MANAGEMENT IN UNIUNEA EUROPEANA

1. Evolutia Uniunii Europene

Evolutia Uniunii Europene incepe odata cu anul 1957 cand, prin Tratatul de la Roma 6 state occidentale (Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania de Vest, Franta si Italia) pun bazele unui acord de uniune vamala, sub denumirea de Piata Comuna; esenta acordului a constat la acel moment in eliminarea taxelor vamale in relatiile comerciale dintre "cei 6" si adoptarea unei politici comerciale comune fata de tarile terte. Ulterior, procesul integrationist din Europa s-a accentuat:

prin aderarea succesiva a altor tari europene la CEE;

prin extinderea domeniilor aflate sub incidenta CEE si constituirea unor institutii comunitare; tarile membre au transmis treptat, succesiv si benevol o parte dintre competentele, atributiile ce tin uzual de "suveranitatea statului".

Intrucat evolutia economica postbelica a CEE a demonstrat explicit si fara putinta de negare faptul ca avantajele integrarii sunt cu mult mai substantiale decat dezavantajele acestui proces, CEE si-a extins, consolidat permanent pozitia de grup integrationist:

anul 1973: prima extindere a CE prin aderarea Marii Britanii, Irlanda si Danemarca;

anul 1981: Grecia adera la CE;

anul 1986: Spania si Portugalia devin membre UE;

anul 1994: Suedia, Finlanda si Austria devin membru ale UE;

anul 2004: Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Malta;

anul 2007: Romania si Bulgaria.

La momentul actual, UE functioneaza in formula "celor 27", ceea ce inseamna o piata comunitara interna de circa 500 milioane de locuitori si un mare potential economic.

"Triada" celor trei mari superputeri economice pe plan global poate fi schematizata

astfel:[1]

Integrarea celor 12 tari din Europa Centrala si de Est, plus Cipru si Malta, inseamna si o piata interna de circa 100 milioane populatie; din momentul functionarii UE "in formula celor 27", adica 1 ianuarie 2007, acest bloc economic integrationist include o piata comunitara de circa 500 milioane locuitori, devenind o contrapondere evidenta la ascensiunea economico-politica a SUA si a Japoniei pe plan mondial insumeaza aproximativ 1/3 din GDP mondial si 40% din comertul international).

De altfel, analistii economici discuta deja de relatiile existente in cadrul unei TRIADE - SUA, Japonia si UE - fiind unanim admis faptul ca cele trei superputeri economice inglobeaza cel mai mare potential economic, militar, stiintific, cultural, educatie si cunoastere din toata istoria umanitatii. Este la fel de adevarat faptul ca intre cele trei "superputeri" economice, politice si militare exista o competitie/ concurenta extrem de dura pentru a se impune pe plan mondial. Urmare a acestui proces competitional, a unor traditii istorice, a cresterii rapide a productivitatii muncii, a accesului la educatie si cunostinte, in cadrul celor trei poli de putere economica standardul de viata a crescut permanent, insa decalajul fata de lumea a treia s-a accentuat de la un deceniu la altul. Cel mai ridicat standard de viata al populatiei, dar si cele mai prospere companii, cele mai moderne metode/procedee de management, se regasesc in SUA, tarile asiatice industrializate si o parte din tarile membre ale UE :

aproximativ 1% din cei mai bogati oameni din lume primesc anual tot atat cat primesc 57% din populatia cea mai saraca;

peste 1 miliard de persoane traiesc sub 1 dolar zilnic, iar peste 820 milioane de persoane sufera de malnutritie.

Unii analisti preconizeaza faptul ca sec XXI va fi in mai mare masura dominat de Europa decat de SUA si ca varianta UE sub forma unui Stat Federativ European ar putea castiga competitia economica, stiintifica, bazata pe cunoastere, cu SUA si Japonia. Prin extinderea domeniilor aflate sub incidenta CEE si intarirea treptata a institutiilor comunitare - proces derulat in paralel cu cel de sporire a numarului de tari membre ale UE - forma initiala a CE, adica cea de uniune vamala, s-a aprofundat permanent si continua sa se aprofundeze devenind o piata comunitara libera de orice bariere interne spatiului UE. Practic este vorba de o dimensiune ce exprima continutul procesului integrationist. Mai mult, sub efectul constiturii/consolidarii institutiilor UE, se regasesc la momentul actual - alaturi de domeniile economice cunoscute: circulatia marfurilor, circulatia serviciilor, circulatia fortei de munca, circulatia capitalurilor, moneda europeana, agricultura, infrastructura etc. - si multe dintre domeniile preponderent sociale, politice, militare: libertatile individuale, justitia, afacerile interne, politic externa, securitate etc.

In sinteza, principalele momente ale aprofundarii/ accentuarii procesului integrationist din cadrul UE au fost:[3]

In anii 1960 a inceput procesul de reducere/eliminare a taxelor vamale din relatiile comerciale reciproce, in paralel cu o politica comerciala comuna fata de terti; in 1962 s-au convenit principiile politici agricole comunitare, subiect care a ramas si-n prezent destul de disputat.

In anii 1970 s-au pus bazele uniformizarii sistemului de impozite si taxe, s-a introdus TVA, s-a realizat Uniunea Vamala si Comerciala.

In anii 1980 s-au pus bazele Sistemului Monetar European, structura/ mecanism ce va asigura suportul infiintarii Uniunii Monetare.

In anul 1985 s-a adoptat Cartea Alba a CE pentru a asigura deplina libertate de miscare a marfurilor/bunuri, capitalului si a fortei de munca pe intreg spatiul comunitar. In 1986 - Actul Unic European, ca baza pentru Piata Interna a UE, permite acesteia sa devina un "actor global" in competitia mondiala; el presupune eliminarea completa a barierelor fizice, tehnice si fiscale intre "cei 27" asigurand:

libera circulatie a bunurilor/marfurilor;

libera circulatie a persoanelor;

libera circulatie a serviciilor;

libera circulatie a capitalurilor.

In 1992 se adopta Tratatul de la Maastricht ce consfinteste Piata Europeana Unica; tratatul de la Maastricht pune bazele juridice ale celor trei etape de constituire a Uniunii Monetare in 1999: 12 din cele 15 tari membre UE trec la moneda unica EURO(exceptie UK, Danemarca si Suedia); in ianuarie 2002 bancnotele si monedele EURO sunt emise de BCE si Uniunea Economica si Monetara este de facto infaptuita.

In 1998 s-a infiintat Banca Centrala Europeana cu sediu la Frankfurt; va juca in viitor rolul de banca centrala a viitorului STAT FEDERAL EUROPEAN.

In 1997: tratatul de la Amsterdam modifica unele prevederi ale Tratatului de la Maastricht si accentueaza libertatile FUNDAMENTALE, ale persoanelor.

In 2001: Tratatul de la Nisa propune reforma institutiilor UE in perspectiva extinderii spre est si includerii "celor 12" (si Romania). Este de remarcat faptul ca procesul integrationist din UE s-a dovedit a fi cel mai de succes pe plan mondial (comparativ cu SUA si Canada, Mexic; Japonia si alte tari din Asia); in prezent, dupa ce Olanda si Franta au respins prin referendum varianta propusa a Constitutiei UE, Cancelariile Occidentale lucreaza intens pentru a ajunge la un compromis si a adopta rapid o varianta agreata a Constitutiei UE.

