Managementul componentelor capitalului de lucru.

Managementul stocurilor firmei.

Introducere.

Managementul stocurilor este deosebit de important pentru activitatea firmei. In functie de locul lor in cadrul activitatii firmei, stocurile se clasifica in (vezi Fig. 7.1.1):

stocuri de materii prime si materiale - aflate la intrarea in procesul activitatii firmei;

stocuri de produse in fabricatie (productie in curs de executie) - aflate chiar in procesul activitatii firmei;

stocuri de produse finite - aflate la iesirea din procesul activitatii firmei.

Asa cum se poate observa si in Fig. 7.1.1 managementul stocurilor trebuie sa fie strans relationat cu managementul alocarii capitalului de lucru si cu managementul vanzarilor firmei.

Astfel, nivelurile diferitelor stocuri depind esential de nivelurile prognozate ale vanzarilor si de puterea firmei. Provocarile pentru managementul stocurilor sunt astfel determinate:

de incertitudinile privind comportamentul viitor al pietei;

de dificultatile evaluarii corecte a puterii firmei atat in formarea comportamentului pietei, cat si in raspunsul prompt, flexibil la modificarile acestuia;

Maniera in care stocurile firmei sunt gestionate are un efect direct asupra valorii firmei.

Pe de o parte, un volum de vanzari mai mare obtinut cu un nivel mic al investitiilor in stocuri conduce la cresterea valorii firmei.

Pe de alta parte insa, actiunile de reducere a investitiilor in stocuri pot conduce la pierderi in vanzari datorate eventualelor crize de stocuri sau incetinirii nedorite (din perspectiva vanzarilor posibile) a productiei.

Fig. 7.1. Clasificarea stocurilor

Prin urmare, managementul stocurilor trebuie sa aiba in vedere niveluri ale stocurilor care promit echilibrarea volumului beneficiilor rezultate din reducerea investitiilor in stocuri cu volumul costurilor (in principal de oportunitate) asociate cu niveluri mai mici de stocuri.

Managementul stocurilor trebuie sa se preocupe de:

determinarea volumului necesar al stocurilor la fiecare moment in timp;

determinarea momentelor in care se impun modificari in nivelurile diferitelor tipuri de stocuri (este vorba in special de refaceri ale acestora pentru posibilitatea initierii de noi cicluri de aprovizionare-productie-desfacere).

Politica stocurilor in firma.

In parte, politica stocurilor necesare activitatii unei firme este determinata de natura economica a acestei activitatii.

In plus, politica stocurilor poate varia foarte mult chiar in cadrul unei aceleiasi activitati economice. Aceasta se intampla deoarece politica stocurilor se construieste la nivelul mai multor functii economice ale firmei: productie, marketing si, bineinteles, la nivelul deciziilor financiare. Managementul de productie intervine in special in constructia politicii de stocuri de materii prime si materiale pentru a asigura continuitatea productiei sau caracterul specific al acesteia - sezonier, de unicat etc. Managementul de marketing este interesat de politica de stocuri atat in ansamblu cat si in special de stocurile de produse finite, pentru a-si putea defini si controla politica vanzarilor. In sfarsit, managementul financiar este preocupat de politica de stocuri datorita efectelor acesteia asupra profitabilitatii firmei: efecte asupra ratei de utilizare a activelor si efecte antrenate de costurile specifice de stocare. Totodata, prin intermediul functiei contabile in firma, managementul financiar are si responsabilitatea monitorizarii tuturor proceselor legate de stocuri, pentru asigurarea informatiilor necesare la timp.

Costuri specifice stocurilor.

Obiectivul managementului stocurilor in firma este acela de furnizare a stocurilor cerute de sustinerea corespunzatoare a activitatii firmei la costuri minime. Primul pas este acela de identificare a tuturor costurilor implicate de aprovizionarea si mentinerea stocurilor. O clasificare generala a acestora le imparte in:

costuri de aprovizionare - costuri asociate cu comenzile de aprovizionare, cu transportul si receptia de stocuri (specifice stocurilor de materii prime si materiale);

costuri de depozitare - costuri de manipulare si pastrare;

costuri asociate cu crize ale insuficientei stocurilor.

Desi costurile determinate de eventuala insuficienta a stocurilor sunt foarte importante, in cele ce urmeaza le vom ignora, problema acestora fiind rezolvata prin definirea stocurilor de siguranta, care vor fi abordate mai incolo. Costurile care raman astfel in discutie acum sunt cele de aprovizionare, transport si receptie si cele de manipulare si pastrare. Tinand cont de comportamentul oarecum opus al acestor doua categorii de costuri legate de stocuri, se va putea determina cantitatea de comanda folosind modelul EOQ - Economic Ordering Quantity model.

Managementul stocurilor in conditii (teoretice) de certitudine: modelul EOQ de determinare a cantitatii 'optime' de comanda a stocurilor.

Este evident ca o firma nu poate functiona fara stocuri. Este la fel de usor de observat ca aceasta are de suferit daca stocurile sunt fie prea mari fie prea mici fata de cerintele activitatii sale. Modelul EOQ - Economic Ordering Quantity, care va fi prezentat in continuare, poate fi un ajutor teoretic pentru abordarea acestor probleme.

Fig. 7.1.2 ilustreaza premisele pe baza carora este construit modelul EOQ:

costurile de manipulare si pastrare a stocurilor au o tendinta de crestere liniara pe masura cresterii marimii de comanda a stocurilor;

costurile asociate cu comenzile de aprovizionare, cu transportul si receptia de stocuri au o tendinta descrescatoare pe masura cresterii marimii de comanda a stocurilor.

Investitia medie in stocuri depinde de frecventa proceselor de de comanda-aprovizionare a acestora: cantitati mai mici, dar cu o frecventa mai mare vor determina marimi medii ale stocurilor mult mai mici decat cantitatile mari, dar cu o frecventa redusa. Mai departe, asa cum se poate vedea si in Fig. 7.1.2, costurile de manipulare si pastrare a stocurilor cresc pe masura cresterii marimii de comanda, deoarece aceasta din urma antreneaza stocuri medii mai mari si deci, asociate cu acestea, investitii mai mari. In acelasi timp insa, costurile de aprovizionare, transport si receptie scad pe masura cresterii marimii de comanda Acest comportament este datorat economiilor de scara specifice.

Comportamente celor doua categorii de costuri legate de stocuri determina impreuna comportamentul costurilor totale legate de stocuri asa cum este el reprezentat in Fig. 7.1.2 - sub forma unei curbe, al carei minim matematic corespunde punctului EOQ, punct in care se regaseste marimea 'optima' de comanda a stocurilor.

Se poate arata ca, sub rezerva estimarilor teoretice necesare, marimea optima de comanda a stocurilor poate fi determinata cu ajutorul relatiei:

unde:

EOQ reprezinta marimea optima de comanda;

F = costurile fixe (Fixed costs) asociate cu comanda si receptia stocurilor;

S = necesar anual de stocuri determinat in functie de volumul preconizat de vanzari anuale (Sales), exprimat in unitati fizice;

C = costuri de manipulare si pastrare a stocurilor (Carring cost), exprimate ca procent in valoarea stocurilor;

P = pretul unitar de aprovizionare (Purchase price; pret de aprovizionare per unitate fizica de stoc).

Fig. 7.1. Modelul EOQ de determinare a marimii 'optime' de comanda a stocurilor

Primele neajunsuri ale modelului sunt date de urmatoarele presupuneri teoretice pe baza carora se construieste si care il recomanda ca un model valabil doar in conditiile (teoretice) de certitudine definite prin aceste presupuneri:

vanzarile se pot previziona perfect;

vanzarile sunt egal distribuite in cursul anului;

comenzile sunt primite fara intarzieri.

