	Biologie	Chimie	Didactica	Fizica	Geografie	Informatica
	Istorie	Literatura	Matematica	Psihologie

Didactica

Index » educatie » Didactica
» Etapele cercetarii experimentale - tipuri de experimente

Etapele cercetarii experimentale - tipuri de experimente

ETAPELE CERCETARII EXPERIMENTALE

TIPURI DE EXPERIMENTE

Scopurile unitatii de curs sunt:

familiarizarea studentului cu principalii pasi in desfasurarea cercetarii experimentale;

cunoasterea principalelor tipuri de experimente.

Obiective operationale

Dupa ce vor parcurge aceasta unitate, cursantii vor putea sa:

cunoasca si sa poata controla secventele care compun o cercetare experimentala;

sa inteleaga demersul care leaga determinarea problemei de stabilirea ipotezei specifice, alegerea variabilelor si schitarea designului experimental;

sa diferentieze intre tipuri de planuri experimentale;

sa inteleaga si sa transforme in cercetare concreta diferenta dintre tipurile de experimente cele mai cunoscute;

sa abordeze critic cercetarea experimentala psihopedagogica.

Planul unitatii de curs:

A. Etapele cercetarii experimentale

1. Alegerea problemei

2. Stabilirea si formularea ipotezei

3. Stabilirea variabilelor

4. Stabilirea situatiei experimentale

5. Alegerea metodei

5.1. Subiectii

5.2. Instrumentare si aparatura

6. Planurile experimentale (designul experimental)

6.1. Planuri experimentale de baza

6.2. Planuri factoriale

6.3. Planuri cvasiexperimentale

6.4. Planuri de experienta mixte

7. Tipul de analiza

8. Concluziile

8.1. Fisa de programare a cercetarii

B. Tipuri de experimente

1. Experimentul de laborator

2. Experimentul natural sau de teren

3. Experimentul psihopedagogic

4. Experimentele ex post facto

5. Alte tipuri de experiment

Autoevaluare

ETAPELE CERCETARII EXPERIMENTALE

TIPURI DE EXPERIMENTE

A. Etapele cercetarii experimentale

Inventarierea tipurilor de probleme care pot aparea intr-o investigare poate crea 'impresia ca experimentul este pandit de atatea erori incat cel mai intelept lucru este sa privim cu scepticism rolul experimentului in cercetarea psihologica', spune I.Radu (1993, p. 41). Tot el argumenteaza insa ca o cantitate imensa de date certe s-au obtinut pe aceasta cale si, in plus, riscurile metodei nu intervin concomitent.

Aparitia tardiva a metodei experimentale in stiinta (numai dupa ce teoria ei a atins un anumit grad de dezvoltare) arata ca vocatia sa de a testa ipotezele cauzale se sprijina in principal pe acumularea unui mare numar de fapte de observatie, care au dus la aparitia de ipoteze verificate empiric. Etapele cercetarii experimentale vizeaza problema, ipoteza, variabilele explanatorii planul experimental, analiza si interpretarea datelor.

1. Alegerea problemei

'Formularea unei probleme este adesea mai importanta decat solutionarea ei' spunea Einstein (The Evolution of Physics, 1942). Aratand ca 'multi studenti devin perplecsi cand li se cere sa aleaga un subiect pentru cercetarea psihologica experimentala', P.W. Robinson (1981, p. 53) gaseste explicatia acestui fapt in aceea ca si psihologilor le-au trebuit mai mult de 50 de ani pentru a identifica cele mai potrivite probleme de studiu. In opinia acestui autor alegerea problemei depinde in mare masura de ratiunea pentru care experimentam: pentru a evalua o teorie, pentru a satisface curiozitatea inerenta fiintei rationale care este omul, pentru a demonstra o noua metoda sau tehnica, pentru a demonstra fenomenele comportamentului sau conditiile care le influenteaza.

Identificarea problemelor pleaca din inteligenta practica, cel mai adesea, de la observatiile zilnice, ale noastre sau ale celor apropiati. Colegii, profesorii, dar mai ales literatura de specialitate (care ofera nu numai problemele, dar si maniera cea mai eleganta de a pune intrebari realitatii si de a o forta sa raspunda) sunt principalele surse de intrebari ce pot declansa o cercetare experimentala. Cand alegem o problema este bine sa luam in calcul cateva aspecte: limita de timp, dificultatea proiectului, faptul de a avea sau nu subiecti pentru experiment, daca avem echipamentul necesar si, finalmente, relevanta datelor obtinute, desi pentru tanarul cercetator mai important este castigul lui din experienta desfasurata, decat ce castiga ceilalti din munca sa.

