dar vremelnic si in anumite limite

Cererea si oferta de bani. Echilibrul monetar.

Cererea de moneda este determinata de toate operatiunile financiare (banesti) care necesita moneda sub forma fizica si scripturala. Se mai poate spune ca cererea de moneda exprima necesarul de bani pentru indeplinirea acestor functii care necesita bani efectivi.

Echilibrul monetar este determinat de starea de pe celelalte piete (in special de pe piata bunurilor si a serviciilor si a capitalului) si exprimat prin existenta unei mase monetare de bani lichizi.

Masa monetara necesara pentru asigurarea unei circulatii monetare echilibrate, deci normale, se determina pe baza urmatoarei relatii:

In aceasta formula: M = masa monetara; pQ suma tranzactiilor economice; C valoarea bunurilor si serviciilor vandute pe credit; S platile ajunse la scadenta si alte plati; P platile care se achita prin compensatie; v viteza de rotatie a unei unitati monetare.

In esenta aceasta formula se reduce la raportul:

Din acest raport se poate deduce un element deosebit de important atat pentru echilibrul monetar, cat si pentru cel economic: puterea de cumparare a unitatii monetare. Aceasta putere va fi direct proportionala cu activitatea economica si invers proportionala cu masa monetara, ceea ce poate fi prezentat prin formula:

In situatia cand activitatea economica creste, iar masa monetara ramane constanta sau creste intr-o proportie mai mica, cu alte cuvinte cand activitatea economica cunoaste un ritm de crestere mai rapid decat acela al masei monetare, puterea de cumparare a unitatii banesti creste. iar preturile se reduc. Este o situatie benefica pentru cresterea salariului si in general al bunastarii.

Creditul, dobanda si bancile

Creditul are o implicatie foarte importanta in functionarea pietei monetare si odata cu aceasta a economiei de piata. Notiunea de credit are mai multe intelesuri.

Creditul a aparut din cele mai vechi timpuri sub forma negustoriei cu bani, respectiv a imprumutului de bani pentru care, la restituire, se percepe o suma mai mare decat cea imprumutata, ceea ce este cunoscut sub denumirea de camata sau zarafie.

In economia de piata, creditul bancar indeplineste o functie dubla. Pe de o parte, aceea de absorbtie a disponibilitatilor banesti aflate la agentii economici (populatie, firme, autoritati), ceea ce este totodata si o forma de plasament a economiilor, iar pe de alta parte, aceea de distribuire a acestor disponibilitati, indreptandu-le spre agentii economici care au nevoie de bani pentru finantarea activitatii lor.

Functia de creditare este indeplinita de institutii specializate: banci, case de depuneri sau economii, societati de asigurare.

Angajamentele creditarii sunt cuprinse in documente speciale cum sunt: polita sau cambia (cand debitorul este un agent economic) si titlul public (cand debitorul este statul).

Creditul se acorda deci, fie pentru largirea activitatii economice ca sursa suplimentara de investitie, fie pentru depasirea unor greutati temporare ale firmei. Are intotdeauna o destinatie precisa si nu se acorda fara perspectiva.

Creditul este strans legat de o alta notiune economica si finaciara: de dobanda. Dobanda este suma cuvenita pe care debitorul o plateste (pretul) pentru banii primiti sub forma de credit. Sursa dobanzii este o parte din profitul pe care debitorul il realizeaza prin sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Marimea dobanzii variaza, in primul rand, in functie de cererea si oferta de credit, care este in fond un segment al pietei monetare, respectiv al cererii si ofertei de bani pe aceasta piata.

Marimea dobanzii se exprima prin rata dobanzii, adica prin dobanda cuvenita pentru un credit de 100 de unitati banesti pe timp de un an si evident se va exprima in procente (%). Prin intermediul ratei dobanzii se calculeaza dobanda totala ce revine unei sume acordate sub forma de credit pe timp de un an. In acest scop se foloseste formula:

in care D = dobanda; c = creditul; d' = rata dobanzii; t = timpul.

Este foarte important de retinut ca t in formula prezentata este egal cu 1 (an). Este formula dobanzii simple. Daca un credit se acorda pe mai multi ani, dobanda anuala se capitalizeaza, respectiv se adauga anual la creditul acordat initial. Acest lucru este valabil daca in intelegerea de acordare a creditului nu se stipuleaza ca anual creditorul va ridica dobanda ce i se cuvine. De pilda, in cazul acordarii unui credit de 100000 de unitati monetare, cu o rata a dobanzii de 8%, pe un termen de 4 ani, dupa primul an, daca dobanda nu se ridica, creditul este formatdin 100000 la care se adauga dobanda din primul an si va forma suma de 108000 u.m.

In aceasta situatie, pentru calcularea sumei totale pe care debitorul o datoreaza creditorului la expirarea termenului prevazut, se foloseste formula dobanzii compuse:

in care: Sn = suma totala pe care debitorul o va plati creditorului dupa n ani; C = creditul acordat; d' = rata dobanzii; n = timpul in ani pentru care s-a acordat creditul.

Bancile si celelalte institutii de credit se afla nu numai in pozitia de creditor, dar si in cea de debitor.

Institutiile cele mai importante ale sistemelor monetare si implicit ale pietei monetare sunt bancile.

Bancile, aflate fie in proprietate publica, fie privata, efectueaza operatiuni si indeplinesc functii fara de care o economie de piata nu poate exista si prospera.

Aceste institutii alcatuiesc un sistem bancar din care fac parte: banca centrala, bancile comerciale (de depozit) si bancile de afaceri.

Atributiile sistemului bancar si in special ale bancilor comerciale se exercita printr-o serie de operatiuni. Schematic operatiunile bancare se grupeaza in operatiuni pasive si operatiuni active.

Simpla trecere in revista a complexitatii sistemului bancar, a atributiilor ce revin diferitelor categorii de banci si a operatiunilor ce le efectueaza este edificatoare pentru evidentierea locului si rolului sau in functionarea pietei monetare si prin ea, in functionarea intregului sistem al economiei de piata.

Bibliografie

1.     Ion Ignat, Ion Pohoata - "Economie politica", Editura Economica, Bucuresti, 1999

2.     Nicolae Hoanta - " Economie si finante publice", Editura Polirom, Iasi, 2000

3.     Michel Didier - "Economia - regulile jocului", Editura Humanitas, Bucuresti, 1994

4.     Eugen Prahoveanu - "Economie politica. Fundamente de teorie economica", Editura Eficient, Bucuresti, 1996