Pentru exemplificarea modelului sa presupunem urmatoarele date pentru o firma oarecare:

necesar anual de stocuri conform volumului de vanzari preconizate (S) = 25.000 bucati pe an;

costuri de manipulare si pastrare a stocurilor (C) = 15% din valoarea stocurilor;

pretul unitar de aprovizionare (P) = 6,25 u.m.;

costuri fixe asociate cu efectuarea si primirea comenzilor (F) = 1000 per comanda.

In aceste conditii:

Rezulta o marime 'optima' de comanda de aproximativ 7300 bucati. Pe baza datelor din exemplu se poate determina si rata de consum saptamanal (R_C) al stocurilor, care este de 25.000/52 = 480,77 bucati. Aceasta inseamna ca marimea 'optima' de comanda se consuma in aproximativ 15 saptamani (7300/481). Prin urmare, aplicand modelul EOQ datelor din exemplul nostru, rezulta ca marimea stocului va urma o variatie de la un maxim optimal de 7300 bucati la zero, intr-un interval de 15 saptamani, dupa care ciclul se reia. Pentru ca ciclul sa se reia la termen, este insa necesara lansarea unei noi comenzi din timp. Presupunand ca timpul intre lansarea unei noi comenzi si primirea acesteia este de 2 saptamani, modelul EOQ pentru exemplul nostru poate fi reprezentat grafic ca in Fig. 7.1.3.

Fig. 7.1.

Dupa cum se poate observa in Fig. 7.1.3, se poate determina si marimea stocului pentru care este necesara lansarea unei noi comenzi, in conditiile in care se cunoaste timpul dintre lansarea si primirea unei comenzi (2 saptamani).

Aceasta marime, care corespunde punctului de comanda (punctul de lansare a unei noi comenzi), se poate determina cu ajutorul relatiei:

S_L = (T_L)(R_C)

unde:

S_L reprezinta marimea stocului pentru care se impune lansarea unei noi comenzi;

T_L = timpul dintre lansarea comenzii si primirea ei;

R_C = rata de consum a stocului.

Pentru datele din exemplul nostru, marimea stocului pentru care se impune lansarea unei noi comenzi este:

S_L = (T_L)(R_C) = (2)(480,77) = 961,54 bucati

De multe ori este necesara si considerarea asa-numitelor stocuri in tranzit. Stocurile in tranzit apar atunci cand punctul de lansare a unei noi comenzi apare inainte de primirea comenzii anterioare, deci atunci cand timpul dintre lansarea si primirea unei comenzi este mai mare decat timpul dintre doua comenzi succesive. In aceste conditii, cea mai simpla solutie este cea de determinare a punctului de comanda cu ajutorul relatiei:

S_L = (T_L)(R_C) - S_T

unde S_T reprezinta marimea stocului in tranzit.

Pentru exemplificare, sa consideram ca o firma trebuie sa lanseze comenzi de cate 1500 bucati la fiecare 2 saptamani, in conditiile in care timpul dintre lansarea si primirea unei comenzi este de 3 saptamani, iar rata de consum saptamanal al stocului este de 600 de bucati. Atunci, punctul de comanda va fi:

S_L = (T_L)(R_C) - S_T = (3)(600) - 1500 = 300 bucati

Managementul stocurilor in conditii de incertitudine. Stocurile de siguranta.

Am aratat ca modelul EOQ de determinare a cantitatii optime de comanda a stocurilor este un model valabil doar in conditiile de certitudine definite prin cateva presupuneri teoretice - vanzarile se pot previziona perfect, vanzarile sunt egal distribuite in cursul anului si comenzile sunt primite fara intarzieri.

Toate afacerile se desfasoara insa in conditii mai mult sau mai putin incerte.

In ce priveste managementul stocurilor, se poate mentiona cel putin ca 1) rata de consum a acestora este una care se schimba si 2) comenzile pot sosi si cu intarzieri.

Pentru inlaturarea efectelor negative ale acestor variabile, este necesara constituirea unor anumite stocuri de siguranta - stocuri menite sa previna costurile antrenate de eventualele rupturi de stoc curent.

In acest fel, managementul stocurilor in conditii de incertitudine trebuie sa considere doua tipuri de stocuri, gestionate diferit: stocuri curente, pentru activitatea normala asteptata, si stocuri de siguranta, pentru abateri de la activitatea normala asteptata (de aprovizionare-consum de stocuri).

Abaterile de la situatia normala asteptata pot fi clasificate in:

abateri determinate de variatia intrarilor de stocuri - intarzieri in primirea comenzilor;

abateri determinate de variatia iesirilor de stocuri - variatii ale consumului, determinate de variatii ale nivelului vanzarilor.

Necesitatea constituirii de stocuri de siguranta este evidenta, insa acestea antreneaza costuri suplimentare. In consecinta, managementului stocurilor ii revine si sarcina determinarii marimii necesare a stocului de siguranta.

In general, marimea necesara a stocului de siguranta este direct proportionala cu: (1) incertitudinea in previzionarea cererii si, deci, a vanzarilor viitoare; (2) costurile rupturii de stoc (in termeni de pierderi in vanzari sau in goodwill-ul, reputatia firmei) si (3) probabilitatea de intarziere a primirii de comenzi. Apoi, marimea stocului de siguranta este indirect proportionala cu costurile de depozitare a stocurilor. Comportamentul specific preconizat al fiecareia dintre aceste variabile poate fi descris pornind de la cunostintele acumulate prin experienta proprie, din experienta altora sau pur si simplu luand ca baza intuitia.

Sisteme de comanda si control in managementul stocurilor.

Modelul EOQ impreuna cu determinarea stocului de siguranta ajuta la stabilirea unor niveluri corespunzatoare ale stocurilor in firma, insa un management adecvat al stocurilor trebuie sa implice si sisteme corespunzatoare de comanda si control a stocurilor.

Sunt variate sistemele de comanda si control a stocurilor care pot fi considerate de catre managementul stocurilor in firma, unele fiind mai simple, altele mai complexe.

Astfel, pentru firmele mici, ale caror activitate implica stocuri mici si nediversificate, sunt disponibile urmatoarele doua metode simple de comanda si control a stocurilor:

metoda 'liniei rosii' (red-line method). In cadrul acestei metode, stocul este pastrat intr-un singur 'rezervor', rezervor marcat cu o linie rosie corespunzatoare nivelului punctului de comanda - cand stocul din rezervor ajunge, prin consum, la nivelul liniei rosii, este lansata o noua comanda;

metoda 'doua rezervoare' (two-bin method). In cadrul acestei metode, stocul este pastrat in doua 'rezervoare'. Cand rezervorul 'de lucru' se goleste, este lansata o noua comanda, pana la sosirea careia se consuma stocul din cel de-al doilea rezervor.

Firmele mari apeleaza insa la sistemele computerizate de comanda si control a stocurilor. Este in primul rand cazul firmelor cu activitate de depozitare-distributie. Fiecare articol stocat are un cod magnetic pe baza caruia se fac inregistrarile privitoare la consum, computerizate centralizat. Cand nivelul computerizat al stocului ajunge in punctul de comanda, este lansata o noua comanda.

Un bun sistem de comanda si control a stocurilor este unul dinamic, nu static. Aceasta inseamna ca managerii de stocuri trebuie sa ajusteze continuu sistemul de comanda si control a stocurilor. Daca, de exemplu, se constata incetinirea in consumul unui anumit articol de stoc, se impune imediat recalcularea necesarului de stoc, modificandu-se, in consecinta, inclusiv punctul de comanda.

Un sistem de comanda si control a stocurilor folosit pe scara larga este sistemul ABC.