Automatizarea, robotica, stiinta, educatia, cercetarea de varf, noile tehnologii, retelele de computere, pietele financiare, transportul modern, economia bazata pe cunoastere, corporatiile globale, turismul international, cultura europeana etc. - constituie fiecare in parte un factor favorizant al procesul integrationist. In plus, exista si o anume motivatie politica in accentuarea integrarii economice din UE. Totusi, unele crize internationale (Razboiul din Golf, criza de materii prime etc.) si necesitatea uniformizarii relative a gradului de dezvoltare economica a statelor membre - ceea ce conduce la contributii diferentiate la bugetul UE si o redistribuire temporara de bogatie catre tarile mai sarace - pot avea drept rezultat o incetinire a ritmului de integrare. Intr-o forma schematizata / concentrata, evolutia UE din 1957 si pana la momentul actual poate fi redata astfel:

In ipoteza in care discutam despre o "uniune politica" la nivelul UE (fie ea pe orizontul 2020, 2050 etc.), este oportun sa remarcam faptul ca , explicit sau nu, UE tinde spre constituirea unui "Stat Federativ European dupa modelul SUA". Din acest punct de vedere, pot fi deja schitate "puterile" viitorului stat federativ, anume:

2. Institutiile si organismele Uniunii Europene

2.1. Principalele institutii si organisme

In conformitate cu art. 3 al Tratatului asupra Uniunii Europene, ea are un cadru institutional unic care asigura coerenta si continuitatea actiunilor. Aceasta inseamna ca toate institutiile Uniunii intervin atat in cadrul comunitar (CEE), cat si in formele care privesc cooperarea inter-guvernamentala (PESC - Politica Externa si Securitate Comuna; JAI - Justitia si Afaceri Interne).

Principalele institutii ale Uniunii Europene sunt:

Consiliul European - defineste orientarile politice generale; nu este o institutie similara celor 5 ale UE; el ia forma de Summit al sefilor de stat si de guvern din cele 27 de tari:

Consiliul de Ministri - reprezinta guvernele;

Comisia Europeana - reprezinta interesele Uniunii;

Parlamentul European - reprezinta popoarele statelor membre;

Curtea de Justitie - reprezinta legalitatea comunitara;

Curtea de Conturi - apara chestiunile financiare; verifica modul

de executare a bugetului

Alaturi de institutii, exista un numar de organisme centralizate:

Comitetul Economic si Social;

Comitetul Regiunilor;

Banca Centrala Europeana (BCE);

Comitetul Economic si Financiar;

Banca Europeana de Investitii;

Oficiul European de Lupta impotriva Fraudei.

In sfarsit, in cadrul unor institutii comunitare, exista o serie de organisme descentralizate (agentii, oficii, intreprinderi si fundatii), dotate si acestea cu personalitate juridica:

Centrul european pentru dezvoltare si formare profesionala (Salonic);

Fundatia europeana pentru imbunatatirea conditiilor de munca si viata (Dublin);

Agentia europeana pentru mediu (Copenhaga);

Fundatia europeana pentru formare profesionala (Torino);

Observatorul european al drogurilor si toxicomaniei (Lisabona);

Agentia europeana pentru evaluarea medicamentelor (Londra);

Oficiul pentru armonizarea pietei interne (marci, modele, desene) -Alicante;

Agentia europeana pentru securitatea si sanatatea muncii (Bilbao);

Centrul de traduceri al organismelor UE (Luxemburg);

Observatorul european al fenomenelor rasiste si xenofobe (Viena);

Autoritatea europeana pentru securitatea alimentelor;

Uniunea si-a creat o intreprindere comuna GALILEO, insarcinata cu gestionarea programului de radionavigatie prin satelit;

Oficiul european de politie (EUROPOL);.

2.2. Consiliul European

Trebuie sa distingem intre Consiliul Europei si Consiliul European:

Consiliul Europei s-a infiintat prin Tratatul de la Londra, mai 1949, ca o structura politica menita sa sprijine construirea Statelor Unite ale Europei; astazi include ca membri 45 tari europene; insumeaza 800 milioane locuitori, inclusiv tari precum Rusia, Turcia, Ucraina etc.

Romania este membra in acest consiliu din 1993; la lucrarile Consiliului Europei participa ca observatori si SUA, Canada., Mexic, Japonia si Israel. Sediul Consiliului Europei se afla in Palatul Europei, Strasbourg, Franta, iar ca institutii proprii include: Comitetul Ministrilor, Adunarea Parlamentara (din membrii desemnati de parlamentele celor 45 state) si Congresul Puterilor locale si Regionale ale Europei.

Toate tarile membre UE (27) sunt si membre in Consiliul Europei, insa discutam de institutii distincte:

Consiliul Europei este o structura eminamente politica; ea functioneaza distinct si paralel cu UE;

Consiliul European este o structura economico - politica; ia forma summit-ului la varf al sefilor de state / guvernare din cele 27 tari membre UE, deci un fel de "club al sefilor de state /guvern" ce adopta decizii strategice pentru UE.

Consiliul European s-a nascut din practica intalnirilor la nivel inalt, a sefilor de stat sau de guvern din tarile membre ale UE; el este uneori descris ca o prelungire a Consiliului de Ministri insa, in fapt, exista doua organisme distincte ca putere si compozitie.[5]

Cu prilejul intalnirii de la Paris, din decembrie 1974, sefii de guvern au hotarat institutionalizarea acestor contacte; Consiliul European a fost, apoi, consacrat prin Actul Unic European din 1986, iar Tratatul de la Maastricht (1992) i-a precizat functiile. Consiliul European reuneste sefii de stat/guvern din tarile membre ale UE si presedintele Comisiei. In principiu, se organizeaza 4 reuniuni ale Consiliului pe an; in cazuri exceptionale, Consiliul se poare reuni si in sesiuni extraordinare. Pana la intrarea in vigoare a Tratatului Constitutional, cand Uniunea va avea un presedinte, presedintia Consiliului European este asigurata de seful de stat sau de guvern care asigura, pentru 6 luni prin rotatie, presedintia Consiliului de Ministri (semestrul I 2007: Germania).

Lucrarile Consiliului European se finalizeaza prin concluzii, in care se prevad orientarile politice si deciziile luate; ulterior Consiliul de Ministri si Comisia Europeana vor detalia aceste orientari si vor aplica masurile necesare. Consiliul European constituie instanta suprema a Uniunii Europene, domeniul sau de competente nefiind limitat, poate aborda orice problema de interes comun: fie din cadrul comunitar, fie al cooperarii inter-guvernamentale. Consiliul European este organul politic al Uniunii, insarcinat sa fixeze marile linii principale ale constructiei europene si sa rezolve problemele in suspensie.

Consiliul de Ministri

Consiliul de Ministri reprezinta guvernele statelor membre ale Uniunii Europene si detine principala forta decizionala. Prin Tratatul de la Maastricht a fost denumit "Consiliul Uniunii Europene"; acelasi tratat introduce sintagma UE. Este compus din ministri competenti ai statelor membre, numiti in guvern pe anumite domenii, abilitati sa angajeze propriile guverne pe domeniul respectiv. Ministrii se reunesc in functie de ordinea de zi sau de problematica ce se discuta: de exemplu, ministrii agriculturii - pentru probleme agricole, ministrii economiei si finantelor - pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economica si Monetara etc.

Subiectul reuniunilor, care sunt de regula lunare, poate fi:

Afaceri generale;

Politica externa si securitate comuna;

Afaceri economice si financiare;

Justitie si afaceri interne;

Munca, politici sociale, sanatate si consumatori;

Competitivitate (piata interna, industrie);

Cercetarea stiintifica si noile tehnologii;

Transporturi, telecomunicatii si energie;

Agricultura si pescuit;

Mediu;

Educatie, tineret si cultura.

