Metodologia cercetarii pedagogice

Privita in sensul sau general, metodologia cercetarii este expresia unei

constiinte critice, autoreflexive si constructive a unei discipline. Din acest motiv,    ea a fost (si este) considerata drept o componenta a filosofiei stiintei, fiind in relatie cu epistemologia ( ca teorie generala a cunoasterii). Prin urmare, ar exista o metodologie generala ale carei finalitati transcend pe cele ale disciplinelor particulare pentru a se ocupa de problemele comune intregii cercetari stiintifice. Din aceasta deriva metodologiile particulare, intre care si metodologia cercetarii pedagogice. In raport cu metodologia generala, metodologiile particulare ar actiona ca un factor de convergenta a strategiilor de cercetare care ar (con)duce la o viziune generala si unitara a cunoasterii stiintifice.

Dar, fiind ca, in genere, pana in prezent, nu s-a constituit o metoda unica si unitara a cunoasterii stiintifice, raman de actualitate metodologiile particulare ale stiintelor de genul metodologiei cercetarii pedagogice.

Este deci stabilit ca, in principiu, clasele de componente ale metodologiei cercetarii sociologice sunt:

a.         Enunturile teoretice fundamentale admise ca elemente de referinta in paradigma unei teorii si, implicit, ca principii metodologice de orientare a abordarii fenomenelor sociale;

b.         Metodele si tehnicile de culegere a datelor empirice ( observatia, experimentul, ancheta etc.);

c.         Tehnicile si procedeele de prelucrare a datelor si a informatiilor empirice, de ordonare, sistematizare si corelare, in vederea fundamentarii deciziilor cu privire la semnificatiile lor teoretice si practice;

d.         Procedeele de analiza, interpretare si constructie sau reconstructie teoretica, pe baza datelor empirice cu scopul de a elabora descrieri, tipologii, explicatii si predictii.

Sistemul metodelor de cercetare

Studierea fenomenelor educatiei se poate efectua printr-o multitudine de metode, de la notarea unor simple observatii intamplatoare pana la punerea sub control a variabilelor intr-un experiment riguros organizat.

Literatura domeniului, in ceea ce priveste clasificarea cercetarilor, este destul de bogata atat in general, cat si in sfera particulara a pedagogiei.

Acceptam ca unul dintre cele mai cunoscute criterii de clasificare il repre-zinta orientarea cercetarii. Din acest punct de vedere, cercetarile de sociologia educatiei pot fi orientate fie spre intelegerea, explicarea unor fenomene ( cerce-tarea fundamentala), fie spre elaborarea si verificarea unor actiuni/masuri ce-si propun sa modifice faptele si practica curenta ( cercetari aplicative).

In raport cu cadrul de referinta, se pot distinge trei niveluri de organizare a cercetarilor educationale, si anume:

Nivelul macromolecular al planificarii structura si functionarea subsistemului educational in raport cu sistemul supraordonat "societatea");

Nivelul intermediar al invatamantului ( planuri si programe de invatamant pentru diferite tipuri de scoli, strategii (metode) si tactici ( tehnici) de instruire, materiale auxiliare etc.

Nivelul instruirii cunoasterea elevului si a conditiilor in care se produce invatarea).

Fiecare dintre aceste niveluri ofera poibilitatea si impune necesitatea organizarii atat a unor cercetari fundamentale, cat si aplicative. In acelasi timp, este evident faptul ca cercetarile de psihopedagogie experimentala sunt specifice nivelului intermediar, dar mai ales celui de-al treilea nivel al instruirii.

Incercand sa adune intr-un sistem coerent multitudinea metodelor de cercetare in domeniul pedagogiei, Stanciu Stoian stabileste urmatoarele categorii de metode :

metode generale, aplicabile si in alte domenii sau chiar in toate ( insistand asupra particularitatilor discipline);

metode de investigare care privesc in mod deosebit cercetarea fenomenului care ne intereseaza;

metode de prelucrare a datelor obtinute pe baza cercetarii;

metode de elaborare a datelor.[1]

Reluand, intr-un tablou analitic, clasificarea mai sus mentionata, metodele de investigare pot fi sistematizate dupa cum urmeaza :

in sectiune transversala

metode directe ( cercetarea individuala) : observatia, experimentul, convorbirea);

metode indirecte (colaborare) : documentarea, metoda statistica, metoda anchetelor.

in sectiune longitudinala

cercetarea fenomenelor in dezvoltarea lor istorica;

cercetarea gandirii socio-pedagogice ca reflectare a fenomenelor;

metoda monografica.[2]

Fiecare dintre categoriile de metode amintite dispune de un set de tehnici explicative privind identificarea, colectarea si prelucrarea datelor empirice.

Exista, si din acest punct de vedere, diferente intre metode, in functie de orientarile teoretice pe care le sustin.

In alte analize, evaluarea cercetarilor din domeniul stiintelor educatiei conduce la diferentierea a patru grupe de cercetari pedagogice si anume :

cercetarile nomotetice

cercetarile istorice

cercetarile normative

cercetarile filosofice[3]

Cercetarile nomotetice - care isi propun    sa descopere legitatile naturale ale unui proces - se bazeaza fie pe observatie, fie pe experiment.

Observatia stiintifica reprezinta constatarea si inregistrarea fenomenelor ( cu ajutorul unor mijloace de investigare adecvate) fara intentia de a interveni in desfasurarea lor. In schimb, cercetarea experimentala presupune provocarea intentionata a fenomenului cu scopul de a verifica o idee.

Un loc cu totul aparte il ocupa, in prezent, in ansamblul cercetarilor din domeniul stiintelor educatiei, cercetarea operationala ; ea reprezinta, dupa cum subliniaza si G. De Landsheere, " cea mai eficace trasatura de unire dintre cercetatorul specialist si practician, intre cercetarea fundamentala si practica sociala".