In cadrul sistemului ABC, fiecare articol de stoc este monitorizat prin prisma costului, ratei de consum, efectelor rupturii de stoc, timpului dintre lansarea si primirea comenzii si a altor diverse criterii.

Articolele de stoc cu valoare mare, cu o rata mare de consum si cu timpi mari intre lansarea si primirea comenzilor, sunt incluse in categoria A a articolelor de stoc. Pe masura descresterii importantei articolelor, judecata dupa variabilele enumerate, se constituie si celelalte doua categorii de articole de stoc - B si, respectiv, C. Aceasta va insemna, mai departe, o monitorizare diferita a celor trei categorii: mai atenta, chiar daca mai costisitoare, pentru categoria A, s.a.m.d. In acest fel, resursele sunt concentrate mai mult acolo unde se cere acest lucru (datorita consecintelor probabile).

Un management adecvat al stocurilor are ca rezultat imediat o mai buna rata de utilizare a stocurilor si costuri mai mici generate de deteriorare, scurt-circuitari in activitatea firmei etc., toate acestea contribuind apoi la obtinerea unor rate mai mari de eficienta (o rata a profitului marginal mai mare, o rata de utilizare a activelor mai mare, o rata de rentabilitate a investitiilor mai mare, preturi mai competitive etc.).

Managementul valorilor de incasat si al relatiilor cu clientii.

Introducere.

Dupa iesirea din firma, produsele finite iau cel mai des forma valorilor de incasat. Valorile de incasat sunt create prin vanzarea produselor finite pe credit.

Desi orice firma ar prefera vanzarea catre clienti direct contra cash si nu pe credit, aceasta din urma este impusa de mediul specific de afaceri, in special de concurenta care caracterizeaza o economie libera de piata.

In general, o firma investeste mult din fondurile sale in activele concretizate in stocuri si valori de incasat - in medie, aproximativ cate 20% din totalul activelor pentru fiecare dintre cele doua categorii de active. Aceasta face ca un exces de valori de incasat sa afecteze semnificativ valoarea firmei.

Pe de alta parte, refuzul acordarii de credite catre potentialii clienti poate conduce la scaderea vanzarilor, cu efecte nefavorabile asupra valorii firmei.

Aceste efecte contradictorii explica complexitatea preocuparilor care revin in sarcina managementului valorilor de incasat si a relatiilor cu clientii.

In continuare vor fi prezentate anumite modele propuse de teoria pentru 'optimizarea' investitiilor firmei in valori de incasat.

Politica de credit.

Am aratat deja ca in managementul valorilor de incasat trebuie sa se tina cont ca acestea pot determina pentru firma atat costuri suplimentare (directe si indirecte) cat si eventuale profituri suplimentare generate de cresterea vanzarilor in urma imbunatatirii relatiilor cu clientii.

Prin urmare, intre preocuparile managementului valorilor de incasat se afla in primul rand descrierea unei politici de credit care sa porneasca de la necesitatea echilibrarii corespunzatoare a costurilor marginale cu profiturile marginale ale firmei generate in urma modificarilor survenite in volumul valorilor de incasat.

Politica de credit este determinata intr-o proportie mare de natura afacerii si de conditiile specifice existente in activitatea firmei. Astfel, o firma cu un exces de capacitate si cu costuri variabile mai mici isi poate stabili o politica mai liberala de credit, in opozitie cu o firma care lucreaza la capacitatea sa totala sau care are un profit marginal scazut.

Indiferent insa de specificul firmei, succesul sau insuccesul afacerii sale depinde, in ultima instanta, de cererea pentru produsele sale, exprimata la un moment dat prin nivelul vanzarilor firmei. Nivelul vanzarilor firmei depinde insa de mai multi factori, unii exogeni, altii indigeni, deci controlabili la nivelul firmei. Principalii factori indigeni ai vanzarilor sunt: (1) calitatea si pretul produselor, (2) reclama si publicitatea si (3) politica de credit aplicata.

Politica de credit este, la randul ei, definita prin patru elemente mai importante:

perioada de credit - perioada acceptata de intarziere a incasarilor pentru produsele sau serviciile livrate;

standardele de credit - cu referinta la forta si credibilitatea clientilor carora li se acorda credit;

politica firmei de colectare a creditelor - care poate fi una mai dura sau, dimpotriva, una mai relaxata;

discounturile acordate pentru efectuarea platilor inainte de expirarea perioadei de credit.

Perioada de credit.

Perioada de credit este data de lungimea de timp acordat clientilor pentru efectuarea platilor corespunzatoare valorilor de incasat (cel mai des de 30, 60 sau 90 de zile).

Sunt mai multi factori care influenteaza lungimea perioadei de credit, intre cei mai importanti numarandu-se:

perioadele de credit oferite clientilor de catre competitorii firmei;

perioadele obisnuite de stocare a produselor vandute pe credit. Astfel, produse care au perioade obisnuite de stocare scurte, cum sunt fructele sau legumele, sunt vandute pe perioade de credit de asemenea scurte. In schimb, pentru produse cu perioade mari de stocare, cum sunt bijuteriile, trebuie acordate perioade de asemenea mai mari de credit.

In afara influentei acestor factori mai trebuie tinut cont, asa cum s-a aratat deja, de variatiile marginale in costuri si, respectiv, in profituri, generate de modificarile operate in ce priveste perioadele de credit.

De exemplu, putem presupune ca schimbarea perioadei de credit acordate de catre o firma, constand in prelungirea acesteia de la 30 la 60 de zile, va antrena cresterea nivelului mediu al valorilor de incasat de la 100.000 de unitati monetare la 300.000 de unitati monetare. Aceasta crestere a valorilor de incasat este cauzata atat de cresterea vanzarilor cat si de cresterea perioadei de credit. Presupunand mai departe ca rata ceruta de randament a investitiilor firmei este de 15%, castigul marginal cerut pentru prelungirea perioadei de credit va fi de (300.000 - 100.000) x 15% = 30.000 unitati monetare. In aceste conditii, daca profiturile suplimentare antrenate de prelungirea perioadei de credit depasesc valoarea de 30.000 unitati monetare, atunci modificarea perioadei de credit este binevenita. In caz contrar, aceasta nu se justifica.

In concluzie, perioada de credit implica multi factori, insa in stabilirea ei trebuie sa se porneasca de la determinarea punctului-prag in care beneficiile marginale ale cresterii vanzarilor sunt la nivelul care acopera costurile marginale generate de cresterea valorilor de incasat.

Standardele de credit.

Daca firma ar vinde pe credit doar clientilor sai puternici si credibili, riscul de a se confrunta pe viitor cu pierderi generate de insolvabilitatea clientilor va fi foarte mic. De asemenea, in aceste conditii, scad cheltuielile asociate cu urmarirea incasarii valorilor de incasat. Pe de alta parte insa, creste probabilitatea ca nivelul vanzarilor sa ramana constant sau sa aiba chiar o tendinta de scadere.

In consecinta, determinarea standardelor de credit implica egalizarea costurilor marginale ale creditelor cu beneficiile marginale antrenate de cresterea vanzarilor in urma acordarii creditelor.

Costurile marginale ale creditelor comerciale se compun din:

pierderi la nivelul creantelor devenite neincasabile;

costuri suplimentare de investigare si colectare a creantelor neincasate la termen;

costuri suplimentare de capital, corespunzatoare fondurilor suplimentare blocate in urma cresterii perioadei de colectare a valorilor de incasat.

Stabilirea standardelor de credit necesita, implicit, o evaluare a calitatii creditului, definita ca probabilitate de insolvabilitate a clientilor.

