Geografie economica: definitie, metode, principii, evolutie, relatie cu alte stiinte. Populatia si resursele umane

Geografie economica: definitie, metode, principii, evolutie, relatie cu alte stiinte. Populatia si resursele umane

Obiectul de studiu al geografiei umane si interrelatiile

cu alte stiinte

În cadrul geografiei, pe parcursul evolutiei ca stiinta, s-au delimitat doua domenii esentiale de studiu: cel care priveste aspectele fizice ale mediului inconjurator si, relativ mai tarziu, cel de geografie umana (prin contributiile hotaratoare ale lui Friederich Ratzel, Elisee Reclus si Karl Ritter)[1].

Geografia economica este ramura geografiei umane care studiaza sursele de existenta si care opereaza cu modelele spatiale ale productiei, distributiei si consumului de bunuri si servicii.

Componentele geografiei umane:

1. Geografia populatiei
2. Geografia asezarilor umane: Geografie urbana si geografie rurala
3. Geografia economica: Geografia resurselor, geografia agriculturii, geografia industriei, geografia transporturilor, geografia schimburilor economice, geografia turismului si a serviciilor
4. Geografia sociala: geografia comportamentala, geografia lingvistica, geografia medicala
5. Geografia politica: geografia electorala, etnogeografie
6. Geografia culturala: geografia confesionala, geografia culturilor umane
7. Geografia istorica si toponimie geografica

Cunoscuta initial ca geografia activitatilor productive, geografia economica s-a rezumat la inceput la inregistrarea productiei in diferite parti ale lumii. O etapa distincta in dezvoltarea geografiei economice s-a conturat prin aparitia teoriilor geografice despre pozitia teritoriala, a activitatilor agricole, industriale, de transporturi si de servicii, a locurilor centrale, a interactiunii si optiunii spatiale din economie.

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, pentru studierea regionala a aspectelor economice incepe utilizarea metodelor cercetarii operationale, matematicii, sociologiei, este lansat conceptul novator al globalizarii, geografia economica evolueaza la confluenta unor importante curente filozofice (pozitivismul, structuralismul, umanismul) si dobandeste o noua perspectiva sub influenta cuceririlor din tehnologie si informatica privind stocarea, transferul si manipularea bancilor de date, analiza spatiala, prin folosirea teledectiei si a inregistrarilor satelitare din cartografie.

O delimitare stricta a obiectului geografiei economice este dificila din cauza a numeroase interrelatii cu domeniile geografiei umane si a abordarilor multiple in sfera stiintelor geografice si sociale.

Geografia economica are ca obiect de studiu aspectele spatiale ale productiei, repartitiei, schimbului si consumului de bunuri materiale, localizarea si dinamica factorilor economici, conexiunea lor teritoriala cu componentele fizico-geografice si demografice. Prin urmare, localizarea resurselor, amplasarea lor, locul de prelucrare si distribuire, examinarea unor activitati legate de reteaua mijloacelor de transport si comunicatii, extractia si exploatarea resurselor naturale, productia diverselor bunuri materiale, comertul si serviciile, de informatica, consultanta, cercetare, actiunile autoritatilor care au un impact asupra tipurilor de activitati economice intra in sfera acestei ramuri a geografiei umane.

Principiile si metodele cercetarii geografiei economice

Principiile geografiei economice

Fiecare stiinta se ghideaza dupa anumite principii. Geografia foloseste urmatoarele principii:

1. Principiul repartitiei geografice (al suprafetei, al arealului sau al extensiunii spatiale). Este cel mai vechi principiu fara de care nu poate fi conceputa geografia. Se iau in consideratie trei elemente ale asezarii geografice: asezarea pe glob, asezarea fizico-geografica si asezarea economico-geografica. Forma care concretizeaza principiul repartitiei spatiale este harta, iar in ultimul timp unele modele matematice.
2. Principiul cauzalitatii - introdus in geografie de Alexander von Humboldt - explica relatia dintre cauza si efect; orice fenomen sau proces are la baza o cauza generatoare, putand fi, la randul sau, factor generic pentru altele si are mare aplicativitate si in geografia economica.
3. Principiul integrarii geografice - introdus de Karl Ritter - incearca sa explice raporturile dintre fenomenele geografice pe baza comparatiei, fapt ce duce la cunoasterea fenomenelor analoage, a raporturilor si corelatiilor dintre acestea. Acest principiu presupune obtinerea generalizarilor plecand de la parte la intreg, adica de la regional la general si, in sens invers, prin aplicarea legitatilor generale ale fenomenelor si proceselor geografice la nivel teritorial, local sau regional.

Metodele  geografiei economice

Metodele geografiei reprezinta un ansamblu de reguli, norme si procedee de cunoastere si depind de natura domeniului cercetat. Principalele metode utilizate in geografia economica sunt:

1. Metoda inductiva - consta in abordarea realitatii prin studiul singularului si particularului pentru gasirea trasaturilor comune care exprima generalul. În geografie, aceasta metoda a fost aplicata inca din antichitate. Aceasta metoda ajuta sa clasifice, ordoneze si sa abstractizeze materialul faptic. Metoda inductiva este una din caile principale de abordare a realitatii geografice.
2. Metoda deductiva - permite utilizarea unor judecati in care se pleaca de la premise ce contin generalul si se ajunge la cunoasterea particularului. Daca inductia ajuta la ordonarea, clasificarea si abstractizarea materialului faptic, deductia permite ca, pe baza cunoasterii teoriei, a generalizarii si abstractizarii, sa se poata formula concluzii asupra calitatii unor fapte individuale.
3. Metoda analizei - consta in cercetarea realitatii geografice prin descompunerea intregului in partile componente pentru a se ajunge la cunoasterea fiecaria cu caracteristicile si functiile pe care le au. Aceasta analiza trebuie sa ramana la nivelul entitatilor care reprezinta partile componente ale sistemului si subsistemelor economice si al raporturilor dintre ele.
4. Metoda sintezei - duce la reconstructia mintala a obiectului descompus in parti (pentru analiza). Importanta metodei sintezei consta in necesitatea stabilirii cu exactitate a locului si rolului fiecarei componente in sistemul economico-geografic.
5. Metoda istorica ofera posibilittea completarii cercetarii fenomenelor si proceselor economico-geografice in desfasurarea lor temporala.
6. Metoda cartografica este metoda prin care obiectele cercetate sunt reprezentate pe o harta sau glob geografic. Harta reda, intr-o forma sintetica, o multitudine de informatii economico-geografice, usor accesibile (harti ale agriculturii, industriei, transporturilor, turismului, schimburilor economice, etc.)
7. Metoda statistico-matematica ofera posibilitatea cunoasterii fenomenelor economico-geografice prin analize cantitative de detaliu. Este evident ca, in etapa actuala, geografia face uz pe scara larga de metoda statistico-matematica, pentru inregistrarea, prelucrarea si generalizarea uui volum imens de date stranse in diferite etape ale desfasurarii feomenelor si proceselor economico-geografice, compararea acestora, folosirea tehnicilor moderne de calcul.
8. Metoda modelelor consta in construirea unei reprezentari a obiectului, procesului sau sistemului real, dar cu mentinerea doar a partilor si proprietatilor caracteristice si importante. Metoda modelarii ajuta la intelegerea unor fenomene si procese economico-geografice.
9. Metoda experimentala consta in reproducerea unor fenomene pentru a fi intelese in conditii si circumstante diferite.
10. Metoda comparativa consta in compararea diverselor fapte de acelasi gen pentru a descoperi asemanarile si deosebirile intre ele, relatiile dintre fapte, precum si a unor legi.

Rolul  geografiei economice

Geografia economica s-a impus ca ramura de stiinta a relatiilor dintre mediul geografic, societatea omeneasca si productia sociala si are ca scop inregistrarea si explicarea transformarilor care au loc in structura si functionalitatea componentelor spatiului geografic.

