Mari unitati structurale ale Americii si Africii.

Tipuri si unitati de relief asociate

Trasaturi generale

America de Nord, America de Sud si Africa au avut, in decursul timpului geologic, o evolutie complexa, care le-a imprimat caractere atat comune, cat si distincte. Desi America de Sud a avut o evolutie strans legata de accea a Africii pentru o lunga perioada (Precambrian → Mezozoic), din punct de vedere structural are trasaturi mult mai apropiate de cele ale Americii de Nord, rezultat al evolutiei comune din ultimele 100-120 milioane de ani.

Sunt relevante asemanarile intre liniile de tarm atlantic ale Africii si Americii de Sud, care i-au determinat pe cercetatorii geologi indeosebi sa considere, inca din secolul al XIX-lea (A. Snider-Pellegrini, 1858), ca aceste doua continente au fost candva unite. Corelarea stratelor de roci sedimentare (originea africana a formatiunii de Roraima din America de Sud - fig. 1) este edificatoare in acest sens.

Fig. 1. Corelarea formatiunilor geologice in lungul Atlanticului de Sud (dupa D.H. si M.P. Tarling, 1978)

In paleozoic si mezozoic, America de Nord facea parte integranta din megacontinentul Laurasia, impreuna cu Europa si Asia, iar America de Sud si Africa, alaturi de Australia, Antarctica si India formau continentul sudic Gondwana. Legatura completa si permanenta dintre America de Nord si America de Sud a fost stabilita relativ tarziu, in Pliocen, in urma regresiunilor marine din regiunea istmului Panama. Limita tectonica dintre America Centrala si America de Sud este considerat grabenul Atrato, dar in peisaj tranzitia se face gradual. In privinta dispunerii structurale a unitatilor constituente, exista o analogie aproape perfecta intre America de Nord si America de Sud: scuturile sunt pozitionate descentrat fata de continent, central-nord-estic; tot in compartimentul estic, extracordilier, sunt incluse unitatile bazinale ale fluviilor Mississippi, Amazon si raului La Plata. Vestul Cordilier si, respectiv, Andin, prezinta o continuitate remarcabila in lungul meridianelor din Alaska pana in Tara Focului, chiar si pe teritoriul Americii Centrale, care sudeaza cele doua cordiliere prin muntii istmului panamez.

Nucleele continentale (unitatile de scut)

Cele mai vechi unitati structurale (paleostructuri) care intra in alcatuirea fiecaruia din cele trei continente au fost denumite scuturi.

Fig. 2. America si Africa. Unitati geostructurale

(dupa The 21^st Century World Atlas, 2000)

Acestea sunt primele nuclee continentale care s-au format inca din Precambrian[1], in jurul lor dezvoltandu-se ulterior continentele pana la forma actuala: Scutul Canadian in America de Nord, Scutul Brazilian in America de Sud si Scutul African in Africa. Sunt structuri rigide, care au inregistrat in general slabe miscari pe verticala, ridicari ale unor sectoare sau scufundarea altora de-a lungul liniilor de falii. Unele portiuni au fost complet acoperite de formatiunile sedimentare mai recente si s-au scufundat in plan inclinat sub greutatea acestora (v. Scutul Canadian, cu o inclinare pronuntata spre sud).

In cadrul regiunilor de scut, formatiunile precambriene afloreaza pe suprafete intinse. Depozitele sedimentare care le acopera local sau regional au rezultat fie in urma prabusirilor fundamentului cristalin, determinand formarea bazinelor sedimentare si transgresiuni marine (formatiunea de Barreiras in bazinul Amazonului, formatiunea de Koundeloungou in bazinul Congo si sistemul Karoo in Africa de Sud), fie datorita actiunii calotei glaciare pleistocene (desi depozitele morenaice care acopera Scutul Canadian sunt relativ subtiri si discontinue).

Scutul african detine cea mai mare pondere in alcatuirea continentului, 96% din teritoriul acestuia fiind constiuit din soclu cristalin, acoperit de roci sedimentare care nu au suferit deformari tectonice majore. Prin comparatie, in America de Nord numai 66% din teritoriu este alcatuit din scut.