Chiar daca estimarea acestei probabilitati este in mare parte subiectiva, managementul clientilor poate apela la cateva practici care si-au dovedit eficacitatea in timp. Dintre acestea, ne vom opri in continuare asupra urmatoarelor doua:

sistemul celor 5 C;

managementul clientilor prin exceptie.

Sistemul celor 5 C.

Metoda traditionala de analiza a calitatii creditelor acordate clientilor este cea a investigarii acestora in privinta a 5 factori:

Caracterul clientilor creditati. Rezultatul investigarii caracterului clientilor este dat de probabilitatea estimata ca acestia sa depuna eforturile cerute pentru a-si onora obligatiile nascute din creditare. Managerii experimentati in politicile de credite ale firmelor insista asupra importantei deosebite a acestui factor in evaluarea calitatii creditelor. Astfel, pentru evaluarea calitatii creditelor este necesara intocmirea de rapoarte privitoare la caracterul clientilor creditati, in urma colectarii de informatii din diverse surse: banci, alti furnizori ai clientilor in cauza, competitori care au intrat si ei in relatii cu clientii in cauza etc.;

Capacitatea de plata a clientilor creditati. Acest factor este un rezultat al judecatii subiective asupra clientilor, in urma colectarii datelor disponibile referitoare la activitatea din trecut a clientilor in cauza, precum si a observatiilor in teren legate de activitatea si metodele de afaceri ale acestora;

Capitalul clientilor creditati. Acest factor este rezultat al analizei pozitiei financiare a clientilor in cauza pe baza situatiilor financiare raportate de acestia. Accentul este pus pe ratele de risc: rata de indatorare (datorii totale/active totale); rata curenta (active curente/pasive curente) si rata de acoperire din profit a dobanzilor (profituri brute/dobanzi);

Colateralul acceptat de clientii creditati, reprezentat de garantiile la care acestia sunt dispusi pentru securizarea creditelor;

Conditiile generale si specifice ale mediului de afaceri, analizate din perspectiva influentei acestora asupra activitatii si capacitatii de plata a clientilor.

Managementul clientilor prin exceptie.

Managementul clientilor creditati prin exceptie este un sistem de proceduri statistice utilizate pentru clasificarea acestora in categorii de grade de risc, managerii de credite urmand sa se concentreze mai mult asupra clientilor din categoriile cu grade mai mari de risc.

Un exemplu simplu este prezentat in Tab. 7.2.1.

Astfel, clientilor din clasa de risc 1 le vor fi extinse creditele automat, practicandu-se fata de ei doar o monitorizare pe baza unei analize anuale. Clientii din clasa de risc 2 vor beneficia si ei de extinderea automata a creditelor, insa monitorizarea lor va fi mai atenta, avand la baza analize mai frecvente (de exemplu, semestriale). Clientii din clasele 3 si 4 nu vor putea beneficia de extinderea creditelor decat in urma unor analize aprofundate urmate de aprobari speciale, in timp ce clientii din clasa 5 vor fi onorati doar prin vanzari cu plata pe loc.

Tab. 7.2.

Alte surse de informatii pentru managementul clientilor creditati.

In economiile libere de piata dezvoltate au aparut in timp alte doua categorii majore de surse externe de informatii privitoare la clientii creditati:

asociatiile de credit;

agentiile raportoare de credit

Asociatiile de credit sunt grupuri interesate in scopul schimbului reciproc de informatii privitoare la creditele-clienti.

Agentiile raportoare de credit sunt institutii specializate in colectarea, prelucrarea si vanzarea de informatii privitoare la creditele-clienti. Unele dintre acestea pot dezvolta retele puternice de telecomunicatii computerizate, ca medii de primire, stocare si distributie a informatiilor privitoare la creditele-clienti.

Un raport obisnuit de credit trebuie sa cuprinda, indiferent de sursa de provenienta, urmatoarele elemente care caracterizeaza orice firma in pozitia eventuala de client creditat:

documente financiare sintetice (in principal, bilantul contabil si contul de profit si pierdere) in forma sumara;

un numar de indicatori sub forma de rate financiare, incluzand aspecte privitoare la tendintele viitoare;

informatii obtinute de la bancile si furnizorii firmei in cauza, cu privire la modul in care acesta si-a onorat in trecut obligatiile sale financiare;

o descriere a conditiilor fizice in care-si desfasoara activitatea firma in cauza;

o descriere a comportamentului trecut al proprietarilor firmei, incluzand orice eventuale falimente, fraude etc.;

riscul de creditare aferent, exprimat pe o anumita scara (o scara uzuala este cea descrescatoare de la A+, pentru riscuri minime, la F, pentru riscuri maxime).

Desi managementul clientilor creditati poate apela la toate aceste informatii, decizia finala privitoare la acestia este un rezultat determinat in foarte mare masura de aprecieri subiective, avand la baza experienta managerilor.

Politica de colectare a valorilor de incasat.

Politica de colectare a valorilor de incasat se refera la ansamblul procedurilor pe care managementul unei firme le pune in aplicare pentru colectarea valorilor sale de incasat. Astfel de proceduri pot fi, de exemplu: expedierea de notificari scrise sau prin telefon pentru valorile neincasate in anumite termene; apelul la agentii de colectare, pentru valori neincasate mai vechi etc.

Procesul de colectare se poate dovedi costisitor atat in termeni de cheltuieli specifice, cat si in termeni de pierderi de imagine, de goodwill, insa o anumita duritate este necesara pentru prevenirea prelungirii excesive a perioadei de colectare sau pentru minimizarea pierderilor din nerecuperari. Prin urmare, si procesul de colectare a valorilor de incasat trebuie sa se desfasoare pe baza compararii costurilor cu beneficiile marginale implicate.

Schimbarile in politica de colectare influenteaza vanzarile, lungimea perioadei de colectare, procentul de valori nerecuperate si/sau nerecuperabile, procentul de clienti beneficiari de discounturi etc.

Discounturile (rabaturile).

Cel de-al patrulea element care contribuie la descrierea politicii de credit este sistemul discounturilor acordate clientilor. Discounturile sau rabaturile sunt reduceri de pret aplicate pentru efectuarea de plati in avans.

In construirea unui anumit sistem de discounturi acordate clientilor trebuie sa se tina cont, iarasi, de principiul compararii costurilor cu beneficiile implicate.

Beneficiile pe care le antreneaza aplicarea de discounturi constau in:

atragerea de noi clienti;

reducerea perioadei medii de colectare a valorilor de incasat, deoarece unii clienti cu credite mai vechi vor proceda la onorarea mai rapida a acestora pentru beneficierea de discounturi.

Analiza de senzitivitate a efectivitatii politicii de credit.

Efectivitatea politicii de credit abordate de catre managementul financiar al firmei poate fi analizata prin prisma schimbarilor in nivelurile costurilor si beneficiilor specifice, antrenate de modificari in variabilele politicii de credit:

(1) Beneficiile specifice sunt determinate, in primul rand, de cresterea vanzarilor in urma modificarilor aplicate in variabilele politicii de credit in sensul relaxarii acesteia. Alte beneficii pot fi determinate de scaderea costurilor cu activitatea de analiza si colectare a creditelor.

(2) Relaxarea politicii de credite este urmata insa si de cresteri ale costurilor specifice:

vanzari mai mari vor solicita costuri variabile mai mari;

relaxarea politicii de credite va insemna si cresterea costurilor determinate de pierderile mai mari din creantele nerecuperate;

relaxarea politicii de credite in privinta discounturilor acordate inseamna costuri suplimentare datorate discounturilor mai mari acordate;

relaxarea politicii de credite duce la cresterea volumului valorilor de incasat si, in consecinta, la cresterea costurilor determinate de blocarea de fonduri pentru finantarea acestora.