Oricum, legat de problema est apelul (obligatoriu !) la literatura de specialitate pentru a defini stadiul acesteia, teoriile majore pe care se sprijina, chestiunile ramase in suspensie, nerezolvate, dar si pentru a avea in vedere experimentele cheie, cu metodele cele mai adecvate de abordare ale problemei respective. Depistarea unei probleme (care poate fi foarte larga, sau complexa) trebuie continuata cu ingustarea domeniului ei pana la un aspect foarte specific, ce urmeaza a fi testat si care formeaza obiectivul cercetarii noastre.

2. Stabilirea si formularea ipotezei

Adevaratul moment creativ al experimentului (si de fapt al cercetarii stiintifice) este dupa P. Fraisse dat de aparitia ipotezei, care este 'o proiectie rationala, anticipativa, predictiva asupra probabilitatii existentei unei relatii' intre fapte anterioare observate (Anitei, M., 2000, p. 62). Ea poate fi generata inductiv (de la observarea cazurilor particulare) sau deductiv (plecand de la legi, principii si teorii deja cunoscute) putand fi descriptiva (nu stabileste relatii cauzale intre fapte, ci doar ca anumite comportamente exista, se produc sau se coreleaza intr-un anume fel) sau cauzala.

O ipoteza valoroasa trebuie sa fie testabila (adica verificata in conditii specifice), precisa (exprimarea ei vaga conduce la experimentari greoaie si neconcludente), rationala (in acord cu ceea ce este stiintific valid, legic), economicoasa (confirmarea ei condenseaza si simplifica cunoasterea, pe care o rezuma in explicatii simple) si falsifiabila (teoretic exista sansa ca falsitatea ei sa fie dovedita experimental). Sursa multor ipoteze valoroase o constituie experimentele anterioare (rezolvand probleme, ele au generat altele), dar si teoriile sau modelele teoretice. Prezenta ipotezei face posibila modelarea variabilelor explanatorii.

3. Stabilirea variabilelor

Pentru ca toate masuratorile si testele de semnificatie ulterioare pleaca de la diferentele obtinute la nivelul variabilei independente (pretest - posttest, grup experimental - grup de control), o vom alege mai intai pe aceasta, urmand ca printr-o inferenta de tip deductiv sa parcurgem calea inversa, spre variabila independenta. Dintre toate variabilele ce pot afecta variabila dependenta le alegem pe cele care au un grad de specificitate ridicat, care ne vor permite explicatii ale efectelor in functie de cauzele prezumate prin constructele ipotetice utilizate.

4. Stabilirea situatiei experimentale

Aceasta difera foarte mult de la experimentul de laborator fata de experimentul natural. Cu ajutorul experimentului 'situatii de viata sunt miniaturizate, aduse sub forma concentrata in conditii de laborator, punand sub control factorii implicati' (Radu si colab., 1993, p. 26). Laboratorul, in ciuda artificialitatii lui, da ocazia cercetatorului de a produce el insusi situatia experimentala, de a izola fenomenele si de a masura riguros variabilele, folosind dispozitive, aparate si tehnici, care cresc obiectivitatea si exactitatea determinarilor. In experimentul natural controlul variabilelor este mai dificil, pentru ca situatia experimentala se desfasoara in cadru natural. Provocarea si inregistrarea comportamentelor este de aceea mai dificila, intruziunea experimentului ridicand si importante probleme de ordin deontologic, etic.

La acest nivel se stabileste deci tipul general de investigatie (de laborator sau de teren) si designul experimental (prezenta sau nu a grupului de control, a planul experimental, care poate fi de baza, factorial, uni-, bi-, sau multifactorial, sau mixt).

5. Alegerea metodei

Aceasta are in vedere: a) subiectii ce vor participa la experiment; b) instrumentarea experimentala si c) procedura utilizata. Literatura de specialitate a creat standarde in ceea ce priveste cea mai buna procedura de urmat, in raport cu care abaterile trebuie sa fie cat mai mici si justificate. Important este ca, in alegerea metodei, sa o avem in vedere pe aceea care produce date ce pot fi analizate statistic cu procedurile cele mai puternice.

5.1. Subiectii

Subiectii (copii, tineri, barbati, femei, animale, pasari etc.) sunt alesi in functie de ipoteza de lucru reiesita si din cercetarile precedente, dar si din experienta sau observatiile proprii. Problema subiectilor este una de mare importanta, pe de o parte datorita aspectelor etice implicate (foarte concret stipulate de lege, in tarile dezvoltate), dar mai ales datorita nivelului de generalizare pe care vrem sa-l dam concluziilor studiului nostru. Din pacate cercetatorul nu are la dispozitie subiectii cei mai potriviti, ci cei care se ofera pe baza de voluntariat, desi in mod ideal ei ar trebui alesi la intamplare din populatia mai larga, pentru a se putea face generalizari. Uneori utilizam grupuri naturale intacte (clasa de elevi, de exemplu) in ideea ca are o compozitie pe are a determinat-o hazardul.