La inceputul paleozoicului, nucleele de scut ale Africii, Americii de Sud, Arabiei, Indiei (Deccan) si Australiei formau un continent intins, Gondwana. Fragmentarea acestuia a avut loc in etape. Intr-o prima faza s-a separat continentul africano-brazilian fata de cel australo-indo-malgas, proces definitivat in Jurasic. Incepand din permian s-a desfasurat si separarea Africii de America de Sud, printr-o ruptura care progresa de la nord catre sud. Observatiile din ultimul secol au evidentiat tendinta de desprindere a Peninsulei Somalia fata de restul Africii, de-a lungul grabenului Abisiniei.

1.2.1. Scutul Canadian

Are dezvoltare maxima in nordul si nord-estul Americii de Nord, iar dimensiunile sale se reduc pana la disparitie spre sud, in lungul liniei care uneste marile lacuri glaciare canadiene. In Labrador, miscarile tectonice au dat nastere masivului Torngat, puternic faliat spre sud si vest. Este format din roci arhaice si proterozoice (vulcanite arhaice, sisturi si cuartite). Sectorul central este cel mai vechi (Arhaic timpuriu), deformat in timpul cutarilor din orogeneza laurentiana si puternic strapuns de intruziuni granitice. Nucleul a continuat sa creasca prin adaugarea in sud si est a unor mase sedimentare, mai ales calcare si gresii, care au fost metamorfozate rezultand calcare cristaline si cuartite vitroase. Seriile de Keewatin-Timiskaming au fost adaugate succesiv sub forma unor benzi semicirculare dispuse W-E, probabil in timpul unor cicluri orogenetice. Dupa incheierea acestora, regiunea a fost supusa eroziunii subaeriene si adusa la stadiul de peneplena.

In arhaic si algonkian are loc cutarea lantului muntos laurentid, identificat in regiunea fluviului St. Lawrence, catena care a fost puternic nivelata si peneplenizata de catre agentii externi modelatori. Sincron se produce cutarea catenei huroniene, care traversa Scutul Canadian in directia vest-est, aceasta fiind de asemenea complet erodata. La sfarsitul acestor perioade, din blocul initial, cristalin, au ramas la zi numai unele petice in spatiul Scutului canadian, al Apalachilor si Muntilor Stancosi. Depozitele huroniene au continut ridicat de minereuri de fier, la sud si vest de Lacul Superior, sud de L. Athabaska si est de L. Sclavilor, in depresiuni vaste.

In Ordovician, sectorul central-nordic s-a scufundat si a rezultat depresiunea Hudson. Pana la mijlocul Silurianului, scutul s-a inaltat astfel incat golful Hudson a fost drenat complet. A urmat o noua scufundare, dar in Devonian marginea sudica a scutului s-a ridicat datorita cutarilor apalasiene; a urmat o noua etapa de nivelare care a dus la formarea peneplenei cretacice. Odata cu formarea Muntilor Stancosi, marginea estica a suferit noi ridicari, determinand aparitia unui nou ciclu de eroziune Eocen-Pliocen, care a nivelat complet escarpamentul. O ultima ridicare majora a avut loc in Pliocen, dar glaciatiunea cuaternara si-a asumat rolul de agent modelator. In postglaciar s-au manifestat si continua inca miscarile epirogenetice pozitive mai ales in Peninsula Labrador, unde ridicarile sunt cel mai accentuate.

Spre sud, Scutul Canadian se scufunda treptat si este ingropat sub masa de sedimente paleozoice, mezozoice si tertiare pana la delta Mississippi. In est si vest este incadrat de Appalasi si Muntii Stancosi, sectoarele marginale fiind puternic fracturate si coborand in trepte sub unitatile de orogen.

Structurile cristaline sau granitice ale Scutului Canadian apar izolat in podisul Ozark si centrul Texasului, dar in mod sigur suprafata cristalina fosilizata sub stratele sedimentare formeaza bolti largi sau bazine adanci. Din acest punct de vedere, consecintele in peisaj sunt minime, dar prezinta importanta in privinta distributiei resurselor minerale in adancime.

O serie de boltiri si escarpamente afecteaza totusi peisajul: cataractele Niagarei, domurile Cincinnati, Nashville si Ozark, boltirea din Kansasul Central si cea din Texas, cunoscuta sub numele de Llanos Estacados.