Geografia economica sudiaza o serie de activitati:

- primare (extractia si exploatarea resurselor naturale - minerale, forestiere, agricole);

- secundare (productia diferitelor bunuri materiale - fabricate, manufacturate, asamblate, construite etc.);

- tertiare (serrvicii, comert);

- cuaternare (cercetare si consultanta, de informatica, etc.)

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a manifestat un interes deosebit pentru aplicarea teoriei localizarii, abordandu-se conceptual manifestarile cu caracter obiectiv generate de expansiunea economica, s-a accentuat totodata latura aplicata a geografiei economice, capacitatea de a participa la indeplinirea dezideratelor dezvoltarii, in general, si a dezvoltarii durabile in special.

Formarea specialistilor in domeniul economic necesita nu numai cunostinte in domeniul resurselor Terrei si al modului de gestionare, cat si insusirea metodelor complexe de analiza necesare solutionarii problemelor economice, sociale si de mediu, optimizarea organizarii, rationalizarea fortei de munca. Totodata, geografia economica analizeaza, localizeaza si interpreteaza datele demografice, economice si fizico-geografice, reliefand modul de valorificare a resurselor la scara globala si regionala.

Geografia economica contribuie la organizarea si modelarea optima a spatiului geografic, la constituirea unor structuri economice si sociale integrale si corect proportionate, la optimizarea exploatarii resurselor.

Asocierea cunostintelor de geografie economica cu cerintele viitoarei profesiuni contribuie la formarea unei gandiri economice fundamentale si active in planul realitatilor prezente si viitoare.

Resursele umane ale Terrei

Populatia umana este privita ca resursa fizica si intelectuala, nemijlocit prin categoriile de populatie activa economico-social, populatie ocupata si, indirect, in totalitatea sa. Raporturile dintre populatie si dezvoltarea durabila se bazeaza in principal  pe dezvoltarea umana. Trei forte sunt decisive pentru dimensionarea dezvoltarii umane: inovatia si influentarea economiei, cresterea moderata a populatiei, interconectarea (care creeaza atat probleme, cat si sanse).

Redimensionarea cresterii economice prin distributia echilibrata a resurselor naturale, accentuarea laturilor calitative ale productiei, supravegherea impactului activitatilor economice asupra mediului s.a. nu se pot obtine fara utilizarea eficienta a resurselor umane.[2]

Factorul uman - premisa a sistemelor economice[3]

Repartitia activitatilor productive, intensitatea acestora si fluxurile generate se supun unor legitati diferite, de inegala importanta. Volumul si natura productiei sunt subordonate intr-o anumita masura factorilor de mediu (atat in agricultura, cat si in industrie prin intermediul resurselor naturale). Acumularea unui potential uman si a unor capacitati tehnice este la fel de importanta, dar au aceeasi valoare relativa. Prezenta resurselor energetice, de exemplu, nu este suficienta pentru dezvoltarea unor activitati industriale de anvergura in absenta unei infrastructuri adecvate si a unei calitati superioare a fortei de munca. În sens ivners, conditii aparent defavorabile pot fi deturnate prin tehnici avansate: drenarea unor regiuni mlastinoase, prelucrarea eficienta a unor materii prime, etc. În absenta omului, prezenta resurselor naturale este un factor de productie virtual. Populatia impreuna cu factorii tehnic si resursele naturale constituie baza oricarui sistem economic.

Importanta studiului populatiei in geografia economica[4]

Trei sunt caracteristicile populatiei care implica mutatii economice:

- dinamica: numarul locuitorilor planetei este in continua crestere, atenuata dupa varful inregistrat in jurul anului 1970 (6,4 miliarde la sfarsitul anului 2004, cu un ritm anual de crestere de 1,1%, fata de maxima de 2,1% din 1970). Preocupanta este diferentierea tot mai profunda intre statele dezvoltate si cele in curs de dezvoltare, mai ales in Africa Subsahariana, sursa a unor viitoare dezechilibre demografice. Aceasta alimenteaza deja fluxuri importante de imigratie generate de excedentul de populatie activa tanara. Îmbatrinirea demografica a tarilor dezvoltate constituie o veritabila sfidare a noului mileniu, compensarea prin emigratie nefiind totdeauna o solutie viabila, cel putin pe termen lung.