Uneori se foloseste un singur grup, cu un numar mic de subiecti, testati inainte si dupa introducerea factorului experimental: 'ideea de baza din spatele paradigmei numarului mic (small-N approach, in engleza) este aceea de a lua un numar foarte mare de masuratori ale raspunsului de la unu, doi subiecti, decat una, doua masuri ale raspunsului de la un numar mare de subiecti' (Robinson, P.W., 1981, p. 50). Desi Fisher a impus cercetarea prin comparatia grupurilor mari (large-N experimentation, in engleza), grupul martor fiind un standard aproape unanim acceptat astazi, pentru ca permite calculul semnificatiei statistice a diferentei mediilor (testul student, sau t, care masoara probabilitatea de eroare a mediei), cercetarea pe numar mic a fost relansata de Skinner in 1938. Ea este foarte larg utilizata si astazi, mai ales pentru psihologii clinicieni sau psihoterapeuti.

De marimea grupurilor investigate depinde precizia rezultatelor obtinute, data de eroarea standard a mediei (SEM): pentru a reduce la jumatate aceasta eroare, esantionul trebuie quadrublat. Ca o masura de siguranta este recomandabil sa se utilizeze intre 15 si 30 de subiecti pentru fiecare conditie experimentala, ceea ce -pentru planurile multifactoriale -, da esantioane destul de mari si greu de obtinut.

Tot in legatura cu subiectii, alaturi de problema preciziei rezultatelor se pune cea a reprezentativitatii grupurilor pentru populatia respectiva, problema discutata si in cazul chestionarului. Investigatiile pe esantioane sociologice sunt foarte mari, caci ele tind sa fie reprezentative national. Pentru psihologie si pedagogie esantioanele sunt mai mici si, pentru a fi reprezentative, se foloseste procedeul randomizarii (random = selectie aleatoare in engleza). Randomizarea are o tripla importanta:

(a) Anumite caracteristici sau variabile necontrolate de cercetator se anuleaza reciproc, prin aceea ca acestea se distribuie aleator in esantionul ales, asa ca impartirea randomizata a acestuia in grup de control (sau martor) si experimental face ca acestea sa fie intru totul comparabile, inaintea introducerii manipularii experimentale.

(b) Stabilirea subiectilor in grupele experimentale si de control: in cadrul experimentelor de laborator se foloseste adesea procedeul potrivirii pe perechi (aparierii), care asigura cel mai fidel control intern. Potrivirea de perechi (matching, in engleza) este recomandabila si in cazul experimentului de teren, acolo unde variabila independenta nu este nici introdusa, nici manipulata efectiv de cercetator, grupul experimental fiind mai ales unul situational. In acest caz cercetatorul pleaca de la un grup deja constituit si, in functie de anumiti parametri (varsta, sex, religie, etnie, pregatire profesionala etc.), creeaza perechi alegand subiecti similari dupa criteriile amintite.

(c) Grupul experimental devine reprezentativ pentru populatia mai larga, din care a fost extras prin diverse procedee: randomizarea simpla (metoda loteriei), stratificata (construirea de 'straturi' dupa mai multe criterii, inauntrul fiecaruia operand esantionarea aleatoare), multistadiala (selectia indirecta a indivizilor esantionului prin selectia grupurilor de care ei apartin) sau multifazica (din esantionul mare al cercetarii extensive se selecteaza subesantioane pentru faze succesive, mai intensive, ale experimentului).

5.2. Instrumentare si aparatura

Acestea includ toate mijloacele tehnice de realizare a experimentului: aparate de inregistrare audio-video, computere, cronometre, dispozitive de administrat stimuli, liste de cuvinte, probe psihologice, aparate de masura etc. Toate formeaza 'arsenalul' experimental. Este inutil de subliniat ca cercetatorul trebuie sa le utilizeze corect, cu usurinta, sa cunoasca toate manevrele si posibilitatile fiecaruia, remedierea blocajelor sau a defectiunilor ce pot aparea. Experimentatorul se misca in limita instrumentelor sale, care nu trebuie totusi supraevaluate, caci frumusetea experimentului vine din planul lui, din provocarea si manipularea variabilei independente, care permite interogarea realitatii, a teoriilor.

6. Planurile experimentale (designul experimental)

Experimentele cu numar mic nu presupun prezenta grupului de control, ele folosind determinarea initiala si finala (pretest si posttest), pentru a concluziona asupra unei relatii dintre variabile. Aceste rezultate se pot insa modifica de la sine prin asa numitul efect de maturare a grupului experimental, sau a schimbarilor de ambianta. Grupul de control a devenit astfel principala garantie a validitatii externe a datelor obtinute.

6.1. Planuri experimentale de baza

Acestea vizeaza situatiile in care manipulam experimental un singur factor (care poate avea insa mai multe modalitati), semnificatia rezultatelor fiind derivata din compararea pretest-posttest la grupul experimental si la cel martor. Cand modalitatile factorului sunt fixate din capul locului, avem ceea ce I. Radu numeste grupuri sistematice, compozitia in cadrul grupului fiind aleatoare, dar alegerea lui fiind sistematica.