Glaciatiunea cuaternara. La inceputul pleistocenului, partea de nord a Scutului Canadian a fost acoperita de o calota glaciara, care a actionat asupra reliefului.Suprafata ei era de aproximativ 9-12 milioane km². Limita sudica a glaciatiei maxime pe tarmul estic a depasit latitudinea de 41⁰5' lat N, iar in timpul extensiunii maxime a ajuns pana la confluenta raurilor Ohio si Mississippi (37⁰5' lat N). Se disting doua mari centre de formare: Keewatin, la vest de Golful Hudson si in Peninsula Labrador. Ele s-au unit in regiunea Marilor Lacuri, de unde au inaintat apoi mult catre sud, in bazinul fluviului Mississippi. Se disting patru faze glaciare, asemanatoare cu cele din Europa: nebraskiana, kansasiana, illinoisiana si wisconsiniana. Glaciatia wisconsiniana a coincis probabil cu cea würmiana din Alpi si cu faza Vistului pentru calota scandinava. Cele trei stadii ale calotei wisconsiniene sunt indicate (precum cele ale glaciatiei Vistula din Europa) prin pradoline[2] si valuri de morene terminale, care pot fi urmarite de la Ohio pana in cursul superior al lui Missouri, iar spre vest pana in regiunea piemontana a Muntilor Stancosi. In noua Anglie si New Brunswick se observa drumlinuri , dispuse in sensul deplasarii ghetii.

Ghetarii de calota au erodat toata suprafata Scutului Canadian. In urma acestei actiuni au rezultat peste tot suprafete de roca lustruite si striate, spinari de berbec (roci mutonate), stinci, excavatii in care ulterior au fost cantonate lacuri, praguri in cadrul vailor raurilor care au determinat aparitia cascadelor. In functie de arealul lor de raspandire s-a putut reconstitui forma si extensiunea calotei. In nord-estul Labradorului se evidentiaza fiorduri[4] comparabile cu cele din Scotia si Scandinavia. In depresiunile formate in spatele depozitelor morenaice s-au format lacurile canadiene.

In urma retragerii calotei de gheata s-au produs miscari de basculare a scoartei. Ridicarea cea mai puternica in centrul Peninsulei Labrador, cu valori maxime de 300 m. Pe tarmul de nord-est al Labradorului, ridicarea a atins 100 m.

Loessul si depozitele loessoide au o larga extensiune in campiile si podisurile centrale, la fel ca nisipurile si aluviunile. Depozitele de loess se pot urmari la sud de bordura calotei, pana la o linie imaginara care ar uni Lacul Michigan cu valea Missouri si Arkansasul superior, apoi pana la poalele Muntilor Stancosi. Ele lipsesc complet in zona atlantica, probabil din cauza climei mai umede. Grosimea lor variaza in medie intre 5 si 30 m. Depunerea loessului a avut loc in timpul ultimului interglaciar.

Resurse de subsol. Zacamintele de minereuri utile sunt de origine magmatica sau sunt generate prin metamorfism de contact. La nord de Lacul Huron, langa Sudbury, se exploateaza cele mai importante zacaminte de nichel, care, impreuna cu cele de cobalt, cupru si platina, sunt formate in partea superioara a unui masiv intrusiv granitic, situat intr-o cuveta adancita, in sisturile metamorfice ale Precambrianului inferior. Intre Lacul Ursilor (Fort Radium), pana la estuarul fluviului Sf. Laurentiu exista o zona bogata in minereuri de uraniu. Minereurile de fier, bogate in titan, sunt exploatate la Knob Lake (Labrador). In sud-vestul Canadei, in bazinul piemontan al Muntilor Stancosi, se exploateaza petrol si gaz metan (in bazinul raului Athabaska).

Unitati de relief asociate: Podisurile Canadiene, Campia Hudson, Peninsula Labrador.

Podisurile Canadiene. Trasaturile de baza ale acestei regiuni sunt: uniformitatea reliefului, predominarea structurilor vechi, puternic cutate si nivelate (roci cristaline si intruziuni granitice) si prezenta reliefului glaciar. Altitudinea medie atinge circa 200 m, constituind suprafata de eroziune cea mai intinsa de pe glob. Local, deformari, boltiri si miscari epirogenetice recente au deranjat monotonia reliefului, determinand reactivarea eroziunii in special in zonele periferice de est si sud-est. Relieful inclina spre Golful Hudson (150-170 m), iar inaltimi mai mari apar numai pe malul Lacului Superior (500-600 m). In regiunea interioara, cele mai mari inaltimi sunt determinate de prezenta martorilor de eroziune izolati formati din cuartite sau intruziuni granitice precambriene. Intre Golful Hudson si valea fluviului Sfantul Laurentiu se gasesc altitudini medii si martori de eroziune de forma circulara, raspandite neregulat pe suprafete monotone (pe malul Lacului Huron, masivul Trembling atinge 945 m).