Consiliul are un Secretariat General cu sediul la Bruxelles si dispune de circa 2000 functionari.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, Secretarul General al Consiliului este in acelasi timp si Inalt Reprezentant pentru PESC. (Politica externa si de securitate comuna). Consiliul este asistat, curent, de Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER), care este compus din ambasadori ai statelor membre; COREPER asigura pregatirea lucrarilor Consiliului si executa mandatele pe care acesta i le incredinteaza. Consiliul de Ministri este organul decizional principal: esenta prerogativelor acestuia rezida in puterea sa normativa intrucat adopta normele juridice ale Uniunii. Asadar, Consiliul de Ministri detine (in unele cazuri impreuna cu Parlamentul European) puterea de a adopta principalele acte normative ale Uniunii: reglementari si directive. Asigura, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre, incheie acorduri internationale in numele Comunitatilor Europene si exercita - impreuna cu Parlamentul - puterea bugetara. Potrivit procedurilor actuale inca in vigoare, presedintia Consiliului este asigurata prin rotatie, ea fiind exercitata pe rand de fiecare din tarile membre, pentru o perioada de 6 luni; in prezent ea este exercitata de Germania si va urma Portugalia:

Presedintele Consiliului de Ministri organizeaza si conduce lucrarile Consiliului, el convoaca Consiliul, stabileste datele pentru sesiunile acestuia, fixeaza ordinea de zi provizorie etc.; semneaza actele adoptate de Consiliu, ca si procesele verbale ale sedintelor, notifica Directivele, Deciziile si Recomandarile Consiliului, primeste corespondenta adresata Consiliului, poate reprezenta Consiliul in fata Parlamentului European. In cadrul politicii externe si de securitate comuna, Presedintia asigura reprezentarea externa a Uniunii, are in raspundere punerea in aplicare a actiunilor comune, exprima pozitia UE in organizatiile si conferintele internationale.

Presedintia prezideaza toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelor membre in tarile terte si pe langa organizatiile internationale. Presedintia Consiliului se intalneste lunar cu presedintii Comisiei si Parlamentului European, cu prilejul sesiunilor PE de la Bruxelles. Odata cu introducerea procedurii de co-decizie, rolul Presedintiei a crescut substantial prin contactele informale pe care trebuie sa le aiba cu structurile Parlamentului European in vederea pregatirii reuniunilor comitetului de conciliere.[10]

Intre 1966 si 1986, odata cu adoptarea Actului Unic European, Consiliul de Ministri a lucrat pe baza de unanimitate ca urmare a refuzului Frantei de a accepta decizii supranationale. In 1986 s-a reintrodus pentru cateva domenii votul cu majoritate calificata, care s-a extins apoi prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam. In prezent, hotararile in Consiliul de Ministri sa iau, in functie de caz, cu majoritate simpla, majoritate calificata sau unanimitate.

Exemple in care este necesara unanimitatea:

Examinarea unei cereri de admitere in UE;

Procedura de alegere pentru Parlamentul European;

Decizii in materie de vize, imigratie;

Reglementari ce tin de discriminare bazate pe sex, rasa, origine etnica, religie etc.;

Protectia sociala a muncitorilor;

Recomandari in materie de cultura;

Stabilirea obiectivelor prioritare pentru Fondurile Structurale;

Aspecte fundamentale privind Uniunea Economica si Monetara;

Numiri si demnitati importante la nivelul institutiilor si organismelor Uniunii: Conducerea BCE; secretarul general si secretarii generali adjuncti ai Consiliului; presedintele si membrii Comisiei Europene; judecatorii si avocatii de la Curtea de Justitie, membrii Curtii de Conturi etc.

Cele 5 tari mari (Germania, Franta, Marea Britanie, Italia si Spania) dispun de 143 voturi, astfel incat o coalitie a statelor mici poate bloca o decizie, dar nu o poate impune. Asadar, nici tarile mari separat, nici cele mici , separat, la diverse subiecte analizate nu-si pot impune vointa, fiind obligate sa lucreze impreuna pentru solutii de compromis.

De aceea, subiectul repartizarii voturilor a fost cel mai amplu disputat si cel mai delicat la Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000), deoarece statele mici n-au dorit sa lase puterea decizionala la discretia statelor mari. Prin adoptarea unei scale de repartizare de la 3 la 29 voturi, statele mici au fost oarecum apropiate de cele mari. In plus, s-a convenit ca nici un acord sa nu fie incheiat fara aprobarea a 14 state din 27. Prin Tratatul de la Nisa s-au operat unele modificari in sistemul de vot, care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005. A fost revazut numarul voturilor acordate fiecarui stat:

S-a modificat pragul majoritatii: in cazul UE cu 27 membri, pragul va fi de 255 din 345;

Au fost atribuite voturi si tarilor candidate, din perspectiva largirii Uniunii(Romania are alocate 14 voturi dintr-un total de 345, ceea ce plaseaza Romania in randul tarilor mari ale UE; cu 22 milioane locuitori, Romania este a saptea forta demografica intre cele 27 de state membre ale UE).

In probleme ce privesc politica externa, justitie si afaceri interne, Consiliul de Ministri decide, de regula, pe baza de unanimitate. In viitor, voturile in unanimitate in Consiliul de Ministri vor fi mai rar obtinute. La Nisa s-a hotarat ca in aproape 50 de domenii sa se ia decizii cu majoritate calificata. Compromisul acceptat se refera la mentinerea vetoului complet sau partial pe unele subiecte sensibile: fiscalitatea, justitia, imigratia, cultura, problemele sociale.

Dupa summit-ul UE de la Nisa Romania este inclusa in randul tarilor importante din punct de vedere demografic, avand 14 voturi de care va dispune la luarea deciziilor de catre Consiliul de Ministri al Uniunii Europene din 27 de membri .

Sediul Consiliului se afla la Bruxelles, dar sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se tin la Luxemburg.

2.3. Parlamentul European (PE)

Aceasta institutie este organismul parlamentar al Uniunii Europene, avand principala putere legislativa. A fost creat in 1958, fiind format la acel moment din 142 de parlamentari reprezentand cele 6 tari membre ale Comunitatilor Economice Europene (CEE). In luna iunie 1979, PE a fost ales pentru prima data prin vot universal direct.

Intreaga institutie a Parlamentului European este marcata de o lupta permanenta pentru sporirea competentelor. La momentul actual, PE exercita prerogative majore in trei domenii distincte:

a. Puterea legislativa

Tratatele de la Maastricht (1992) si Amsterdam (1997) au conferit Parlamentului European atributii sporite in domeniul deciziilor legislative, marcand transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ intr-o adunare legislativa ale carei puteri sunt comparabile cu cele ale parlamentelor nationale.

Procedura legislativa normala este co-decizia ceea ce plaseaza Parlamentul European la acelasi nivel cu Consiliul. Prin urmare, legile comunitare includ un numar important de propuneri/amendamente parlamentare. Conform acestei proceduri, toate textele de lege trebuie sa intruneasca acordul formal al Parlamentului European si al Consiliului UE.

Domenii in care se aplica procedura de co decizie: libertatea de circulatie a fortei de munca; stabilitatea pietei interne; cercetarea si dezvoltarea tehnologica; mediul; protectia consumatorului; dreptul de stabilire; educatia si cultura, sanatatea.

Parlamentul European isi da avizul cu majoritatea absoluta in chestiuni privind aderarea de noi membri, incheierea de acorduri de asociere cu terte tari, acordurile internationale cu implicatii institutionale, bugetare si legislative; constituirea de Fonduri Structurale; crearea fondului de coeziune, dispozitii institutionale in cadrul Uniunii economice si monetare, in special cele privind Banca Centrala.