Managementul lichiditatilor firmei.

Introducere.

Desfasurarea corespunzatoare a activitatii unei firme este conditionata de existenta lichiditatilor necesare onorarii platilor devenite scadente.

Insa lichiditatile sub forma pura a cash-ului, fie el numerar in casieria firmei, fie aflat in conturile firmei deschise la banci, nu aduc nici un castig acesteia, motiv pentru care ele se mai numesc active 'neproductive'.

Acesta este motivul pentru care o parte din lichiditatile firmei trebuie sa o constituie asa-numitele titluri de plasament (denumite securitati marketabile in literatura anglo-saxona), rezultat al investitiilor pe termen foarte scurt la care recurge managementul firmei in scopul reducerii neproductivitatii specifice activelor sale lichide. Termenul foarte scurt al acestor investitii face posibila includerea activelor corespunzatoare lor in categoria activelor lichide ale firmei, intrucat, atunci cand situatia o cere, acestea pot fi transformate rapid in lichiditatile necesare onorarii platilor scadente ale firmei.

Din aceste considerente, vom aborda in continuare distinct cele doua categorii de active lichide ale firmei.

Managementul cash-ului.

Cash-ul firmei este constituit de banii aflati fie in casieria acesteia (in special pentru onorarea platilor interne zilnice), fie in conturile deschise la bancile cu care lucreaza firma.

Am aratat deja ca aceste lichiditati nu sunt aducatoare de profit, ele sunt 'neproductive' sau 'neprofitabile'. Existenta lor este impusa insa de cerintele desfasurarii normale a activitatii firmei.

In consecinta, preocuparile managementului cash-ului trebuie sa aiba ca rezultat principal un nivel al investitiilor in activele de natura cash-ului diferit atat de nivelurile care caracterizeaza o suprainvestitie in cash, cu consecinta scaderii profitabilitatii, cat si de nivelurile care caracterizeaza o subinvestitie in cash, cu consecinta cresterii riscului de neplata a obligatiilor firmei.

Ratiuni ale existentei cash-ului in activitatea firmei.

Existenta cash-ului in activitatea firmei este justificata de doua ratiuni principale si de doua ratiuni secundare.

Cele doua ratiuni principale ale existentei cash-ului in activitatea firmei sunt:

tranzactiile firmei. Tranzactiile se impart in plati - pentru care este nevoie de cash, si incasari - urmate de depozitarea cash-ului in conturile deschise la banci;

cerinta de compensare a serviciilor oferite de bancile cu care lucreaza firma. Veniturile unei banci sunt generate in mare parte de activitatea de imprumut a fondurilor depozitate in acestea. Volumul depozitele unei banci contribuie semnificativ la formarea imaginii bancii respective pe piata serviciilor bancare. Aceasta determina ca, pentru serviciile oferite, bancile sa ceara clientilor-firme pastrarea unui depozit minim in conturile deschise.

Pe langa ratiunile principale aratate, volumul cash-ului existent in activitatea firmei mai este determinat si de doua ratiuni secundare:

precautia necesara preintampinarii evenimentelor viitoare nefavorabile dar greu de prevazut sau nepredictibile;

activitatea speculativa de care poate beneficia firma, determinata de miscari favorabile in mediul de afaceri.

Trebuie mentionat ca firmele tind sa acopere aceste nevoi de preintampinare a evenimentelor viitoare, mai degraba din activele lichide sub forma securitatilor marketabile (titlurilor de plasament).

Bugetul de cash - instrument necesar in managementul cash-ului.

In efortul sau general de constructie a bugetului ca instrument principal in activitatea de previziune, o firma trebuie sa estimeze nevoile sale viitoare de cash.

Punctul de pornire il constituie previzionarea vanzarilor (atat ca volum, cat si ca esalonare in timp - 'timing'), intrucat acestea constituie o masura a succesului firmei. Dificultatea principala provine din faptul ca vanzarile previzionate trebuie sa exprime nu atat ce vrea sa realizeze firma in viitor, cat ce estimeaza ca va putea realiza in acel viitor.

Prognoza vanzarilor este urmata de estimarea nivelurilor de active fixe si, respectiv, de stocuri, necesare pentru sustinerea volumului de vanzari previzionat. Aceasta etapa este concomitenta cu esalonarea in timp ('timingul') a achizitiilor necesare de active fixe si stocuri, precum si a platilor cerute de acestea, corelat cu timingul previzionat al vanzarilor si cu timingul colectarii valorilor de incasat in urma vanzarilor.

In mod obisnuit, firmele isi previzioneaza vanzarile viitoare pe o perioada de maxim 5 ani, previziune pe baza careia este construit planul de achizitii ale activelor fixe necesare - bugetarea capitalului. Sunt dezvoltate apoi previziuni anuale, in care vanzarile si achizitiile de stocuri corespunzatoare necesare sunt determinate pentru fiecare luna. Corelate cu acestea, se va construi apoi previziunea platilor care se vor efectua atat pentru activele fixe, cat si pentru stocurile achizitionate, incluzand timingul acestora, de asemenea, lunar. Previziunea acestor plati se va combina mai departe cu previziunea colectarilor valorilor de incasat (inclusiv timingul corespunzator). Urmeaza completarea tabloului cu previziunea platilor taxelor, a platilor dobanzilor, precum si cu planul de distribuire de dividende. Astfel prinde forma bugetul de cash, ca un tablou care cuprinde pe de o parte intrarile de cash esalonate in timp si, pe de alta parte, iesirile de cash esalonate in timp, pe o perioada data.

In general, firmele construiesc bugetul de cash pentru urmatoarele 6 sau 12 luni, alaturi de care construiesc subbugete mult mai detaliate - pe saptamani si zile - pentru luna imediat urmatoare.

Bugetele pe termen lung sunt construite din ratiuni predominante de planificare, in timp ce bugetele pe termen scurt sunt construite din ratiuni predominante de control curent.

In Tab. 7.3.1 si 7.3.2 este exemplificata constructia bugetului pe 6 luni (iulie-decembrie) pentru o firma ipotetica. Exemplul se explica prin sine usor; sunt insa necesare cateva mentiuni suplimentare:

bugetul de cash nu reflecta si fluxul dobanzilor la imprumuturile (rd. 14, Tab. 7.3.2) impuse de fluxul general previzionat al cash-ului;

bugetul de cash este construit lunar. Insa daca intrarile si iesirile de cash sunt distribuite neuniform pe parcursul lunii, cerintele curente legate de managementul cash-ului nu pot fi satisfacute, impunandu-se detalierea pe mai departe a bugetului (saptamanala si chiar zilnica);

amortizarea activelor fixe nu este insotita de vreo iesire efectiva de cash; aceasta este ratiunea neincluderii sale in constructia bugetului de cash;

bugetul de cash este un instrument de previziune, astfel incat toate valorile care-l compun sunt valori asteptate, nu sigure.