Cumpana apelor apare la est de linia Red River - L. Winnipeg-Nelson, trecand in regiunea Marilor Lacuri si in Peninsula Labrador prin inaltimi de peste 700 m.

In pleistocen, calota glaciara a actionat selectiv, accentuand depresiunile acolo unde rocile erau mai friabile (sisturi si calcare huroniene, precum si eruptivul mai diaclazat). Suprafata este presarata cu lacuri cantonate in cuvete formate prin subsapare glaciara. Datorita litologiei variate, lacurile au tarmuri foarte dantelate, iar martorii de cuartit formeaza spinari mai inalte sau chiar insule in cuprinsul depresiunilor. La sud de Golful James, regiunea numita Clay Belt este alcatuita din depozite lacustre (argile) care, impreuna cu materialul detritic, dau solurile cele mai fertile.

Campia Hudson (Hudsonia). Constituie cel mai coborat sector al campiilor canadiene, fiind dispusa in jurul Golfului Hudson. In general, nu prezinta limite fizico-geografice precise. Numeroase depresiuni lacustre sunt orientate E-V in nord si N-S in sud, explicand miscarea radiara a calotei glaciare in pleistocen. In centru este situat Golful Hudson, o imensa arie de subsidenta formata in pliocen-pleistocen. Sub greutatea calotei, regiunea a coborat cu circa 300 m, redresandu-se ulterior. Adancimea golfului nu depaseste 200 m, iar mareele sunt foarte puternice (3-4 m la flux). In timpul vanturilor nordice si vestice, abraziunea marina este extrem de activa. Icebergurile si apele reci patrund dinspre nord, ingreunand navigatia (imposibila dealtfel in intervalul 15 octombrie-15 iulie) si influentand negativ clima. Reteaua hidrografica este radiar convergenta catre Golful Hudson. Raul Nelson dreneaza grupul lacustru Winnipeg si Churchill leaga numeroase lacuri, intre care lacurile Indian si Renilor.

Tarmul sudic al Golfului Hudson este jos, alcatuit din sedimente lacustre, marine si glaciare. In est sunt roci cristaline, dand nastere unor insule si peninsule sub forma de martori. In vest apar strate cretacice dispuse monoclinal, cu siruri de cueste orientate NV-SE.

La contactul dintre cristalin si suprafetele structurale se desfasoara o vale larga, preglaciara, umpluta cu depozite friabile usor afectate de eroziunea glaciara diferentiala (selectiva), fapt care a dus la formarea unei serii de cuvete lacustre: L. Renilor, L. Indian, L. Athabaska, L. Sclavilor, L. Ursilor, L. Winnipeg.

Campia Hudson are aspect monoton si este drenata de raul Albany si o serie de rauri mai mici, care se varsa in Golful James, prelungirea spre sud a Golfului Hudson.

Peninsula Labrador. Prezinta o suprafata usor ondulata, cu altitudinea medie de 750 m. Marginea de nord este mai ridicata, formand Muntii Torngat (1700 m), situati in apropierea Golfului Ungava. In interior, martorii eruptivi reprezinta inaltimile cele mai mari, iar suprafetele de gnais sunt netezite sub forma de podisuri. Peisajul este monton, suprafetele stancoase sunt lipsite de arbori, cu exceptia unor petice de paduri situate pe tarm. Exista numeorase raulete care, dupa retragerea ghetii, inca nu si-au putut adanci albiile.

Tarmul de NE este foarte abrupt, dezvoltand un relief tipic de skjärs[5] si fiorduri. Cel mai mare este fiordul Hamilton, care patrunde cu 200 km in interiorul peninsulei.

In pleistocen, in centrul peninsulei s-a format o calota glaciara. Peste nivelul acesteia s-au ridicat doar Muntii Torngat, sub forma de nunatak-uri[6], care au adapostit numeroase relicte din flora subarctica. Modelarea glaciara a fost asemanatoare cu cea care a afectat podisurile centrale. Dupa retragerea ei catre nord, a inceput redresarea izostatica, ce s-a manifestat cel mai puternic in arealul Peninsulei Labrador. Ridicarea bordurii de nord-est se produce si in prezent, ca dovada sunt terasele vechi de abraziune de pe tarmul atlantic.