La momentul actual, intr-o UE din 27 membri, Parlamentul Europei joaca rolul puterii legislative intr-un stat de drept.

b. Puterea bugetara

Parlamentul European constituie, alaturi de Consiliu, una din cele doua componente ale autoritatii bugetare. Parlamentul European adopta in fiecare an bugetul Uniunii, buget ce nu intra in vigoare pana cand este semnat de Presedintele PE. In 1979 si 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii.

Parlamentul are decizia privind cheltuielile administrative, cele alocate dezvoltarii regiunilor (cca. 27,5 % din bugetul Uniunii), combaterii somajului, programelor culturale si educative, energeticii si cercetarii. In cazul altor categorii de cheltuieli (de exemplu in domeniul agricol), PE poate propune modificari, dar decizia finala apartine Consiliului.

Daca Parlamentul European si Consiliul nu reusesc sa se puna de acord asupra sumei cheltuielilor, dupa doua lecturi ale proiectului de buget, PE are dreptul de a respinge intreg bugetul si procedura trebuie reluata. Prin intermediul Comisiei sale de Control bugetar, PE controleaza modul de gestionare a creditelor, actioneaza in vederea prevenirii, depistarii si combaterii fraudelor, evalueaza efectele finantarilor operate din bugetul comunitar.

c. Puterea de control democratic.

Parlamentul European exercita un control democratic asupra ansamblului activitatilor comunitare (desfasurate la nivelul Comisiei, Consiliului, organelor de cooperare politica).

Parlamentul European participa la desemnarea presedintelui Comisiei si aproba, prin vot, componenta acesteia, dupa audierea candidatilor la postul de Comisar. PE are dreptul de a cenzura Comisia prin intermediul "motiunii de cenzura" care, odata adoptata, ii obliga pe membrii Comisiei sa demisioneze.(similar demisiei Guvernului din oricare tara membra UE).

In general, controlul PE se exercita prin intermediul unui mare numar de rapoarte lunare/anuale pe care Comisia este obligata sa le prezinte. Totodata, deputatii pot adresa intrebari scrise si orale. Extinderea puterilor atribuite PE in materie bugetara si legislativa a sporit influenta sa asupra Consiliului. Procedura co-deciziei a contribuit in mod special la o repartizare echilibrata a puterii legislative intre cele doua institutii. Influenta Parlamentului European aupra PESC se concretizeaza in:

Consultari cu presedintia Consiliului asupra principalelor aspecte si optiuni in materie;

Informari periodice ale Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate si politici de aparare cu privire la evolutia PESC;

Audieri periodice ale Inaltului Reprezentant al UE pentru PESC;

Formularea de intrebari si recomandari in atentia Consiliului;

Dezbateri avand ca tema progresele realizate in aplicarea PESC.

Componenta Parlamentului Europei:

Nu exista procedura electorala uniforma, fiecare stat isi determina liber regimul electoral pentru alegerea europarlamentarilor. Europarlamentarii sunt alesi, la fiecare cinci ani, pe baza de scrutin proportional, fie la nivel regional (Italia, Marea Britanie, Belgia), fie la nivel national (Franta, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg), fie in cadrul unui scrutin mixt (Germania).

Deputatii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii si nu pot ocupa anumite functii (magistrat, ministru, conducator al unei companii de stat,s.a.). Ei sunt remunerati la fel ca membrii parlamentului national din tara respectiva, remuneratiile fiind platite de fiecare stat membru. In Tratatul de la Amsterdam a fost prevazuta, la solicitarea Parlamentului European, adoptarea unor standarde comune pentru toti europarlamentarii, in scopul corectarii disparitatilor dintre diferite nationalitati si pentru asigurarea unei transparente sporite.

Numarul de deputati pentru fiecare stat membru este stabilit prin Tratate. In prezent, PE are 785 de membri, impartiti in 7 grupuri politice (reprezentand peste 100 de partide politice nationale, precum si deputati "neafiliati").[16] Aceasta inseamna o scadere a numarului de locuri pentru "cei 15", cu exceptia Germaniei si Luxemburgului, care si-au pastrat numarul avut de deputati ; in perioada 2007-2009 numarul total de membri este 785.

Mod de lucru al Parlamentului Europei.

In mod oarecum absurd sediul PE se compune din trei orase: sediul central si administrativ in Luxembourg, sediul pentru intalniri ale comisiilor permanente de lucru este in Bruxelles, iar sediu pentru camera de lucru in plen este la Strasbourg (Franta). Incercarea de a muta sediul reuniunilor plenare la Bruxelles a fost blocata de Franta; in aceasta formula costurile de functionare sunt mai mari.

Europarlamentarii se reunesc lunar in sesiune plenara, pe durata unei saptamani, la Strasbourg, unde se afla sediul Parlamentului European. Pot fi organizate sesiuni plenare suplimentare intre toti membrii la Bruxelles. Reuniunile Comisiilor au loc, de obicei, la Bruxelles (pentru facilitatea contactelor la nivelul Comisiei si Consiliului), pe parcursul a doua saptamani, in fiecare luna. Cea de-a patra saptamana a lunii este dedicata reuniunilor grupurilor politice.

In cadrul PE functioneaza 20 comisii permanente; se adauga sub-comisii, comisii temporare si comisii de ancheta.

Comisii permanente:

Afaceri externe, drepturile omului, politica externa si de securitate comuna;

Buget;

Control bancar;

Drepturile si libertatile cetatenilor, justitie, afaceri interne;

Probleme economice si monetare;

Industrie, comert exterior, cercetare si energie;

Ocuparea fortei de munca si probleme sociale;

Mediu, sanatate publica si politica consumatorului;

Agricultura si dezvoltare rurala;

Pescuit;

Politica regionala, transport si turism;

Cultura, tineret, educatie, mass-media si sport;

Dezvoltare si cooperare;

Afaceri constitutionale;

Drepturile femeilor si oportunitati egale;

Petitii.

O categorie distincta este cea a Comitetelor Parlamentare Mixte (CPM) care gestioneaza relatiile cu parlamentele statelor asociate la UE.[19] Comisiile parlamentare de specialitate desemneaza raportori care elaboreaza rapoarte pe marginea temelor primite din partea Comisiei. Rapoartele sunt dezbatute mai intai in comisie si apoi in plen, unde sunt amendate si votate. Acest vot exprima pozitia PE fata de problema in cauza.

Parlamentul European este singura institutie comunitara ale carei reuniuni si dezbateri sunt publice. Discutiile, avizele si rezolutiile adoptate sunt publicate in Jurnalul Oficial al UE. Conform Constitutiei actuale a Romaniei, legislatia adoptata de Parlamentul Europei, Consiliul de Ministri si alte institutii UE este prioritara fata de legislatia romana in materie de afaceri. Acest aspect va impune treptat un nou tip de management si practici de afaceri pentru toate firmele romanesti. Restrictiile induse de lege, atat federativa cat cea nationala, obliga companiile la anumite practici uniforme de derulare a afacerilor; se discuta deja de EUROMANAGEMENT.

2.4. Comisia Europeana

Comisia Europeana este, in fapt, Guvernul Uniunii, Executivul sau si are misiunea de a reprezenta si apara interesul comunitar. Pentru ca reprezinta interesul general, Comisia este independenta fata de tarile membre ale Uniunii. Din punct de vedere politic, ea este responsabila doar in fata Parlamentului European.

La origini, intr-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri; numarul comisarilor a crescut de la 9 la 13 cand Danemarca, Irlanda si Marea Britanie au aderat la Uniune si la 17 dupa admiterea Greciei, Portugaliei si Spaniei; in prezent numarul de comisari este de 27, intre care unul si pentru Romania.

La Nisa negocierile liderilor europeni au vizat doua optiuni:

reducerea numarului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene;

reorganizarea Comisiei cu un numar inferior de membri numarului statelor membre componente (prin sistemul de rotatie bazat pe principiul egalitatii).