- repartitia inegala in spatiu, in functie de terenurile exploatabile si de gradul de cunoastere a resurselor;

- inegalitatea dotarii cu mijloace de productie, suprapusa inegalitati consumului, atat la nivel continental (Africa este slab dotata dar, la nivel regional, R. Sud-Africana poate fi privita drept un stat dezvoltat). Inegalitatea se manifesta si la nivel local (populatia alba a statului mentionat are un nivel al consumului tehnic identic cu cel al statelor occidentale.)

            Aceste trei elemente sunt la originea diferentierii celor doua categorii majore de state: state dezvoltate si in curs de dezvoltare. Se poate diferentia o categorie a statelor subdezvoltate, macinate de conflicte sau lipsite de resurse importante si o categorie a noilor state industriale ("dragonii" sau "tigrii" asiatici, statele arabe petroliere etc.)

            Statele dezvoltate sunt considerate acele state care s-au modernizat economic pornind de la o baza nationala, prin forte proprii. Randamentul activitatilor este aici mai ridicat, iar acumularea capitalului permite subventionarea activitatilor tertiare si din ce in ce mai mult a agriculturii. Populatia dominant urbana si nivelul de instructie ridicat sunt alte caracteristici.

            Statele in curs de dezvoltare se definesc prin antiteza. Majoritatea poseda o economie dominant agricola, activitatile industriale sunt dominate adesea de extractia unor resurse, pe baza capitalului strain, serviciile sunt deficitare. Randamentul este redus, iar veniturile sunt masiv dirijate spre subzistenta. Gradul ridicat de analfabetism, slaba asistenta sociala, populatia dominant rurala si dezvoltarea haotica a oraselor sunt alte caracteristici. Dincolo de aceste caracteristici generale trebuie mentionate progresele inregistrate de multe state in curs de dezvoltare, in special in America Latina si Asia, inclusiv de cei doi giganti demografici (China si India). Aceasta diviziune generala nu tine cont si de existenta unor state cu statut incert, aflate in tranzitie, asa cum statele ex-comuniste aflate in estul Europei. În acest sens o imagine mai corecta o reprezinta indicele de dezvoltare umana care tine cont atat de performantele economice, cat si de cele sociale sau culturale. (fig.1)

Explozia demografica si dezvoltarea economica[5]

Termenul de explozie demografica s-a incetatenit in statele europene in secolul al XIX-lea si reprezinta un efect al procesului de tranzitie demografica, manifestat prin cresterea rapida a populatiei in contextul decalajului dintre scaderea progresiva a celor doi indicatori demografici principali - natalitatea si mortalitatea. Chiar daca ritmul de crestere este in scadere sustinuta in ultimele decenii, cresterea populatiei de mentine la un nivel inalt in valori absolute (72 mil. În 1970, 95 mil. in 1996 si 76 mil. În 2003). Aceasta crestere accelerata a populatiei (in 1950 traiau pe Pamant doar 2,5 mld. locuitori) constituie inca una din problemele majore ale omenirii. Corelatia dintre aceasta si subdezvoltare este cat se poate de evidenta exercitand o dubla presiune: asupra mediului natural, prin supraexploatarea resurselor si asupra mediului social, prin imposibilitatea asigurarii unor locuri de munca pentru generatii tot mai numeroase. Astfel, somajul cronic a devenit o regula in statele dezvoltate. Cresterea populatiei la nivel mondial este extrem de inegala, distingand trei categorii de state:

- state cu o crestere lenta sau chiar cu o descrestere sensibila a efectivelor populatiei. În aceasta categorie intra toate statele europene, cele din nordul Americii, Australia si unele state est-asiatice avansate (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.). Presiunea demografica este practic nula, iar cererea de forta de munca determina o imigratie intensa in statele atractive cu radacini in perioada coloniala (Marea Britanie, Franta), legata de reconstructia postbelica (Germania) sau normala, in statele constituite din imigranti (Canada, S.U.A., Australia).