Lacurile si reteaua hidrografica sunt dispuse radiar divergent. Cuvetele lacustre au fost dezorganizate, iar vaile riurilor au suferit rupturi in profil longitudinal in urma producerii miscarilor epirogenetice pozitive. Apele lacurilor s-au indulcit, iar focile au ramas relicte, marturii ale vechilor legaturi cu marea. Lacul Mistassini are cea mai mare cuveta.

1.2.2. Scutul Brazilian

Formeaza unitatea cratogena[7] din partea centrala, estica si nord-estica a Americii de Sud. Se extinde in cea mai mare parte pe teritoriul Braziliei si este alcatuit dintr-un fundament cristalin, cu granite si sisturi, acoperite partial cu sedimentar paleozoic si mezozoic. Acest fundament releva cutari foarte vechi, arhaice. Cutarile caledoniene s-au manifestat mai ales pe coastele atlantice ale Braziliei, precum si la vest, unde au fost atasate ulterior zonei andine. Desi in decursul evolutiei paleogeografice regiunile de platforma sunt relativ stabile, miscarile orogenice andine au avut repercursiuni si asupra acestor compartimente, determinand fracturarea lor.

In mezozoic si tertiar, suprafata scutului Braziliei si al Guyanelor a fost supusa unui proces indelungat de denudare, care au inlaturat in mare parte sedimentarul. Fundamentul precambrian dezgolit afloreaza mai ales in vestul Podisului Guyanelor si estul Podisului Braziliei, acolo unde au fost ridicate ulterior. In regiunile unde ridicarea a fost mai putin intensa, sedimentarul paleozoic si mezozoic a fost conservat in relief, fiind exprimat sub forma unor suprafete structurale dominate de martori cuartiferi sau de granit sau platouri intinse de lava. Fata de compartimentele de inaltare exista zone de scufundare accentuata, ca de exemplu valea raului Sao Francisco sau Depresiunea Paraguay-Paraná.

In urma procesului indelungat de denudatie din cursul paleozoicului s-au produs cantitati enorme de materiale detritice. Complexele de gresii roscate si de conglomerate permo-triasice au o grosime de 600-1000 m si poarta denumirea de formatiunea de Roraima; ele apar mai ales in partea de NE a Podisului Braziliei.

Tabelul 1. Evolutia paleogeografica si constitutia geologica a regiunilor de platforma din cadrul Scutului Brazilian

In mezozoic, destramarea Gondwanei a fost pregatita printr-o serie de fracturi care au generat eruptii puternice de lave bazaltice (melafir) in Podisul Mato Grosso si in Depresiunea Paraná.

Unitati de relief asociate: Podisul Guyanelor, Podisul Braziliei.

1.2.2.1. Podisul Guyanelor. Situat in nord-vestul Americii de Sud, intre valea fluviului Orinoco si Campia Amazonului. Are o structura asemanatoare cu cea a Podisului Braziliei, dar exista unele caractere morfologice care le diferentiaza. Limitele cu campiile periferice sunt reprezentate de falii bine pronuntate (abrupturi structurale aproape verticale). Suprafata superioara este peneplenizata (mesas), iar altitudinile medii se incadreaza intre 500-600 m.

Tabelul nr. 2. Podisul Guyanelor - Diferentieri fizico-geografice

Sectorul nordic	Sectorul vestic	Sectorul central	Sectorul sudic
- fundament cristalin la zi; - altitudini mai ridicate.	- izvoarele Orinocului; - Sierra Parima (1500 m); Creasta (diabaze, martori intrusivi).	- Sierra Pacaraima - Mesa abrupta; - Cumpana apelor intre bazinele Orinoco si Amazon; - Vf. Roraima (2772 m) = martor izolat de gresie cuartoasa, asezat pe un soclu de diabaze. - Relief tipic de tip tepuy[8]; - Cascada Angel (979 m), pe raul Ciurun.	- altitudinile scad; - fundamentul este mai cobo-rat, acoperit de depozite sedi-mentare paleozoice si mezo-zoice; - gresii cretacice dispuse orizontal sau monoclinal, care initial au acoperit intregul podis; - din sculptarea lor a rezultat un relief tabular tipic, cu trepte si suprafete structura-le.