Summit-ul de la Nisa a decis ca, in cazul unei Uniuni de 27 sau mai multi membri, se va schimba si structura Comisiei Europene. Tarile mari au acceptat sa renunta la cel de-al doilea comisar pana in 2005, pentru a permite tarilor mici sa fie si ele reprezentate. Astfel, s-a decis ca viitoarea Comisie Europeana sa aiba in principiu un plafon "mai mic de 27" in momentul in care UE va cuprinde 27 de state membre, numarul final urmand sa fie decis ulterior "in unanimitate" de statele membre.

Pana in 1983, fiecare stat isi numea comisarul sau ceea ce nu favoriza nicidecum independenta Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca Presedintele Comisiei sa fie desemnat in urma consultarii Parlamentului, el fiind la randul sau consultat pentru desemnarea celorlalti membri ai Comisiei; ulterior, intreaga Comisie este investita printr-un vot de aprobare in Parlament. Tot printr-un vot, Parlamentul European poate cere (motiune de cenzura) demisia in bloc a Comisiei, caz in care ea continua sa gestioneze problemele curente pana in momentul inlocuirii sale efective.[21]

Tratatul de la Amsterdam a adus o noua modificare in privinta numirii Comisiei: Parlamentul European trebuie sa aprobe oficial numirea Presedintelui Comisiei (in locul simplei consultari), ceea ce-i confera o mai mare autoritate in desemnarea colegilor sai. Comisia este numita pe cinci ani, la sfarsitul anului 2004 incetand mandatul Comisiei anterioare iar din 2005 intra in atributii noua COMISIE. Independenta Comisiei decurge si din principiul colegialitatii in adoptarea deciziilor si raspunderea pentru indeplinirea lor; acestea sunt imputabile colegiului si nu fiecarui comisar luat individual. Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politica a Comisiei in fata Parlamentului sa fie colectiva. Atunci cand un comisar european, de origine franceza (dna Edith Cresson, fost prim-ministru al Frantei) a fost acuzat de coruptie, in urma cu cativa ani, intreaga Comisie si-a prezentat demisia in fata Parlamentului, decizie care a fost acceptata.

Competentele Comisiei sunt enumerate in art. 155 din Tratatul de la Roma si reluate in Tratatele de la Maastricht si Amsterdam:

este gardian al Tratatului UE

formuleaza propuneri, recomandari si avize (functie de initiativa); de exemplu, pe baza Avizului, Comisia recomanda Consiliului European inceperea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana;

exercita competente de executie pe care i le confera Consiliul (functia de executie si de gestiune);

participa la adoptarea actelor de catre Consiliu si Parlament (functia de decizie);

dispune de prerogative pentru a face respectate obligatiile impuse de actele comunitare (functia de control): vegheaza la respectarea regulilor concurentei de catre agentii economici; face verificari si pronunta sanctiuni in cauze care privesc interesele financiare ale comunitatii; statueaza asupra ajutorului de stat in tarile membre; asigura aplicarea clauzelor de salvgardare;

indeplineste functia de reprezentare interna si externa a Uniunii.

Comisia a detinut in trecut un cvasi-monopol asupra functiei de initiativa in cadrul Uniunii Europene, intrucat Consiliul Ministrilor nu putea statua in chestiuni ce tin de competenta comunitara decat in baza unei propuneri a Comisiei. Acest monopol a fost contestat de Parlamentul European, care vrea sa dispuna de acest drept asemenea parlamentelor nationale. Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de co-decizie care permite Parlamentului sa respinga textul Comisiei dupa o a treia lectura. In privinta organizarii Comisiei, se impun cateva observatii:

avem de-a face cu o structura piramidala;

un mare dozaj intre nationalitati si zone geografice.

Comisia se reuneste, in principiu, in fiecare miercuri (dar continua si joi daca este necesar) in formula colegiala. Exista si reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adopta documente ce nu necesita prezenta tuturor colegilor. Pe langa procedura orala in sedinta plenara, mai exista inca doua modalitati de luare a deciziei:

procedura de abilitare a unui comisar;

procedura scrisa.

Administratia Comisiei se doreste a fi pluri-nationala, sinonima cu neutralitatea. Recrutarea functionarilor si functionarea administratiei comunitare prevad proceduri care sa evite formarea unor "celule nationale".

Principalul pericol in functionarea Comisie il reprezinta birocratizarea. Comisia are peste 15000 functionari permanenti, fara a lua in calcul cei 3500 angajati temporar; deci o armata de functionari de circa 20.000 persoane. Fostul presedinte al Comisiei, Jacques Santer a lansat un document intitulat "Pentru o cultura politica si administrativa Europeana", care contine 3 coduri de conduita: primul, stabileste regulile de conduita pentru Comisari si cabinetele acestora; al doilea, reglementeaza relatiile dintre Comisari si serviciile subordonate, si al treilea, codifica regulile de conduita pentru functionarii de cariera.

In legatura cu conduita Comisarilor:

Acestia nu pot exercita in timpul mandatului lor nici o alta activitate profesionala, remunerata sau nu. Scrierea periodica de articole pentru diferite publicatii este considerata activitate profesionala si nu poate fi platita. Predarea, in invatamantul superior cu titlu gratuit, de cursuri in interesul constructiei europene este permisa;

Comisarii pot publica carti si pot primi drepturile de autor aferente, dar trebuie sa-l informeze pe Presedintele Comisiei;

Atunci cand participa la conferinte/pronunta un discurs, comisarii nu pot accepta nici un fel de retributii pentru interventiile lor;

Comisarii pot exercita functii onorifice/neremunerate in cadrul fundatiilor sau altor organisme, inclusiv in institutii de invatamant. Trebuie insa evitat riscul unui conflict de interese; intre astfel de fundatii sau ONG si politica UE

Membrii Comisiei nu pot detine actiuni, cote-parti in diverse afaceri, companii, banci. La preluarea mandatului ei fac, impreuna cu sotiile (sotii) si copii, o declaratie de avere. Comisarii trebuie sa declare activitatile profesionale ale sotiilor (sotilor) pentru a evita orice conflict de interese;

Comisarilor le este interzis sa divulge continutul dezbaterilor interne ale Comisiei;

Comisarii nu pot accepta cadouri in valoare de peste 250 EURO; daca depasesc aceasta suma, ele sunt predate Serviciului de Protocol al Comisiei;

Comisarii trebuie sa-l informeze pe Presedinte cu privire la orice decoratie, premiu sau distinctie onorifica primita.

Prin Tratatul de la Nisa, Comisia a suferit importante modificari care sa o faca in masura sa functioneze eficient odata cu noua largire la Uniunii spre Europa Centrala si de Est.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles (capitala Belgiei).

Din perspectiva disciplinei de Management comparat, este util sa reflectam cu atentie asupra evolutiei treptate a diverselor institutii ale UE, indeosebi asupra competentelor decizionale de care dispun actualmente si/sau vor dispune in viitor. Este de prezumat ca dupa aderarea Romaniei la UE, un numar important de firme romanesti nu vor rezista competitiei directe cu firmele occidentale, in esenta datorita managementului deficitar aplicat si lipsei unei strategii/conceptii de integrare in spatiul comunitar.

Principalele institutii decizionale ale UE (Consiliu de Ministri, Parlamentul Europei si Comisia Eurpeana) adopta diverse reglementari/decizii avand valente de legi europene:[26]

Reglementari;

Directive;

Alte tipuri de "decizii".