Mergand pe ipoteza dublului codaj, Paivio (1982) a facut asertiunea ca imaginile sunt codate atat vizual (cod iconic) cat si verbal (cod semantic), in timp ce cuvintele sunt tratate numai prin al doilea cod. Ipoteza ar fi ca memoria pentru cuvinte cu continut imagistic ar trebui sa fie mai buna decat pentru cele care nu au un asemenea continut, ceea ce ar putea duce la construirea unui experiment in care factorul (cuvintele) sa se prezinte sub doua modalitati fixate prealabil.

6.2. Planurile factoriale

Atunci cand intervine mai mult de un factor de variatie, avem de-a face cu planuri bi-, tri-, sau multifactoriale, cazuri in care se urmareste nu numai ponderea fiecarui factor asupra variabilei independente, ci si influenta interactiunii lor. Problema planurilor factoriale o constituie construirea esantioanelor, pentru fiecare modalitate a factorului trebuind sa avem un grup experimental distinct. Astfel, pentru cel mai simplu plan factorial (doi factori cu cate doua stari fiecare, adica un plan bifactorial), daca notam cu a₁, a₂ starile factorului A si cu b₁, b₂ starile factorului B, vom avea patru grupe experimentale (a₁b₁, a₁b₂, a₂b₁ si a₂b₂). Planul trifactorial (trei factori cu trei stari, modalitati) da 27 de grupuri experimentale, a caror constructie practica este extrem de dificila). Simplificarea ei a dus la asa numitele planuri in patrat latin sau patrat greco-latin (pentru detalii vezi Anitei, M.,op. cit., p. 74).

In planurile factoriale apare intotdeauna si un grup care reuneste conditiile zero, nefiind depus manipularii experimentale (grupul martor). Sprijinindu-se pe analize de varianta foarte complexe (ANOVA, MANOVA) planurile factoriale au, asa cum arata I. Radu, o mai mare valabilitate ecologica, reflectand mai bine realitatea din afara laboratorului.

6.3. Planurile cvasiexperimentale

Sunt acelea in care variabila dependenta este pusa in relatie cu o variabila clasificatorie, numita si variabila eticheta. Deci variabila independenta este una pe care experimentatorul nu o poate controla sau manipula, deoarece ea se bazeaza pe o conditie preexistenta: sexul, varsta, anumite boli, experienta intr-un domeniu, apartenenta la o etnie, rasa, cultura, religie, profesie etc. Toate acestea sunt insa surse de variabilitate interumana si, deoarece ele nu pot fi efectiv provocate sau manipulate, experimentele in care sunt folosite se numesc cvasi-experimente.

Uneori aceste designuri experimentale sunt numite si ex post facto, sau cercetare evaluativa, cand colectarea si analiza datelor are loc dupa ce evenimentul s-a produs. Logica lor este ca daca experimentatorul ar fi fost capabil sa introduca variabila independenta in situatie, atunci variabila dependenta ar fi fost cea pe care natura a produs-o deja.

In mod tipic, in experiment subiectii sunt cu grija selectionati de cercetator, dar in viata reala, 'naturala', apar situatii cu neputinta de produs in laborator (razboaie, calamitati, boli): laboratorul este un sistem inchis, asupra caruia putem exercita un control foarte mare, lumea reala este un sistem deschis spre un mediu pe care-l controlam putin, sau deloc. Daca in prima situatie precizia este platita prin artificialism, in a doua validitatea ecologica compenseaza partial lipsa de acuratete stiintifica (vezi R.L. Solso si H.H. Johnson, 1989, p. 44).

Cvasiexperimentul nu este un semiexperiment, particula cvasi neavand o conotatie devalorizanta. Chiar daca el nu este experiment adevarat (sau in sensul strict), o cantitate impresionanta de informatie valida si valoroasa a fost obtinuta pe aceasta cale. Intr-un studiu pe diabetici (Clinciu, 1982), criteriile de analiza au fost dupa sex, varsta, debut, grad de echilibrare a bolii, toate caracteristici naturale si neprovocate, deci tipice unui design cvasiexperimental.

6.4. Planuri de experienta mixta

In cercetarile in care o variabila dependenta este pusa in relatie cu unul sau mai multi factori manipulanti si cu o variabila eticheta, sau clasficatorie (sex, varsta etc.) avem planuri mixte.

Variabila clasificatorie nu este una independenta (nu face obiectul manipularii), deci relatia dintre ea si cea independenta nu este cauzala, ci de simpla covarianta sau corelatie. Pentru a-l cita din nou pe I. Radu, designul experimental mixt are avantaje: 'sporeste senzitivitatea, constatabila experimental, a variabilei dependente fata de factorul manipulant; ofera informatii despre gradul de generalitate a rezultatelor obtinute' (Radu, I., op. cit., p. 43).