1.2.2.2. Podisul Braziliei. Se caracterizeaza printr-un relief de platforma si suprafete peneplenizate, care inclina spre nord si nord-vest. In vest, podisul este separat prin zone depresionare de regiunile muntoase ale Anzilor. In est si sud-est predomina caracterul muntos, determinat de ridicarile din Tertiar si formarea serrelor litorale atlantice. Podisul este insotit in acest sector de doua campii litorale foarte inguste.

Diversitatea morfologica rezulta din evolutia paleogeografica diferentiata de la un sector la altul, precum si din modelarea diferita. Peste peneplena paleozoica s-au depus formatiuni continentale in acceasi era, iar in Mezozoic - sedimente marine. In Tertiar s-au produs miscari epirogenetice de intensitati diferite, care au dat nastere serrelor litorale.

Podisul Braziliei se subdivide in cinci unitati morfologice, cu caractere litologice si structurale distincte (tabelul nr. 2):

Podisul Braziliei de Nord

Podisul Braziliei de Nord-Est

Podisul Braziliei Centrale

Podisul Braziliei de Sud-Est

Podisul Braziliei de Sud

1.2.3. Scutul African

Este cel mai mare fragment din continentul Gondwana si prezinta cea mai mare stabilitate in timp geologic, intrucat nu si-a schimbat prea mult pozitia din momentul desprinderii de celelalte continente. Confera continentului un pronuntat caracter monolitic, rigid si masiv, dar prezinta cu toate acestea accidente tectonice datorate falierilor sau unor cutari slabe epiplatformice. Caracteristica din acest punct de vedere este fosa Benue, in cadrul careia miscarile disjunctive se asociaza cu cele plicative. In consecinta, calcarele cretacice ale fosei sunt cutate, la fel ca si unele roci tertiare din preajma lacului Turkana (Rudolf).

Scutul african este alcatuit din sisturi cristaline (verzi), curtite, granite, gnaise, granodiorite, gabbrouri etc., dar si unele gresii si conglomerate vechi.

Dislocarile tectonice cele mai importante au dat nastere sistemului dublu de grabene, central si est-african.

Cutarea formatiunilor arhaice si proterozoice, dar si punerea in loc a imenselor batolite granitice, au avut loc in decursul mai multor faze orogenetice. Se presupune, pe baza datelor existente, ca in Proterozoic existau mai multe blocuri cristaline (spre exemplu, in emisfera sudica erau: Tanganyka, Mozambic, Transvaal, Madagascar), care s-au unit prin cutarea geosinclinalelor ce le separau, luand nastere scutul african, ca parte integranta a Gondwanei. Pentru emisfera nordica s-a admis existenta unui geosinclinal caledonian, orientat nord-sud (din Algeria pana la Golful Guineei). Dupa orogeneza (in care au rezultat saharidele - cutarile caledonice sahariene) soclurile precambriene vestic si estic s-au sudat. In paleozoic si mezozoic, pe vechiul scut african a continuat procesul de nivelare.

Pe intreg cuprinsul scutului african se remarca prezenta depozitelor continentale cu grosimi mari, rezultate in urma denudatiei puternice.

Unitati de relief asociate: Muntii, podisurile si campiile Saharei; Podisurile si depresiunile Sudanului; Podisul Abisiniei; Podisul Somaliei; Depresiunea Afar (Danakil); Podisurile Camerun, Azandé, Gabon, Luanda, Lounda, Matabele; Zambezia, Podisurile Africii de Sud.

1.2.3.1. Sahara

Scutul African este acoperit, in regiunea Saharei, de formatiuni in cea mai mare parte continentale. Intreaga evolutie a Saharei in ultimii 8000 de ani a fost direct influentata de schimbarile climatice. La inceputul holocenului Sahara era o regiune cu climat asemanator celui mediteranean, cu vegetatie si animale specifice, cu peisaje diferite fata de cele actuale. Schimbarile climatice s-au manifestat prin instalarea treptata a unui regim de ariditate, care a implicat disparitia covorului vegetal protector pe mari suprafete si desfasurarea, in aceste conditii, a unui amplu si indelungat proces de denudare a reliefului.