Toate domeniile principale specifice unei societati moderne, inclusiv ale statului de drept, intra treptat sub incidenta acestor legi europene:

domeniul politic (deocamdata partial);

domeniul economic;

domeniul social;

cultura;

cercetarea si tehnologiile de varf;

economia cunoasterii;

presa si massmedia;

societatea civila;

alte domenii/subdomenii.

Explicit sau nu, pe masura ce se tinde catre Statul Federal European (SFE), pe seama unor contexte culturale diferite si apropiate simultan (Geert Hofstede), asistam la o uniformizare/apropiere a practicilor si procedurilor in materie de afaceri pentru toate firmele/participantii din spatiul comunitar european. Un rol esential in procesul de adancire a acestui trend a revenit monedei unice (Euro) si constituirii Bancii Centrale Europene. In forma embrionara, practic toate institutiile functionarii eficiente a SFE exista deja, cu exceptia Constitutiei Europene (Germania face eforturi majore pentru a obtine consensul pe marrginea unui proiect a tratatului constitutional).

Asa cum percepem noi, functionarea in viitor a SFE se poate schematiza grafic:

Remarcam faptul ca institutiile comunitare isi consolideaza treptat pozitia si sunt in masura sa actioneze unitar in raporturile cu terte tari, respectiv si cu SUA - Japonia. Beneficiind de o piata interna Uniunii relativ mare - 500 milioane locuitori fata de 280 milioane locuitori in SUA si 130 milioane locuitori in Japonia - viitorul Stat Federativ European are sanse reale sa se impuna in competitie cu cele doua superputeri economice: SUA si Japonia. La baza strategiei de viitor a UE, pentru a se impune in competitia globala, situam explicit:

educatia noilor generatii de tineri si inducerea necesitatii de a invata continuu (de la 3 - 70 ani, conceptul de long life learning);

sustinerea cercetarii stiintifice de catre stat/guvern si companii private (4 - 5% din GDP);

internationalizarea universitatilor europene si finantarea lor comparabila cu finantarea universitatilor americane;

La momentul actual se structureaza treptat cadrul juridic al SEF:

Mai mult, apreciem ca un rol decisiv (in viitor) in consolidarea euromanagemetului pe spatiul UE revine - alaturi de firme/companii din spatiul comunitar, institutiile publice prin procedurile de lucru instituite - si universitatilor din spatiul UE. In esenta, este vorba de faptul ca 2 sau mai multe universitati din tari membre diferite ale UE pot decide asocierea pentru pregatirea in comun (Joint Deegres):

nivel Colegiu (3 ani);

nivel Master (2 ani);

nivel doctoral (3 ani sau mai mult).

nivel postdoctoral (2 ani sau mai mult)

Daca tinem seama si de libera circulatie a fortei de munca pe spatiul comunitar (cu influentarea culturii organizationale din companii/alte institutii din tarile membre) si cooperarea dintre diverse institutii guvernamentale ale tarilor UE, atunci se poate spera intr-o apropiere culturala si impunerea treptata a celor mai bune practici de afaceri, adica ceea ce numim euromanagement.

Schematizat grafic, aspectele enuntate se prezinta astfel:

Urmare a celor invocate, avem suficiente motive sa speram ca pe termen lung SFE se va impune in competitia economica mondiala - fata de SUA si Japonia, in primul rand - ceea ce ar conduce la o crestere a standardului de viata a cetatenilor UE. In plus, se deduce imediat ca studiile de management comparat devin mai relevante si ar putea avea un continut/rezultat mai concret. Schematizat, aceasta sugestie se prezinta astfel:

2.5. Alte institutii si organisme ale Uniunii Europene

CURTEA DE JUSTITIE este curtea suprema a Uniunii Europene, fiind compusa din 27 judecatori (cate unul pentru fiecare stat membru) numiti prin acordul guvernelor tarilor UE pentru o perioada de 6 ani. Are rolul de a asigura implementarea prevederilor Tratatului. Cei 27 judecatori sunt asistati de 9 avocati generali. Exista si un Tribunal de Prima Instanta insarcinat cu solutionarea cauzelor de mai mica importanta, pentru a nu se aglomera foarte mult activitatea Curtii de Justitie. Fiind independenti, nici judecatorii si nici avocatii generali nu pot solicita sau primi instructiuni.

CURTEA DE CONTURI s-a infiintat in anul 1977, dar nu a fost strict juridic o institutie comunitara pana la intrarea in vigoare a Tratatului de creare a Uniunii Europene (1 noiembrie 1993); ea este compusa din 27 membri aprobati prin decizia unanima a Consiliului UE, dupa consultarea Parlamentului European, pentru 6 ani. Rolul Curtii de Conturi este acela de a controla daca veniturile si cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obtinute si utilizate si daca managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la inceputul anului pentru care se efectueaza controlul. Rezultatul acestui control se concretizeaza intr-un Raport Anual pe baza caruia Parlamentul European acorda Comisiei Europene descarcarea bugetara.

COMITETUL REGIUNILOR este compus din reprezentanti ai colectivitatilor regionale sau locale. Acestia trebuie sa fie titulari ai unui mandat electoral regional sau local, ori sa fie responsabili din punct de vedere politic in fata unei adunari alese. Asadar trebuie sa fie alesi sau membri ai unui executiv local. Este compus din 222 membri numiti pe 4 ani de catre Consiliu pe baza listei stabilite de fiecare stat membru; actualmente, Comitetul are 350 de membri. Consultarea Comitetului este obligatorie in probleme care privesc: transporturile, munca, politica sociala, educatie si formarea profesionala, cultura, sanatatea publica, retelele trans - europene, coeziunea economica si sociala, mediul.

BANCA CENTRALA EUROPEANA (BCE) are sediul la Frankfurt, din 1998; ea are misiunea de a defini si pune in aplicare, impreuna cu Bancile Centrale Nationale din tarile membre ale UE, politica monetara a Comunitatii.

BCE are ca sarcina principala sa autorizeze emiterea biletelor de banca si monedele in EURO, sa exercite un control asupra Bancilor Centrale Nationale si sa constituie rezerve de schimb. BCE are 3 organisme de lucru:

Comitetul Director (presedinte, vicepresedinte si 4 membri);

Consiliul Guvernatorilor; (intruneste Guvernatorii Bancilor Centrale);

Consiliul General, cu atributii consultative.

2.6. Despre dreptul comunitar.

Uniunea Europeana este o comunitate de drept, ceea ce inseamna ca legitimitatea si functionarea sa sunt garantate de respectul pe care fiecare din statele sale membre il acorda dreptului si justitiei reprezentative. Conceputa ca mijloc de a face imposibil recursul la razboi, la folosirea fortei pentru rezolvarea conflictelor dintre ele, Comunitatea nu se putea deschide decat spre tarile dotate cu structuri constitutionale si practici guvernamentale conforme modelului democratic occidental. Acest consens legalist explica faptul ca institutiile comunitare pot exercita puteri coercitive fara a dispune de mijloace politienesti. Si aceasta pentru ca statele membre pun la dispozitia dreptului european aparatele lor judiciare si administrative; statele se conformeaza logicii suveranitatii delegate. Daca o anume tara ar refuza sa se conformeze unei norme comunitare deja acceptata sau ar viola in mod deliberat o decizie a justitiei luata in aplicarea dreptului comunitar, aceasta s-ar situa "de facto" in afara Uniunii. Si aceasta pentru ca tratatele Uniunii n-au prevazut "clauza excluderii" si nici cea a "secesiunii" in UE.

Intre principalele surse de formare a dreptului comunitar amintim:

a. In primul rand, textele constitutive, adica tratatele semnate de statele membre si supuse ratificarii parlamentare, in conformitate cu procedurile constitutionale mentionate.