- state cu o crestere moderata, apropiate de media mondiala, cazul unor state in care controlul cresterii s-a impus de multa vreme (statele din Asia musonica) sau in care nivelul urbanizarii este ridicat, iar dezvoltarea industriei a impus modificarea comportamentului traditional (America Latina sau tarile arabe);

- state in care explozia demografica este plina derulare, cu cresteri de 2-4% anual, corespunzator unei perioade de dublare de 20-40 ani. Este situatia dominanta in Africa Subsahariana, exceptionala in Asia sau America Latina. Acumularea unor mase importante de populatie tanara va mentine mult timp, prin inertie, o crestere demografica sustinuta.

            Europa si America de Nord si-au redus importanta in favoarea Africii mai ales. Repartitia populatiei ramane inegala ponderea factorilor naturali fiind inca importanta. Astfel, Asia Musonica ramane cea mai importanta aglomerare umana de pe Terra (53% din populatie). Aici se intalnesc cele mai mari densitati: Bangladesh (1025 loc/kmp), Taiwan (620 loc./kmp), Coreea de Sud (500 loc./kmp), fata de media mondiala de 49 loc./kmp. Europa este a doua mare concentrare demografica mondiala (11% impreuna cu partea europeana a Rusiei) , Americile si Australia detin cele mai mari disponibilitati de spatiu locuibil, aici populatia fiind concentrata in regiunile litorale. Africa nu este un continent suprapopulat prin prisma dezvoltarii economice, dar continuarea exploziei demografice poate conduce la efecte dezastruoase din punctul de vedere al echilibrului ecologic.

            Trei sferturi din populatia Globului este concentrata pe numai 8,6% din suprafata acestuia. Problemele pe care le ridica explozia demografica nu tin de lipsa de spatiu, ci de incapacitatea asigurarii unor conditii acceptabile de viata in tarile in curs de dezvoltare. O alta tendinta moderna este aceea a concentrarii progresive a populatiei in regiunile litorale, in paralel cu cresterea ponderii regiunilor cu clima calda in defavoarea celor temperate, considerate optime dezvoltarii societatii. În regiunile tropicale o exceptie de la concentrarea in lungul litoralului o constituie regiunile inalte cu un climat mai clement, altitudinea atenuand excesele climatului.

            Masura comuna a repartitiei populatiei, densitatea, are o valoare relativa. Densitatile corespund unor realitati economice si sociale diferite. Multe regiuni slab populate nu sunt lipsite de resurse (Siberia, Canada) dar sunt limitate climatic. Tehnicile actuale permit si valorizarea unor regiuni aparent sterile, cazul Arabiei Saudite unde sistemele de irigatii au smuls desertului peste 2 mil. Ha. Vaste intinderi precum cele mentionate din zona boreala sau din cea ecuatoriala (Amazonia,Kalimantan, Noua Guinee) pot constitui o rezerva cu spatiu,dar costul punerii in valoare este considerabil, iar efectele ecologice sunt imprevizibile.

            Eficacitatea productiva a populatiei Globului este la fel de inegala. Astfel, 75% din populatia industriala este asigurata de un numar redus de state, a caror populatie nu depaseste 20% din totalul mondial. Dezechilibrul intre resurse si necesitati nu provine totdeauna din insuficienta sau absenta  acestora, ci din slaba utilizare  a celor disponibile, mai ales a resurselor umane. Puterea unui stat nu se mai masoara neaparat in numarul de oameni ci in capacitatea acestora de a gestiona eficient resurse de care dispun, de a le potenta la un nivel competitiv, asa cum este cazul unor state de mici dimensiuni din Europa: Belgia, Elvetia, Olanda etc.