Relieful Saharei inregistreaza aspecte variate de peisaj, in functie de manifestarile climatice. Limitele desertului sunt dificil de precizat in peisaj, cercetatorii utilizand in acest scop criteriul biogeografic. Astfel, geograful francez Robert Capot-Rey considera ca limita intre Sahara si Berberia (Regiunea Atlas) corespunde granitei nordice de raspandire a marilor culturi de curmali in oaze, in timp ce limita fata de Sudan este marcata de granita sudica a raspandirii speciei sahariene Cornulaca monocantha, respectiv de aparitia plantei cu tepi numita cram (Cencrus biflorus), element caracteristic Sahelului sudanez.In linii generale, aceste limite se suprapun izohietelor de 125 mm in nord si 150 mm in sud.

Relieful este, in acest caz, un rezultat al conditiilor climatice. Modelajul sau este diferit fata de cel al regiunilor invecinate. Relieful desertic este un produs al colaborarii mai multor agenti, dintre care cei mai importanti sunt cei climatici.

Cel mai important proces in cadrul modelarii reliefului il reprezinta dezagregarea mecanica, manifestata mai pregnant in regiunile muntoase si de podis. Aici sunt prezente rocile dure (sisturi cristaline, gresii, calcare, conglomerate, eruptiv), prin sfaramarea carora rezulta blocurile sau pietrele colturoase. Diferentele accentuate dintre incalzirea diurna a suprafetei rocilor si racirea din timpul noptii contribuie la dezagregarea acestora.

Actiunea vanturilor (alizee) se reflecta asupra intinderilor de nisip. Modelajul se manifesta si prin deflatie sau coraziune, dar importante sunt actiunile de transport si depunere.

Agentii hidrografici au generat forme precum: campii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torentiale, ueduri care s-au format in urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea actuala are un rol major in modelarea reliefului acestora datorita manifestarilor sale deosebit de violente.

Tipuri de relief in Sahara: hamada, regul si ergul.

a) Hamadele sunt podisuri pietroase, acoperite de blocuri de roca colturoase sau pavate cu lespezi neregulate de gresie, calcar, bazalt etc., rezultate in urma dezagregarii mecanice stratificate. Hamada este forma desertica a podisului, un desert de blocuri, in contrast cu desertul de nisip. Hamadele grupate in jurul masivului Ahaggar se numesc tassili si corespund podisurilor monoclinale de gresii paleozoice, avind aspect de cueste cu abruptul structural indreptat catre masivul muntos. In fata abruptului s-au pastrat martori de eroziune, coloane sau podisuri structurale mai reduse numite gara, care marcheaza vechea extensiune a hamadei.

b) Regurile sunt campii joase si plane, acoperite de pietris sau nisip, care pot fi fie eluviale[9], fie aluviale . In reguri nu se formeaza dune. In Sahara de Est, tipul de reg cu pietrisuri si bolovanisuri este denumit serir.

c) Ergurile sunt teritorii foarte intinse acoperite cu dune de nisip (campii de dune). Ocupa in general regiunile joase ale Saharei, marile depresiuni. In Sahara de Est, ca forme acumulative sunt caracteristice barcanele, dar cele mai des intalnite sunt dunele longitudinale si transversale. Formele de relief ale ergurile: culmile, sirurile de dune si coridoarele dintre dune se intind pe directia vanturilor dominante. Alizeele determina o orientare NE-SV a acestor forme. Relieful major al ergurilor este relativ stabil. De exemplu, unele cai urmate de caravane s-au pastrat inca din antichitate. De asemenea, asezarile neolitice se grupeaza la baza dunelor. Astfel, migrarea masiva a dunelor constituie o reprezentare eronata a modificarilor peisajului saharian.

Uedurile sunt vai lipsite de apa, largi, modelate in pleistocen in perioadele pluviale (corespunzatoare fazelor glaciare din Europa sau America de Nord). In prezent, scurgerea de-a lungul uedurilor se limiteaza la cateva ore sau cateva zile, in medie, pe an. Exista insa tipuri diferite de ueduri, spre exemplu cele care isi au bazinele de receptie la periferia Saharei (uedul Dra'a, care curge la poalele Atlasului) au scurgere mai bogata decat cele sahariene propriu-zise, care nu se alimenteaza in afara zonei desertice. De- alungul uedului Saoura, patrunzand adanc in desert, se insira numeroase asezari, oaze cu paduri de palmieri, valorificand apele situate la mica adancime, infiltrate in aluviunile acestei vai. Astfel de "rauri subterane" se intalnesc si la celelalte ueduri din desert (Igharghar, Tamanrasset, Tafassasset). In Sahara de Vest si la periferia sudica a desertului uedurile sunt mult mai rare. De asemenea, Desertul Libiei este aproape lipsit de ueduri, indicand o permanentizare a climatului arid inca dinainte ca Sahara sa devina un desert propriu-zis.