Intre acestea amintimTratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam si Nisa, Actul Unic European (semnat in 1986, dar intrat in vigoare in 1987), precum si Tratatele de aderare la UE.

b. In al doilea rand, dreptul derivat creat de institutiile comunitare care au legitimitatea de a elabora norme juridice. In cadrul acestora mentionam:

Ø   Reglementarea, care are o importanta generala, este obligatorie in toate elementele sale si este direct aplicabila in orice stat membru. Contrar denumirii, "reglementarea" este de natura legislativa; este adoptata de Consiliu sau, uneori, de Comisie in aplicarea unei dispozitii a unui tratat;

Ø   Directiva este o "lege - cadru"care are menirea de a armoniza legislatia nationala intr-un anumit domeniu; Este insotita, de regula, de un termen in care trebuie pusa in aplicare;

Ø   Decizia este obligatorie, in toate elementele sale, pentru destinatarul pe care-l desemneaza;

Ø   Recomandarile / Avizele si Rezolutiile nu au valoare de constrangere, dar exprima o anumita vointa politica a institutiei.

c. In al treilea rand, jurisprudenta Curtii de Justitie care interpreteaza dreptul european si propriul sau rol prin referire la obiectivele fundamentale ale tratatelor.Curtea a elaborat cateva principii:

"imediatitatea" dreptului comunitar, ceea ce inseamna ca aplicarea unei norme comunitare nu poate fi intarziata de legislatorul national;

"aplicarea directa" prin care orice particular se poate prevala in fata unui judecator national de o directiva comunitara;

"prevalenta" dreptului comunitar asupra dreptului national.

3. Romania si Uniunea Europeana

3.1. Primele contacte Romania - Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Romania a fost printre primele tari din Europa Centrala si de Est care a initiat demersuri pe langa CEE pentru dezvoltarea unor relatii comerciale, inca din anii '70. Din 1974, Romania a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinte (SGP), dupa care a semnat mai multe acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. Romania a procedat in 1980 la recunoasterea de facto a Comunitatii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte Romania - CEE.

3.2. Acordul European de Asociere a Romaniei la CEE

Odata cu prabusirea, la sfarsitul anilor '80, a regimurilor comunist din Europa Centrala si de Est, am asistat la cateva fenomene:

in 1991 s-a autodizolvat CAER-ul, prin decizia comuna a sefilor de state si guverne din tarile membre;

fostele state membre ale CAER din Europa Centrala si de Est (Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania si Ungaria) s-au orientat spre structurile occidentale, exprimandu-si optiunea de dezvoltare a relatiilor si, in perspectiva, de aderare la CEE;

La 1 februarie 1993, Romania a semnat "Acordul instituind o asociere intre Romania, pe de o parte ,si Comunitatile Europene si statele membre pe de alta parte" (Acordul European). Acordul a fost ratificat de parlamentele celor 12 tari membre ale CEE (devenita, intre timp, Uniunea Europeana), de Parlamentul European si Parlamentul Romaniei (prin Legea nr.20/1993). Acordul European de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana a intrat in vigoare la 1 februarie 1995. Acordul prevedea un ansamblu de masuri ce trebuiau luate pe parcursul a 10 ani (redus ulterior la 9 ani) de reducere progresiva, pana la desfiintare, a taxelor vamale la o serie de produse din si spre Uniunea Europeana. De aceea, se apreciaza ca Acordul a instituit o competitie intre protectionism si piata libera, fortand economia romaneasca sa se adapteze la mecanismele pietei, sa devina competitiva in raport cu economiile statelor membre ale Uniunii.

De asemenea, Acordul a instituit "relatii structurale" intre Romania si Uniune, care s-au desfasurat prin:

Consiliul de Asociere, la nivelul ministrilor de externe din Romania si tarile membre, care se reunea o data pe an;

Comitetul de Asociere, la nivelul inaltilor functionari, care se reunea de 2 ori pe an, alternativ la Bucuresti si Bruxelles; comitetul avea un numar de sub-comitete pe probleme specifice (agricultura, mediu, transporturi, sanatate, educatie etc).

Comitetul Parlamentar Mixt, compus din reprezentanti ai Parlamentului Romaniei si ai Parlamentului European; se reunea de 2 ori pe an, alternativ la Bucuresti si Bruxelles.

Acordul a initiat, asadar, asocierea Romaniei la Uniunea Europeana, stabilind formele dialogului politic si cooperarii economice intre cele doua parti; in prezent, consideram ca structurile instituite anterior si-au atins obiectivul propus, respectiv de aderare a Romaniei la UE incepand cu 1 ianuarie 2007.

3.3. Initierea negocierilor de aderare

Pornind de la ideea ca aderarea la Uniune presupune adoptarea unor reforme structurale profunde si ca acest proces nu se poate desfasura aleatoriu, Consiliul European de la Essen (Germania), din decembrie 1994, a adoptat o Strategie de pre-aderare a tarilor potential - candidate la aderare; era vorba la acel moment doar de 6 tari : Romania, Bulgaria, R.Ceha, Polonia, Slovacia si Ungaria. Pe aceasta baza, o strategie de preaderare a fost elaborata de o Comisie condusa de Academicianul Tudorel Postolache, fiind formata din reprezentanti ai Guvernului, partidelor politice parlamentare, Academiei Romane si mediilor universitare, precum si ai societatii civile. Comisia a lucrat pe parcursul a cateva luni si-a incheiat activitatea in iunie 1995 prin adoptarea a doua documente :

Strategia nationala de pregatire a aderarii la UE;

Declaratia politica, semnata de presedintele Romaniei, presedintii celor 2 Camere ale Parlamentului, primul ministru si liderii partidelor politice parlamentare.

Strategia nationala a fost adoptata de Guvern in 1995, iar in acelasi an o delegatie condusa de ministrul afacerilor externe a transmis, la Paris, Presedintiei Uniunii Europene, asigurata la acea data de Franta, cererea oficiala de aderare a Romaniei la Uniune. Integrarea europeana a devenit unul din obiectivele prioritare ale politicii externe romanesti, fiind considerat ca obiectiv strategic.

In cursul anului 1995 a fost creat, prin Hotarare de Guvern, Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeana. Presedintele Comitetului era primul ministru, iar presedintele executiv - seful Departamentului de Integrare; avea in componenta sa reprezentanti ai principalelor ministere cu atributii in procesul de pregatire a aderarii; tinea reuniuni trimestriale si adopta masuri obligatorii pentru structurile guvernamentale implicate in integrarea europeana.

Prin aceeasi hotarare, la nivelul ministerelor si judetelor au fost create structuri proprii (birouri, servicii) insarcinate cu problematica specifica a integrarii.

3.4. Avantajele si costurile integrarii pentru Romania

Evaluarea avantajelor si costurilor integrarii Romaniei in Uniunea Europeana trebuie sa tina seama de cateva considerente:

Care ar fi fost consecintele neintegrarii Romaniei in conditiile unei economii globalizate ? Ce sanse de supravietuire ar avea economia romaneasca, tinand seama de uriasa forta economica a companiilor transnationale ?

Care sunt costurile integrarii pentru Uniunea Europeana, tinand seama de nivelul scazut de dezvoltare a Romaniei si de cheltuielile Uniunii pentru a asigura o reducere a decalajelor care o separa de actualii membrii ai UE ?

Este Romania adepta unei dezvoltari autarhice, rupta de legaturile cu lumea exterioara sau este, dimpotriva, in favoarea obtinerii de performante, de securitate sociala si de stabilitate ?

Din raspunsurile la aceste intrebari rezulta ca aderarea este profitabila mai ales Romaniei.