Daca vanzarile, achizitiile sau alte valori se vor abate de la nivelurile asteptate, atunci deficitele, respectiv surplusurile de cash preconizate prin buget, vor fi incorecte, relevandu-se necesitatea actualizarii permanente a bugetului de cash. Intra intre sarcinile managerilor financiari monitorizarea permanenta a evolutiei valorilor componente ale bugetului de cash, pentru operarea la timp a modificarilor necesare atat sub aspecul volumului, cat si al esalonarii in timp, al timingului;

programele computerizate de calcul tabelar (Microsoft Excel, Lotus 1-2-3 etc.) se dovedesc a fi foarte potrivite si utile atat pentru constructia bugetului de cash, cat si pentru analiza si monitorizarea acestuia. Astfel, pentru exemplul nostru a fost folosit programul Excel. Utilitatea folosirii unui astfel de program poate fi usor demonstrata prin exemplificarea cu analizele de senzitivitate (analize de tipul 'ce-ar fi daca ') pe care le face posibile. De exemplu, Tab. 7.3.3 prezinta noua forma a bugetului de cash daca s-ar modifica vanzarile preconizate pentru luna septembrie de la 40000 la 30000;

nivelul tinta de cash (nivel de siguranta) este nivelul minim de cash necesar pentru derularea corespunzatoare a activitatii firmei. Determinarea lui se face in functie de ratiunile prezentate deja. Pentru simplificare, am considerat un nivel tinta de cash constant, insa mai corecta se dovedeste determinarea si ajustarea sa permanenta pe parcursul anului, in functie de evolutia activitatii firmei, rezultand, de obicei, un nivel tinta de cash neuniform pe parcursul anului. Pentru o firma cu activitate sezoniera, spre exemplu, se impune determinarea separata a nivelului tinta de cash pentru perioada de sezon, cand, probabil, este necesar un nivel tinta de cash mult mai mare. Totodata, trebuie spus ca nivelul tinta de cash este menit a face fata incertitudinii privind evenimentele viitoare. In consecinta, predictibilitatea mai mare face posibila si scaderea nivelului tinta de cash.

Tab. 7.3.

Tab. 7.3.

Tab. 7.3.

Alti factori de crestere a eficientei in managementul cash-ului.

Bugetul de cash este doar punctul de pornire necesar pentru un management al cash-ului eficient. Exista si alte elemente care pot contribui la cresterea eficientei in managementul cash-ului in firma. Dintre acestea ne vom opri asupra urmatoarelor doua:

sincronizarea miscarilor de cash;

accelerarea incasarilor, incetinirea platilor si utilizarea cash-ului flotant.

Sincronizarea miscarilor de cash.

O cale pentru minimizarea volumului de cash necesar derularii operatiunilor firmei este cea a potrivirii timingului intrarilor de cash cu timingul iesirilor de cash.

Recunoscand acest fapt, managementul cash-ului in firma are sarcina construirii unui calendar al intrarilor estimate de cash sincronizat cu un calendar al iesirilor estimate de cash.

Accelerarea incasarilor, incetinirea platilor si utilizarea cash-ului flotant.

In Fig. 7.3.1 sunt prezentate in paralel doua sisteme diferite de derulare a procesului de incasare-plata prin intermediul cecului ca potential instrument de onorare a obligatiilor financiare.

Daca o firma reuseste sa-si deruleze procesele de plata prin intermediul sistemului normal (sau incetinit) si, in acelasi timp, sa-si deruleze procesele de incasare prin intermediul sistemului accelerat, atunci ea va putea beneficia de un anumit volum de cash flotant - generat de diferenta de timing dintre procesele de intrare de cash si cele de iesire de cash. Acesta din urma poate creste eficienta managementului cash-ului, cel putin prin reducerea nivelului tinta de cash de siguranta.

Fig. 7.3.

De exemplu, sa presupunem ca o firma scrie cecuri furnizorilor sai, cu o valoare medie zilnica de 5000 u.m., platile efectuandu-se prin intermediul unui proces 'normal', caracterizat de o intarziere totala de 6 zile. Aceasta inseamna ca firma dispune, in medie de un volum de cash suplimentar de 6 x 5000 = 30.000 unitati monetare (care aduc venituri suplimentare cel putin sub forma dobanzilor). Sa presupunem, pe de alta parte, ca firma incaseaza cecurile de la clientii sai, care au o valoare medie zilnica tot de 5000 u.m., prin intermediul unui proces accelerat, caracterizat de o intarziere totala de doar 4 zile. Aceasta va insemna, pentru firma, un volum de cash mai mic cu 4 x 5000 = 20.000 unitati monetare. Prin urmare, pe ansamblu, firma poate dispune de un volum de cash flotant de 30.000 - 20.000 = 10.000 u.m., volum cu care-si poate diminua nivelul tinta de cash de siguranta.

Intarzierea proceselor de incasare-plata, determinata de un mecanism greoi al decontarilor bancare, poate genera dezavantaje economice pentru ansamblul mediului de afaceri.

Aprecierea eficientei in managementul cash-ului prin prisma profitabilitatii sale marginale.

La fel ca si in cazul managementului celorlalte active ale firmei, eficienta in managementului cash-ului trebuie analizata prin prisma profitabilitatii marginale a operatiunilor specifice acestuia.

Pentru exemplificare, sa presupunem ca o firma doreste sa utilizeze ca sistem de derulare a incasarilor, sistemul cutiei postale inchise (vezi procesul 'accelerat' din Fig. 7.3.1). Mai departe, sa presupunem ca prin folosirea acestui sistem firma reuseste sa-si reduca investitia sa in cash (concretizata, practic, in reducerea nivelului tinta de cash de siguranta) cu 1 milion de unitati monetare. Acest fapt ii va permite, mai departe, reducerea, in aceeasi masura, a volumului imprumuturilor contractate de la banci. Aceasta va insemna, la un cost ipotetic al imprumuturilor de 12% (egal cu rata reala a dobanzii), un beneficiu suplimentar de 1 mil. x 12% = 120.000 u.m. In aceste conditii, utilizarea sistemului cutiei postale inchise va fi justificata doar daca presupune costuri suplimentare mai mici de 120.000 u.m., pentru a face posibil un anumit profit marginal.

Managementul titlurilor de plasament (al 'securitatilor marketabile').

Ratiuni pentru investirea in titluri de plasament.

Din nevoi de securitate, dar si datorita interesului diminuarii efectului negativ asupra profitabilitatii, determinat de blocarea de fonduri in active lichide neproductive, firmele mai mari recurg deseori la investitii in titluri de plasament - denumite securitati marketabile in literatura anglo-saxona. Aceste active sunt si ele caracterizate de o lichiditate ridicata, deoarece: (1) sunt marketabile, tranzactionabile, adica pot fi vandute/cumparate pe piata si (2) sunt investitii pe termen scurt.

In mod obisnuit, titlurile de plasament produc profituri mult mai mici decat activele operationale ale firmei. In ciuda acestui fapt, firmele sunt nevoite sa apeleze la aceasta forma de investire a fondurilor, pentru doua motive importante:

titlurile de plasament pot fi considerate un substituent al cash-ului, care, spre deosebire de acesta, aduce si un profit. Ele pot acoperi astfel nevoile de securizare ale firmei in fata situatiilor de deficit de cash. Desi majoritatea firmelor prefera sa acopere aceste nevoi prin credite bancare, ele sunt nevoite sa investeasca fonduri si in astfel de active lichide ca o protectie impotriva posibilelor insuficiente ce pot aparea in materie de credite bancare. De exemplu, in 1970 firma IBM avea investitii mari in titluri de plasament - aproximativ 6 milioane $, ratiunea lor fiind aceea de protectie impotriva eventualelor pagube ce ar fi fost provocate ulterior de procesele antitrust la care era chemata sa raspunda, pagube de imagine care i-ar fi pus in pericol accesul la creditele bancare necesare. Dupa ce firma IBM a castigat majoritatea proceselor antitrust, nevoile de lichiditate au scazut, facand posibila investirea in alte active a unei parti din fondurile blocate anterior in titluri de plasament;

titlurile de plasament sunt o forma de investire a fondurilor temporare disponibile, deci pot fi considerate investitii temporare. Multe firme care investesc in titluri de plasament intr-un procent mai mare de 1-2% din activele lor totale, o fac din urmatoarele posibile ratiuni: (1) multe firme sunt caracterizate de o activitate ciclica sau sezoniera, care face ca aceste firme sa inregistreze surplusuri de cash in anumite perioade si deficite de cash in alte perioade. Aceste firme pot investi fonduri in titluri de plasament in perioadele cu surplus de cash, urmand sa procedeze la lichidarea acestora in perioadele cu deficit de cash. Unele firme apeleaza totusi la finantare bancara pentru acoperirea deficitelor de cash. Varianta aleasa depinde de avantajele si dezavantajele specifice pentru fiecare caz in parte; (2) investitiile in titluri de plasament pot fi o forma de acoperire atunci cand pentru nevoile de finantare ale firmei sunt preconizate anumite varfuri in perioadele urmatoare - de exemplu, pentru constructia unei fabrici noi, pentru rambursarea unor imprumuturi pe termen lung maturizate, pentru plata taxelor etc.; (3) firmele aflate in expansiune vand periodic titluri de valoare pe termen lung (actiuni si obligatiuni). Fondurile astfel obtinute sunt apoi, in parte, investite in titluri de plasament care vor furniza pe viitor fondurile necesare pentru activitatea firmei.

