VALOAREA ECONOMICA

VALOAREA ECONOMICA

Valoarea este al doilea factor al marfii. Cu privire la esenta si cauzele care determina marimea valorii marfurilor s-au cristalizat doua mari curente de gandire economica, si anume:

a) Teoria obiectiva a valorii a fost sustinuta de reprezentantii economiei clasice engleze W. Petty, Adam Smith, David Ricardo si apoi de germanul Karl Marx. Reprezentantii teoriei obiective sustin ca izvorul valorii il constituie munca producatorilor inglobata in producerea bunurilor economice.

In procesul muncii, oamenii consuma, in general, energie fizica si nervoasa (munca abstracta), indiferent de caracterul concret al diferitelor munci.

Marimea valorii unui bun economic este data de cantitatea totala de mun-ca consumata pentru producerea lui (atat in munca vie consumata in procesul de productie dat, cat si munca trecuta, materializata in mijloacele de productie consuma-te pentru obtinerea bunului respectiv). Rezulta ca valoarea economica a unui bun (M) are urmatoarea structura:

M = C + V + P

in care: C - valoarea mijloacelor de productie consumate; V - valoarea pro-dusului necesar (salariile); P = valoarea plusprodusului; V + P - valoarea nou creata care revine posesorilor de productie (salariul, profitul, renta si dobanda).

Pe piata, valoarea se manifesta sub forma valorii de schimb. Valoarea de schimb este raportul cantitativ in care se schimba o marfa cu o alta marfa.

In conditiile economiei de schimb, pentru producerea aceluiasi bun economic, diferitii agenti economici (producatori) autonomi, consuma diferiti timpi de munca individuali in functie de conditiile lor de productie (inzestrare tehnica, indemanare, calificare etc.). Timpul de munca individual determina valoarea individuala a bunului respectiv. Pe piata insa, ca rezultat al actiunii legilor economice si a intereselor agentilor economici, bunurile nu se vand la valoarea lor individuala, ci sunt reduse la valoarea lor economica, adica la valoarea lor sociala.

Marimea valorii sociale este data de cantitatea de munca consumata in conditii normale de obtinere a bunurilor economice (tehnica predominanta, indemanare medie si intensitate medie a muncii). In acest conditii, agentii economici care produc bunurile economice la un timp de munca individual mai mic decat cel social, treptat-treptat se imbogatesc. In schimb, agentii economici, care consuma un timp de munca individuala mai mare decat cel social, se ruineaza treptat-treptat.

b) Teoria subiectiva a valorii, cunoscuta si sub denumirea de teorie marginalista, apare in ultima treime a secolului XIX avand ca fondatori pe austriacul K. Menger, englezul W.S. Jewons si francezul elvetian Walras.

Reprezentantii teoriei marginaliste pun la temelia valorii de schimb doua elemente, si anume: utilitatea si raritatea. Ca atare, un bun are o valoare mai mare sau mai mica decat altul, cu cat este mai mult sau mai putin util, mai abundent sau mai rar din punct de vedere al individului. Cu alte cuvinte, gradul de utilitate a unui bun pentru o persoana ii confera bunului respectiv valoarea, iar marimea valorii pentru individ depinde de intensitatea trebuintei pe care o satisface bunul, utilitatea manifestandu-se numai atunci cand bunurile devin rare sau limitate cantitativ.

Analize ulterioare au cautat solutii pentru depasirea unilateralismului in explicarea valorii economice. Prima tentativa apartine "scolii matematice" marginaliste, reprezentate indeosebi de englezul Alfred Marshall, care, incercand o conciliere a celor doua teorii asupra valorii, a introdus in analiza neoclasica raritatea bunurilor si costul de productie ca elemente obiective de sorginte ricardiana.

Mai tarziu, profesorul Mihail Manoilescu a fundamentat ideea ca formarea valorii este un proces mai complex, multifactorial: "Noi intelegem sa luam in consi-derare toti factorii, atat obiectivi, cat si subiectivi care contribuie la formarea valori-lor si ne situam pe terenul teoriei moderne a echilibrului, care, de asemenea, are in vedere multilateralitatea factorilor constituenti ai valorii. In consecinta, teoria noastra nu ignora si nu neglijeaza nici unul din acei factori care determina valorile si echilibrul valorilor de schimb".2

Sintetizand se poate concluziona ca valoarea bunurilor produse are ca izvor primar si principal cantitatea si calitatea muncii depuse pentru producerea lor, corelata cu abundenta sau raritatea lor, in raport cu nevoia sociala manifestata prin cerere si oferta.