Potrivit sondajelor de opinie realizate de institute romanesti si europene, rezulta ca aproape 80% din populatia tarii s-a declarat in favoarea aderarii Romaniei la UE; aceasta inseamna ca majoritatea populatiei crede ca integrarea Romaniei in UE va avea mai degraba efecte pozitive, va aduce avantaje in raport cu costurile aderarii.

Principalele avantaje ale aderarii[30]:

Crestere economica durabila, retehnologizarea industriei, modernizarea agriculturii si transporturilor, dezvoltarea infrastructurii;

Sporirea volumului de investitii straine directe, crearea unor noi capacitati de productie, care sa permita fabricarea unor produse finite de calitate superioara conform standardelor UE si cu piata de desfacere asigurata;

Protectia sporita a consumatorilor, fiind monitorizati - ca stat membru - de Agentia Europeana pentru Siguranta Alimentara;

Cresterea economiilor si investitiilor populatiei, micsorarea fiscalitatii prin politici de impozitare mai relaxate;

Extinderea si modernizarea pietelor de capital;

Dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (care duce la scaderea preturilor);

In domeniul agriculturii, integrarea va conduce la :

cresterea productivitatii agricole, indeosebi prin accesul la FEOGA si la tehnologii performante;

imbunatatirea accesului produselor agricole pe piata UE si disparitia tuturor barierelor comerciale;

incetinirea migrarii fortei de munca din agricultura spre centrele urbane si a imbatranirii populatiei din zonele rurale;

imbunatatirea conditiilor de viata in mediul rural prin dezvoltarea lucrarilor de infrastructura si crearea unor unitati de industrializare a produselor agricole.

Asistenta financiara nerambursabila acordata Romaniei, care se ridica in prezent la circa 1 miliard Euro anual, ceea ce reprezinta circa 1% din PIB;

Acces pe piata muncii din statele membre ale UE;

Imbunatatirea substantiala a nivelului de trai si a calitatii vietii intregii populatii a tarii.

Cetatenia europeana va oferi dreptul de a calatori, munci, a se stabili si de a participa la alegeri in orice stat membru.

Intre constrangerile aderarii mentionam:

nevoia de restructurare a economiei romanesti pentru a fi capabila sa reziste fortelor concurentiale din economia mondiala si din Piata interna a Uniunii

eliminarea faramitarii exploatatiilor agricole in masura sa asigure practicarea unei agriculturi moderne, respectarea stricta a normelor sanitar-veterinare in producerea, exploatarea si comercializarea produselor etc.

disciplina financiara si bugetara stricta, eliminarea evaziunii fiscale si reducerea "economiei gri" (subterane), scaderea inflatiei si asigurarea stabilitatii monedei nationale.

3.5. Rapoartele anuale ale Comisiei Europene

Initial se convenise ca integrarea sa aiba loc simultan, pentru toate statele candidate. Intrucat, numarul tarilor aspirante la aderare a crescut de la 6 la 12 apoi la 13, s-a renuntat la acest principiu, ajungandu-se la impartirea candidatilor in 2 "valuri" : valul I, format din grupul de 6 tari de la Luxemburg si valul II compus din grupul de la Helsinki. Pentru aprecierea stadiului de pregatire a candidatilor Uniunea a recurs la doua masuri:

in 1995 a solicitat tarilor candidate sa raspunda la un chestionar elaborat de Comisia Europeana, compus din 170 pagini de intrebari; raspunsul Guvernului Romaniei la acest chestionar, transmis Comisiei in iulie 1996, a insemnat un document de 5000 de pagini, care acoperea toate domeniile economice si social-culturale;

Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1996, a cerut Comisiei sa elaboreze rapoarte anuale in legatura cu masura in care statele candidate indeplinesc criteriile de aderare stabilite in 1993, la Copenhaga.

Rapoartele asemanatoare adopta anual si Parlamentul European. Primul raport al Comisiei a fost elaborat in 1997 si prezentat in fata Parlamentului European; toate rapoartele prezentate de Comisie din 1997 incoace au evidentiat faptul ca Romania:

indeplineste criteriile politice si legislative pentru aderare;

se desfasoara treptat procesul de armonizare a legislatiei romanesti cu legislatia Comunitara, respectiv de preluare a "acquis-ului comunitar"

3.6. Finalizarea negocierilor de aderare a Romaniei

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis ca Romania sa inceapa negocierile de aderare in anul urmator. Acestea au debutat la 15 februarie 2000, urmand sa fie negociate 31 de capitole:

Libera circulatie a marfurilor

Libera circulatie a persoanelor

Libera circulatie a serviciilor

Libera circulatie a capitalului

Dreptul societatilor comerciale (Company Law)

Concurenta

Agricultura

Pescuitul

Transporturi

Impozitarea

Uniunea Economica si Monetara

Statistica

Politica sociala si ocuparea fortei de munca

Energia

Politici industriale

Intreprinderi mici si mijlocii (IMM)

Stiinta si cercetare

Educatie si formare profesionala

Telecomunicatii si Tehnologia informatiilor

Cultura si audio-vizual

Politica regionala

Protectia mediului inconjurator

Protectia consumatorilor

Justitia si Afaceri Interne (JAI)

Uniunea Vamala

Relatii externe

Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)

Controlul financiar

Prevederi financiare si bugetare

Institutii

Diverse

Pentru conducerea negocierilor a fost constituita "Delegatia nationala pentru negocierea aderarii Romaniei la UE", formata din delegatiile sectoriale corespunzatoare fiecarui capitol de negociere, copresedintii acestora si adjunctii sefului delegatiei nationale. Delegatiile sectoriale erau formate din reprezentanti ai ministerelor si celorlalte institutii ale administratiei publice centrale cu responsabilitati in implementarea "acquis-ului" din domeniul respectiv. Au existat trei instrumente de pre-aderare care au finantat programe ale Uniunii Europene pentru a asista Romania in procesul de pregatire pentru aderare: PHARE, ISPA si SAPARD, ultimele doua fiind promovate de UE in sprijinul tarilor candidate incepand cu anul 2000.

Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-aderare) a reprezintat un sprijin financiar in vederea reabilitarii si modernizarii infrastructurilor de mediu si transport. In gestionarea Programului ISPA un rol important a revenit autoritatilor responsabile cu implementarea masurilor ISPA care organizeaza licitatii, contracteaza si efectueaza platile, asigura realizarea tehnica a proiectelor:

Ministerul Finantelor Publice pentru proiectele de mediu;

Administratia Nationala a Drumurilor pentru infrastructura rutiera;

Compania Nationala a Cailor Ferate Romane pentru proiectele vizand infrastructura de cai ferate.

Programul SAPARD (Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala ) a fost instrumentul financiar pentru agricultura si dezvoltare rurala, care a avut ca obiectiv esential implementarea "acquis-ului comunitar" in domeniile respective si consolidarea cadrului necesar dezvoltarii durabile a sectorului agricol si a zonelor rurale. Programul SAPARD a contribuit la:

dezvoltarea zonelor rurale in scopul valorificarii potentialului natural, si uman de care acestea dispun;

asigurarea securitatii alimentare a populatiei;

consolidarea si dezvoltarea durabila a sectorului privat si a mediului rural in general;

Spre deosebite de programele PHARE si ISPA, managementul tehnic si financiar al Programului SAPARD, precum si gestionarea fondurilor, a revenit in totalitate tarilor candidate, inclusiv Romaniei; din aceasta cauza, derularea Programului SAPARD a presupus existenta unui sistem institutional specific si descentralizat. In tara noastra, Programul SAPARD s-a deruat pe baza de proiecte, in sectoarele public si privat, fiind stabilite pentru inceput doua domenii prioritare:

a) Dezvoltarea prelucrarii si marketingului produselor agricole si piscicole;

b) Dezvoltarea si imbunatatirea infrastructurii rurale.