Tipuri de titluri de plasament.

Intr-o economie de piata libera dezvoltata, managerii financiari ai firmelor au la dispozitie o gama vasta de titluri de plasament in care pot investi sume ca si active lichide diferite de cash.

Titlurile de plasament se clasifica in primul rand in urmatoarele doua categorii:

titluri de plasament guvernamentale;

titluri de plasament neguvernamentale.

Titlurile de plasament pot fi diferentiate si prin prisma criteriului lichiditatii acestora.

Dintre titlurile de plasament guvernamentale, cele mai cunoscute, fiind si putin riscante, sunt bonurile de tezaur ('Treasury bills'; la noi, certificate de trezorerie), care sunt emise de banca centrala, avand scadenta de pana la 360 de zile. Bonurile de tezaur pot fi negociate pe piata secundara, ceea ce le face mai lichide decat alte titluri de plasament.

Alte titluri de plasament guvernamentale sunt: notele de trezorerie ('Treasury notes') si obligatiunile de trezorerie ('Treasury bonds'). Notele de trezorerie sunt obligatii guvernamentale cu maturitati cuprinse intre 3 si 5 ani, in timp ce obligatiunile de trezorerie sunt emise cu maturitati de pana la 30 de ani. Datorita maturitatii lungi care le caracterizeaza si a potentialei instabilitati a pretului lor pe termen scurt, aceste titluri de plasament se pot dovedi o alegere nepotrivita pentru investitiile corespunzatoare rezervelor de active lichide ale firmelor.

Dintre titlurile de plasament neguvernamentale, trebuie amintite in primul rand: cambiile ('Bills of exchange'); biletele la ordin sau hartiile comerciale (CP - 'Commercial Papers') si certificatele de depozit (CD - 'Certificates of Deposit').

Cambia este un document scris si semnat de catre o parte, numita tragator, adresat unei alte parti, numita tras, pentru a fi acceptat de catre acesta din urma ca instrument de plata (in urma unei tranzactii), la cerere sau la o anumita data fixata, a unei sume precise de bani. Odata acceptate, cambiile se pot negocia pe piata monetara (devin valori mobiliare), permitandu-i tragatorului sa-si recupereze inainte de scadenta sumele de bani pentru care au fost emise.

Biletele la ordin, spre deosebire de cambii, sunt titluri uninominale; ele contin doar numele emitentului (care se angajeaza la plata unei anumite sume in viitor) si sunt emise in scopul obtinerii de finantare pe termen scurt, nefiind legate de o anumita tranzactie comerciala. De regula, biletele la ordin negociabile sunt vandute de catre emitenti direct catre investitori (institutii financiare, banci, firme etc.). Ele au fost si sunt utilizate pe scara larga in S.U.A., in timp ce in alte tari au fost introduse ca si titluri negociabile mult mai recent.

Biletele la ordin si cambiile sunt valori mobiliare pe termen scurt (maturitatea lor variaza, in general, de la 2 la 6 luni), de regula negarantate. Succesul in emisiunea de astfel de titluri depinde de forta financiara a emitentului.

Certificatele de depozit sunt titluri emise de banci comerciale ca o modalitate de obtinere de credite pe termen scurt (3-12 luni). Piata secundara a acestora este mai putin dezvoltata decat cea a bonurilor de tezaur.

O alternativa suplimentara pentru investitiile temporare, populara mai ales intre firmele mai mici, o constituie participarea la fondurile mutuale pe piata monetara. Aceste fonduri sunt compuse din titluri pe termen scurt - bonuri de tezaur, certificate de depozit si hartii comerciale. Popularitatea lor este data de investitia initiala necesara mica si de lichiditatea mare a lor.

Strategii de investire in titluri de plasament.

Managementului lichiditatilor unei firme are la dispozitie, asa cum s-a aratat, urmatoarele doua alternative:

apelul la imprumuturi pe termen scurt;

investirea de fonduri in titluri de plasament, urmata de lichidarea acestora atunci cand este nevoie.

Sa reconsideram firma pentru care s-a exemplificat constructia de buget de cash in Tab. 7.3.2. Conform bugetului de cash astfel construit, firma in cauza se va confrunta in perioada iulie-octombrie cu deficite de cash (de 700, 2000, 13.900 si, respectiv, 6700 unitati monetare), deficite care vor putea fi acoperite prin angajarea de imprumuturi pe termen scurt. Aceste deficite pot fi insa acoperite si prin lichidarea de titluri de plasament in care s-ar fi investit in lunile anterioare.

Politica titlurilor de plasament detinute de firma este parte a intregii sale politici privind capitalul de lucru.

Astfel, daca o firma are o politica a capitalului de lucru prudenta (conservativa), atunci capitalul sau pe termen lung va depasi activele sale permanente. Firma poate detine o cantitate mare de titluri de plasament, care sunt lichidate in perioadele de deficit de cash. O astfel de politica evita apelul la imprumuturi pe termen scurt, insa scade rata de randament a activelor firmei (vezi Fig. 7.3.2).

Fig. 7.3. Politica prudenta a titlurilor de plasament

Cu o politica agresiva a capitalului de lucru, o firma nu va detine niciodata titluri de plasament, pentru acoperirea nevoilor sale temporare de finantare apeland mereu la imprumuturi pe termen scurt (vezi Fig. 7.3.3).

In cazul unei politici moderate a capitalului de lucru, se va urmari potrivirea activelor permanente cu sursele de finantare pe termen lung; nevoile de finantare temporara, determinate de cresterile sezoniere ale stocurilor si valorilor de incasat, vor fi acoperite atat prin apelul la imprumuturi pe termen scurt, cat si prin detinerea de titluri de plasament (vezi Fig. 7.3.4).

Fig. 7.3. Politica agresiva a titlurilor de plasament (titluri de plasament zero)

Fig. 7.3. Politica moderata a titlurilor de plasament

Fiecare dintre politicile abordate prezinta avantaje si dezavantaje.

Politica agresiva este de departe cea mai riscanta. Rata de lichiditate curenta este cea mai mica, putand sa apara dificultati fie in obtinerea de noi imprumuturi, fie in onorarea acestora la scadenta. Printr-o astfel de politica, firma nu detine insa titluri de plasament, care sunt active lichide putin profitabile, ceea ce face ca profitabilitatea firmei sa creasca (concretizata printr-o rata asteptata de randament relativ inalta).

Factori de selectie a titlurilor de plasament.

Factorii de selectie a titlurilor de plasament le caracterizeaza pe acestea din perspectiva riscului si a randamentului:

riscul de neindeplinire a obligatiilor specifice;

riscul variatiei ratelor dobanzilor pe piata;

riscul scaderii puterii de cumparare a banilor;

lichiditatea sau marketabilitatea;

randamentul specific.