7. Tipuri de analiza

Tipul de analiza depinde in mod hotarator de designul experimental folosit, in functie de care exista mai multe niveluri de masuratoare si procedee statistice permise, de la testul chi patrat, la testele Mann-Whitney si Wilcoxon, analiza de varianta, testul t (student) si z, testul F al lui Fisher si altele care sunt tratate la cursul de statistica (vezi Chelcea, S., 1982, pp. 164-165).

8. Concluziile

Incheie intreg demersul experimental, aratand confirmarea sau infirmarea ipotezelor principale si secundare, cu interpretarea rezultatelor si discutii despre deschiderile posibile spre alte cercetari. Iata o fisa de programare a cercetarii, care poate fi considerata un model, redata de P.W. Robinson in Fundamentals of Experimental Psychology (1981, pp. 20-21).

8.1. FISA DE PROGRAMARE A CERCETARII

I. Definirea problemei

A. Ratiunea generala a studiului: de a determina daca un organism aflat sub influenta unui drog puternic poate fi facut sa coopereze.

B. Ipoteza definita operational: de a determina efectele apomorfinei asupra comportamentului de rozator al sobolanului si de a vedea daca sobolanul poate fi conditionat sa-si intoarca capul cat se afla sub influenta apomorfinei.

II. Clasificarea variabilelor

A. VI (variabila independenta): apamorfina.

B. VD (variabila dependenta): intoarcerea capului.

C. Variabila secundara: concentrarea drogului, modul de aplicare, greutatea subiectilor.

III. Tipuri de investigatie

A. Tipul general de investigatie: experiment de laborator.

B. Tipul specific de design: design de doua grupe randomizate.

IV. Metoda

A. Subiectii: 12 sobolani femele tip Lang-Evans cu gluga, varsta de trei luni, greutatea 240-290 grame.

B. Instrumentarea: un tub restrictiv de 2/2 inci diametru, 7 inci lungime, a fost folosit pentru tinerea sobolanului in timpul experimentului. Doua buloane, unul la fiecare margine a tubului, trec prin centrul tubului pentru a tine sobolanul inauntru. La 1 inci de capatul tubului a fost plasata o celula fotoelectrica, la 1/2 inci de centrul sau.

C. Procedura:

Fiecare sobolan evolueaza in sedinte de o ora pe zi, zece zile consecutive.

In timpul fiecarei sedinte un sobolan a fost plasat in tub, cu capul in afara marginii.

De fiecare data cand sobolanul a intors capul suficient spre dreapta pentru a intrerupe o radiatie fotoelectrica, i s-a prezentat un bloc de lemn de rontait in fata sa, pentru 15 secunde, printr-o bara retractabila.

In fiecare zi in tub au fost plasati 6 sobolani injectati cu un drog, in timp ce ceilalti au fost injectati intraperitoneal cu 2,0 mg/Kg cu apmorfina, 20 de minute inainte de a fi pusi in tub.

Datele au fost prelucrate prin testul t, dupa formula

In fiecare ora a fost inregistrat numarul de intoarceri ale capului, pentru fiecare subiect in parte.

: Datele au fost prelucrate prin testul t, dupa formula:

V. Tipul de analiza: testul t

VI. Concluzii

1. Apomorfina induce un sindrom compulsiv de roadere la sobolani.

2. Efectele apomorfinei pot fi cuantificate empiric.

3. Se poate lucra cu subiectii aflati sub influenta unui drog puternic

si de asemenea pot fi conditionati pentru a emite anumite

comportamente.

B. Tipuri de experimente

1. Experimentul de laborator

Daca vom considera caracterul provocat si prezenta unui control al variabilelor ca fiind trasaturile definitorii pentru experiment, ele se regasesc in intregime in experimentul de laborator, acesta fiind cadrul care permite in sens strict manipularea variabilelor. El presupune scoaterea subiectului (subiectilor) din situatia obisnuita de viata si introducerea intr-o ambianta artificiala, anume creata (camere, aparatura, conditii si programe special create). Cu siguranta ca acest tip de experiment opereaza un anumit decupaj al realitatii, din multitudinea de variabile care determina comportamentul fiind selectate doar cateva pentru a fi verificate, altele fiind controlate, iar unele ignorate.

Experimentul de laborator are o serie de avantaje, care tin in primul rand de precizie si rigurozitate, de faptul ca ofera, pe langa datele calitative, date cuantificabile (cantitative), ceea ce permite stabilirea de relatii cauzale intre fenomene. Constituirea psihologiei ca stiinta autonoma, prin desprinderea ei de filozofie, se datoreaza experimentului, 'metoda cea mai importanta, mai precisa si mai fecunda' (Rosca, Al., 1971, p. 11). Limitarile metodei tin de gradul ei mare de artificialitate: o parte din variabile isi pierd realismul cand sunt introduse in laborator; unele elemente originale ale situatiei reale se pierd, pentru a aparea altele generate de noua situatie; numai anumite variabile pot fi selectate din situatia reala; experimentatorul poate sugera involuntar ce asteapta de la subiecti, care isi modifica reactiile in sensul asteptat; subiectii, prin tendintele de fatada sau prin conformismul social, prezinta reactiile care promit recompensa asteptata.