Pe langa acesti factori, in selectia titlurilor de plasament se tine cont si de orizontul temporal specific acestora si de efectele pe care acestea le au asupra marimii impozitelor firmelor.

Riscul de neindeplinire a obligatiilor specifice.

Riscul de neindeplinire a obligatiilor specifice titlurilor de plasament este riscul ca emitentul acestora sa nu poata respecta calendarul platilor care-i revin ca si obligatii (plata dobanzilor si rambursarea principalului*).

In cazul bonurilor de tezaur, care sunt titluri de valoare emise de trezoreria statului, acest risc poate fi considerat ca fiind unul neglijabil. In schimb, titlurile de valoare emise de corporatii sau de catre organizatii locale poarta un asemenea risc.

Exista diverse agentii specializate in calificarea titlurilor de valoare existente pe piata prin incadrarea acestora in clase de risc.

Riscul variatiei ratelor dobanzilor pe piata.

Preturile titlurilor de valoare marketabile variaza in functie de schimbarile in ratele dobanzilor.

Titlurile de valoare pe termen scurt sunt mai putin sensibile la schimbarile ratelor dobanzilor decat titlurile de valoare pe termen lung.

Riscul variatiei ratelor dobanzilor afecteaza si titlurile de valoare guvernamentale (inclusiv bonurile de tezaur).

Sa presupunem, de exemplu, ca o firma cumpara un bon de tezaur la pretul (P_C - pret de cumparare) de 9,5 mil. u.m., in conditiile in care valoarea nominala a titlului (P_N) este de 10 mil. u.m., iar pana la scadenta mai sunt 180 de zile (n). Atunci, rata asteptata a castigului anual furnizat de titlu (r_A) va fi egala cu:

Daca dupa 60 de zile de la cumparare, firma este nevoita sa vanda titlul, in conditiile in care rata dobanzii pe piata (r) a ajuns la 11%, ea va putea obtine un pret (P_V - pret de vanzare) egal cu:

mil. u.m.

Prin vanzarea titlului, firma castiga astfel 133 mii u.m. (9,633 - 9,5), un castig mai mic decat cel asteptat (la o rata asteptata, r_A, de 10%), egal cu 167 mii u.m.:

mil. u.m. Þ castig = 9,667 - 9,5 = 0,167 mil. u.m.

Astfel, schimbarea conditiilor economice generale, care a determinat cresterea dobanzilor pe piata, a afectat nefavorabil pretul de piata al bonului de tezaur, care vandut prematur (inainte de scadenta cu 60 de zile) furnizeaza un castig actual de 133 mii, mai mic decat cel asteptat, egal cu 167 mii.

Riscul scaderii puterii de cumparare a banilor.

Titlurile de plasament sunt afectate si de riscul scaderii puterii de cumparare a banilor datorata inflatiei. Riscul scaderii puterii de cumparare este mai mare pentru activele care aduc venituri fixe (de exemplu, obligatiunile cu dobanzi fixe).

Lichiditatea sau marketabilitatea.

Un activ care poate fi vandut dupa un scurt preaviz la un pret cat mai apropiat de pretul de referinta al pietei, este considerat un activ cu lichiditate ridicata. Pentru titlurile care nu pot fi vandute repede la un pret apropiat de pretul pietei (de exemplu, titluri emise de firme putin cunoscute), apare astfel un risc suplimentar, denumit risc de lichiditate sau de marketabilitate.

Randamentul specific.

Asa cum s-a mai aratat, un risc mai mare acceptat doar in relatie cu un randament asteptat mai mare. In consecinta, trezorerierii firmelor trebuie sa puna permanent in balanta riscul cu randamentul specific atunci cand aleg o investitie sau alta pentru portofoliul de titluri de plasament al firmei. Multe firme nu dispun insa de departamente specializate in evaluarea titlurilor de plasament existente pe piata. Aceasta face ca, in general, portofoliile de titluri de plasament sa fie compuse din titluri foarte lichide si pe termen scurt, adica titluri guvernamentale si titluri emise de firme foarte puternice.

Intrebari de verificare

Cum se clasifica stocurile dintr-o firma?

Care sunt cele doua principalele provocari pentru managementul stocurilor?

Care sunt cele doua principalele preocupari ale managementului stocurilor?

Care sunt costurile asociate cu intrarea si mentinerea stocurilor necesare activitatii unei firme?

Care sunt premisele care stau la baza constructiei modelului EOQ de determinare a cantitatii 'optime' de comanda a stocurilor?

Necesarul anual de stocuri conform volumului de vanzari preconizate pentru o firma este de 130.000 bucati pe an, costurile de manipulare si pastrare a stocurilor au o pondere de 18% in valoarea stocurilor, costurile fixe asociate cu efectuarea si primirea comenzilor sunt de 1500 pentru fiecare comanda iar pretul unitar de aprovizionare este de 125 u.m. Care este, in aceste conditii, marimea 'optima' de comanda a stocurilor?

Care este marimea stocului pentru care este necesara lansarea unei noi comenzi in conditiile problemei de la punctul 6, daca timpul dintre lansarea si primirea unei comenzi este de 3 saptamani?

Determinati punctul de comanda pentru o firma care trebuie sa lanseze comenzi de cate 2500 bucati la fiecare 3 saptamani, in conditiile in care timpul dintre lansarea si primirea unei comenzi este de 4 saptamani, iar rata de consum saptamanal al stocului este de 700 de bucati.

Ce sunt stocurile de siguranta?

In ce consta metoda 'liniei rosii' de comanda si control a stocurilor pentru firme mici?

In ce consta metoda 'doua rezervoare' de comanda si control a stocurilor pentru firme mici?

Descrieti sistemul ABC de monitorizare si control a stocurilor.

Care sunt elementele mai importante care definesc politica de credit a unei firme?

In ce constau costurile marginale ale creditelor comerciale?

Care sunt cei 5 factori investigati in sistemul celor 5 C ca practica folosita in managementul clientilor unei firme?

In ce consta managementul clientilor prin exceptie?

Ce sunt asociatiile de credit?

Ce sunt agentiile raportoare de credit?

Ce trebuie sa cuprinda un raport obisnuit de credit?

In ce constau beneficiile pe care le antreneaza aplicarea de discounturi?

Care sunt costurile specifice ale relaxarii politicii de credite?

Care sunt cele doua ratiuni principale si cele doua ratiuni secundare ale existentei cash-ului in activitatea firmei?

Ce este bugetul de cash?

Ce este nivelul tinta de cash de care se tine seama in constructia unui buget de cash?

Cum se genereaza cash-ul flotant intr-o firma?

Care sunt principalele motive pentru care o firma investeste in titluri de plasament?

Ce sunt bonurile de tezaur?

Ce sunt obligatiunile de trezorerie?

Ce este cambia?

Ce este biletul la ordin?

Ce sunt certificatele de depozit?

In ce consta politica agresiva privind titlurile de plasament?

In ce consta politica prudenta privind titlurile de plasament?

In ce consta politica moderata privind titlurile de plasament?

Care sunt factorii de selectie a titlurilor de plasament din perspectiva riscului si a randamentului?

O firma cumpara un bon de tezaur la un pret de 8,3 mil. u.m., valoarea nominala a titlului fiind de 9 mil. u.m. iar scadenta de 120 de zile. Care este pretul la care firma poate vinde bonul de tezaur peste 30 de zile daca rata dobanzii pe piata va ajunge atunci la 26%?

Cu cat este mai mic castigul actual decat cel asteptat in conditiile problemei de la punctul 36?

In ce consta riscul de marketabilitate asociat cu un titlu de plasament?