Perfectionarea experimentului de laborator se face pe directia crearii unor situatii experimentale cat mai apropiate de viata reala, dar, oricum, validitatea externa ramane problema lui ce mai mare. In fond artificialitatea situatiei de laborator este punctul forte, dar si cel vulnerabil al metodei: pe de o parte printr-un mai bun control al variabilelor externe si prin posibilitatea explorarii variabilelor complexe, el pune fara ambiguitate in evidenta cauzalitatea; pe de alta parte abstragerea variabilelor din contextul lor natural de actionare, combinarea lor dupa 'reteta' experimentala, constituie o denaturare a actiunii lor. De aceea, in timp ce unii vad in aceasta metoda experimentul 'pur', 'adevarat', sau 'stiintific', altii (Chapanis, apud Rosca, Al., 1973, p. 12) 'observa ca experimentele de laborator sunt numai modele aproximative ale situatiilor vietii reale'.

Prezenta experimentului poate induce asa numitul efect Rosenthal in randul subiectilor. Mai mult, el poate introduce (intentionat sau nu) distorsiuni in inregistrarea datelor, mai ales prin omiterea acelora ce contravin ipotezelor formulate. Unele erori pot fi sistematice, involuntare (bias, in engleza), altele nesistematice (transcrierea gresita a unor rezultate, inregistrari neatente etc.) Pentru a-l cita din nou pe Rosca, 'fara indoiala ca aducerea subiectului in conditii de laborator ridica numeroase obiectii si dificultati, dar ele nu sunt de natura, nici pe departe, sa invalideze experimentul' (op. cit., p. 12).

2. Experimentul natural, sau de teren

Metoda prin care experimentul isi castiga in buna masura validitatea sa externa si ecologica este realizata prin mutarea locului sau de actiune din laborator, in viata reala, pe teren, "in natura' (de unde si numele sau). Acest tip de experiment, complementar celui de laborator, are in linii mari aceleasi caracteristici: producerea fenomenului prin varierea conditiilor, repetarea lui etc.

Avantajele experimentului natural sunt numeroase: subiectii sunt observati in conditiile lor naturale de existenta; variabila independenta are caracteristici reale, nemodificate; experimentatorul nu influenteaza prin prezenta sa (care poate fi chiar disimulata, necunoscuta) situatia experimentala; motivarea subiectilor nu este una extrinseca (recompensa asteptata), ci este generata de situatia reala, ceea ce poate oferi temeiul unor generalizari mai valide. Din aceasta cauza, experimentul natural, de teren, isi gaseste o larga zona de aplicare in scoala, in educatie: introducerea unui procedeu nou de predare, urmarirea efectelor evaluarii si examinarii elevilor, modificarea programului de lucru, schimbarea regulamentului de ordine interioara fac din aceasta metoda o cale de studiere, dar si de ameliorare a procesului instructuv-educativ.

Si totusi castigurile intr-o directie (cadrul natural de desfasurare, realism, validitate externa) se fac cu pretul unor dezavantaje: intervin o serie intreaga de factori (externi sau interni) care pot modifica conduita; controlul riguros al variabilelor este mult mai dificil; de multe ori situatia naturala ia pe nepregatite experimentatorul; multe din situatiile naturale sunt ireversibile, asa ca posibilitatea provocarii si repetarii sunt foarte mici; complexitatea situatiei reale face dificila selectarea si punerea in legatura a variabilelor explanatorii, dupa o schema cauzala riguroasa.

Maurice Duverger (apud Celchea, S., 1982, p. 112) distinge experimentul de teren pasiv si activ (in primul cercetatorul nu manipuleaza variabilele, el anunta o schimbare si cauta inlantuirea de fapte care a produs-o, in timp ce in al doilea caz el intervine direct sau indirect in introducerea factorilor experimentali).

Dupa durata lor in timp, experimentul de teren poate fi instantaneu sau de durata (extins pe luni sau ani de zile), iar dupa gradul de cuprindere poate fi restrans (clasa, echipa de munca) sau foarte extins (o zona intreaga sau o mare colectivitate).

3. Experimentul psihopedagogic

O forma particulara a experimentului natural, cu largi aplicatii in instructie si educatie o constituie experimentul psihopedagogic. In cadrul oricarui experiment de acest tip avem de-a face cu o multitudine de variabile, declansate in principal de factorul uman (personalitati umane in interactiune).

Experimentul psihopedagogic are doua functii majore: cea constitutiva (cunoasterea, consemnarea, radiografierea situatiei existente la un moment dat) si cea formativ-ameliorativa (introducerea in grupul studiat a unor factori de progres in vederea ameliorarii situatiei constatate, schimbarea presupunand modificarea actiunii educationale prin perfectionarea practicii educative nemijlocite). Cele doua functiuni (gnoseologica si praxiologica) se presupun reciproc, pentru ca produsul cunoasterii este rezultatul unei actiuni care, la randul ei, se desfasoara conform cu rezultatele cunoasterii.

Foarte frecvent verificarea superioritatii unui procedeu didactic beneficiaza de aceasta metoda: comparand performantele elevilor inainte si dupa introducerea unui nou procedeu didactic, comparatia clasei la care s-a predat traditional cu cea pe care s-a experimentat, tragem concluzii valide asupra procedeului, aceasta fiind o cale de ameliorare a tehnologiei didactice. Desi nici o reforma din educatie nu poate face abstractie de investigatii experimentale prealabile, experimentarea in scoala vizeaza cateva domenii cheie:

studiul programelor de invatamant sub raportul organizarii volumului, gradului de dificultate, succesiunii, ritmului, numarului de exercitii necesare;

ameliorarea tehnologiei didactice prin cercetari privitoare la metodele si procedeele didactice utilizate in predare, eficienta predarii;

studiul personalitatii elevului in raport cu activitatea de invatare (variabilele psihologice si psihosociale cu relevanta in randamentul scolar);

cercetari privitoare la personalitatea profesorului, cu repercusiuni asupra activitatii de predare-invatare (stiluri de predare, variabile de personalitate implicate);

investigarea randamentului scolar prin ameliorarea tehnicilor de apreciere si evaluare a muncii scolare (vezi Dragan, I. si Nicola, I., 1993, p. 44).

4. Experimentul ex post facto

Inca John Stuart Mill impartea experimentele in artificiale (in care situarea experimentala este creata de cercetator) si naturale (situatia fiind oferita de natura), iar Claude Bernard vorbea despre experimentele active (sau provocate) si cele pasive (sau invocate). Aceste distinctii s-au fixat in cuplul terminologic experiment proiectat si experiment ex post facto (Chapin, 1947), care are astazi o larga acceptare.

Psihologii considera ca ne putem intelege mai bine investigand nu numai prezentul si viitorul, ci si analizand evenimentele trecutului, in incercarea de a detecta cauzele schimbarilor actuale, bune sau rele. Exista ratiuni importante pentru aceasta investigatie: este imposibil sa te reintorci in trecut pentru a-l controla experimental, si, in a doilea rand, societatea nu ne-ar putea permite sa provocam si sa manipulam variabile de genul razboi, calamitati naturale, revolutii, epidemii. 'Putem defini cercetarea ex post facto ca o investigatie empirica sistematica in care variabila independenta nu a fost direct controlata, pentru ca ea deja s-a produs sau pentru ca ea este prin natura ei nemanipulabila' (Robinson, P.W., 1981, p 80).

In acest tip de experiment, activitatea cercetatorului seamana cu cea a detectivului care rezolva o crima, caci toate faptele ce au legatura cu un eveniment sunt puse impreuna pentru ca, printr-un proces de eliminare, cauzele nerelevante sa fie inlaturate pana ce raman cele care pot fundamenta o explicatie valida.

Abilitatea de a determina relatii cauzale este limitata in acest tip de cercetare, numita studiu de teren ex post facto, deoarece un eveniment a aparut simultan cu altele si, neputand manipula variabila independenta, nu putem face inferenta cauzala. Investigatorul construieste totusi o ipoteza, defineste o posibila variabila independenta si identifica variabila dependenta actuala , incercand sa traga o concluzie asupra relatiei dintre ele. Astfel, studiind persoanele care nu au avut cancer, cele care traiesc si au cancer si cele care au murit de cancer se poate face o legatura stransa intre numarul de tigari fumate si maladia canceroasa, fara a putea insa vorbi de cauzalitate in sens strict: experimentul ex post facto este o cale indirecta de a testa ipotezele.

Si totusi acest tip de experiment are o mare raspandire pentru ca nu costa prea mult, poate apela la metode gen creion-hartie, permite includerea unui numar mare de subiecti, deci o economie de timp insemnata. Limitarile metodei pleaca de la lipsa de control a variabilelor (deoarece variabila independenta nu poate fi manipulata) ceea ce poate genera o probabilitate crescuta de interpretare incorecta a datelor si posibilitatea foarte redusa de a folosi procedee statistice avansate pentru analiza acestora. In psihologie, C. Cox (1926) a dat o replica ex post facto studiului experimental al lui Terman despre supradotati, calculand retroactiv QI-ul pentru 510 persoane din istorie, considerate a fi fost eminente sau genii (vezi Copiii capabili de performante superioare, 1981, p. 147).

Studiile de laborator ex post facto sunt o alta modalitate a acestei metode putand fi definite ca investigatii stiintifice de laborator in care variabila independenta nu este strict controlata, deoarece ea a aparut deja, era prezenta. Investigatorul trebuie sa explice o ipoteza, sa analizeze toate datele legate de eveniment pentru a putea trage concluzii. Dupa desfasurarea unui anumit studiu experimental, cercetatorul intuieste ca exista o relatie intre unele variabile necontrolate si fluctuatiile variabilei dependente. De aceea ele vor fi selectate si vor deveni variabile independente intr-un experiment controlat.

In unele cazuri, acest tip de experiment analizeaza variabile evazive, care s-au dovedit a avea influenta perturbatoare, intr-un experiment initial, asupra variabilei dependente. Deci ele sunt o cale de a scuti timp si bani, prin identificarea surselor ce dau peste cap experimente controlate. Fiind mai degraba legate de disfunctiile altor experimente, studiile de laborator ex post facto au multe limitari, pentru ca ele nu manipuleaza variabila independenta, variabila secundara nu este controlata, informatia data de ele este strans legata de experimentul propriu-zis si de aceea sunt considerate a nu fi o adevarata investigatie, pentru ca nu se autosustin. Rezultatele lor se vor publica, in consecinta, odata cu studiul principal in care au aparut.

5. Alte tipuri de experiment

E. Sydenstriker (1928) facea diferenta intre experimentul simultan si succesiv, superpozabila experimentului transversal (controlul grupului experimental cu grupul de control) si longitudinal (comparatia grupului experimental cu sine insusi, la momente diferite de timp).

Putem apoi distinge intre experimentul explanator (care nu are o ipoteza prealabila si se monteaza pentru a vedea ce se intampla) cu cel de confirmare (de verificare a unei ipoteze principale, explicit formulata).

Exista de asemenea experimentul pilot (un fel de repetitie, pe lot mic de subiecti, a unui experiment, pentru a verifica corectitudinea designului experimental), si experimentul crucial (verifica ipoteza de baza, fundamentala, a unei teorii, sau forteaza alegerea intre doua ipoteze reciproc exclusive).

Toate aceste experimente pot fi intelese prin opozitie la experimentul 'adevarat', de confirmare (sau provocat), in care fenomenele sunt provocate in conditii controlate, pentru a verifica ipoteza de cercetare, prin manipularea variabilei independente. Alti autori (Zlate, M., 2000, pp.128-129) vorbesc si despre autoexperiment, experimentul cu un singur subiect si experimentul mintal ce si-au gasit utilitatea in diverse domenii ale psihologiei (sociala, cognitiva etc.).

Autoevaluare

Analizati intr-un mic eseu (una, doua pagini) sursele de probleme pe care le are la dispozitie psihologul consilier scolar pentru a conduce investigatii de tip experimental.

Luati din literatura de specialitate un experiment si analizati calitatile ipotezelor specifice.

Detaliati problemele care se pun in legatura cu alegerea subiectilor unui experiment, sub raportul preciziei si al reprezentativitatii.

Definiti principalele planuri experimentale.

Evaluati valoarea si limitele cvasiexperimentului.

Construiti o fisa de programare a unei cercetari experimentale imaginare, desfasurate in scoala, dupa modelul propus in curs.

Comparati experimentul de laborator cu cel natural (sau de teren) in privinta avantajelor si a dezavantajelor fiecaruia.

Evaluati locul si rolul experimentului psihopedagogic in scoala.

Aratati care sunt tipurile de experimente ex post facto, indicand pe scurt valoarea si deficientele fiecarui tip.

Analizati specificul si valoarea metodei experimentale in evolutia psihologiei ca stiinta.

Nota: Temele 6, 7, 8 sunt obligatorii, celelalte fiind propuse pentru a fixa cunostintele din aceasta unitate de curs.

13. PROBLEME SI LIMITE ALE METODEI EXPERIMENTALE. RAPORTUL DE CERCETARE

Scopurile unitatii de curs sunt:

constientizarea limitelor de ordin etic, epistemologice si spatio-temporale ale metodei experimentale;

analiza principalelor surse de distorsiune ce intervin in experiment;

insusirea reperelor fundamentale de elaborare a raportului de cercetare.

Obiective operationale

Dupa ce vor studia aceasta unitate, cursantii vor putea:

sa cunoasca si sa descrie cele zece principii etice care guverneaza activitatea psihologilor (dupa Standardele Asociatiei Psihologilor, APA), si consecintele lor in planul cercetarii experimentale;

sa identifice posibilele surse de distorsiuni ce pot afecta un experiment;

sa intocmeasca raportul de cercetare conform standardelor celor mai exigente in materie (APA)

Planul unitatii de curs

A. Probleme si limite ale metodei experimentale

1. Probleme etice ale cercetarii experimentale

1.1. Principiul responsabilitatii

1.2. Principiul competentei

1.3. Principiul standardelor morale si legale

1.4. Principiul declaratiilor publice

1.5. Principiul confidentialitatii

1.6. Bunastarea consumatorului

1.7. Principiul relatiilor profesionale