Formarea oazelor si importanta lor. Conditiile hidrogeologice din Sahara sunt favorabile formarii apelor subterane. Depozitele consistente de nisipuri si gresii permit infiltrarea si inmagazinarea apei meteorice, iar structura monoclinala si cea in bazine duce la aparitia izvoarelor arteziene. Oazele au aparut in jurul izvoarelor naturale sau in jurul puturilor si fantanilor sapate de locuitorii Saharei. Apa necesara irigatiilor este obtinuta si cu ajutorul unor galerii subterane lungi, sapate in stanca, numite foggara. Dintre oazele cel mai cunoscute se pot mentiona:

- oazele subsahariene, situate in regiunea piemontana a Muntilor Atlas: Laghouat, Figuig, Tindouf, Ghardaïa, Ouargla, Touggourt;

- oazele desertice: Taoudeni, In Salah, Tamanrasset, Radames, Gat, Cufra, Bilma.

Unitatile de relief ale Saharei:

- Masive muntoase formate din cristalin si intruziuni granitice: Ahaggar, Tibesti, Adrar des Iforas, Aïr; soclul ridicat apare si in Dorsala Regueibat (Mauritana), care se termina spre est cu masivul El Eglab;

- Podisuri formate din sedimentar paleozoic, caracteristice mai ales Saharei Centrale (Ahenet, Mouydir, Ennedi, Tummo), dar si celei Occidentale (Tassili des Ajjer, Tassili des Ahaggar, Tassili tan Adrar - care sunt dispuse circular in jurul masivelor cristaline);

- Podisuri vulcanice (Harrudj si Gebel Soda) in nordul Libiei;

- Podisuri monoclinale formate pe calcare mezozoice: Tademait, Hamada de Tinrhert, Hamada el Homra;

- Podisuri tertiare calcaroase (Cirenaica - sub 500 m altitudine);

- Depresiuni largi in care s-au acumulat mari cantitati de nisip (ergurile): Iguidi, Chech, Ourane, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental, Erg Issaouan, Erg Murzuch;

- Depresiuni joase, sub nivelul marii (D. Kattara la -133 m, in nordul Libiei, D. Kharga). Frecvent, apar izvoare care au favorizat stabilirea asezarilor permanente.

1.2.3.2. Sudan

Regiunea Sudanului cuprinde teritoriile situate la sud de Sahara, pana la pragul Guineei Superioare si podisurile din nordul Bazinului Congo. Corespunde in cea mai mare parte scutului african care afloreaza in sectoarele inaltate (podisuri), pe unele portiuni fiind acoperit de formatiuni sedimentare marine si continentale (in depresiuni).

Relieful este caracterizat prin uniformitate, suprafete largi, plane, care ii confera un aspect monoton. Miscarile scoartei au individualizat trei mari bazine (Ciad, Niger si Bahr-el-Ghazal), separate de praguri sau podisuri inalte. Altitudinile medii sunt cuprinse intre 300-500 m, bazinele la circa 240-260 m.

Sedimentarea a inceput in Paleozoic (gresii, calcare), stratele fiind dispuse slab inclinat si fara deranjamente importante. Relieful este tipic tabular, cu trepte si suprafete structurale, cu martori izolati ce domina sesurile inconjuratoare. Caracteristici sunt muntii insulari din Podisul Kordofan si Darfur, din estul Sudanului. In Sudanul meridional sunt platouri izolate cu marginile abrupte, care prezinta o carapace lateritica (soluri numite bowal). Partea centrala a bazinelor, care adapostea la sfarsitul Tertiarului adevarate mari interioare, a fost umpluta in cuaternar de aluviuni, formatiuni deltaice sau depozite continentale (nisipuri).

Subunitati regionale

- Sudanul Occidental (corespunzator bazinului Nigerului), care cuprinde: zona inundabila a Nigerului, Campia Senegambiei, Podisul Fouta-Djalon, Muntii Liberiei, Podisul Bauchi;

- Sudanul Central (bazinul Ciad), cu extensiune mare a depozitelor continentale cuaternare. Munti insulari cristalini rasar de sub cuvertura sedimentara;

- Sudanul Oriental (bazinul Bahr-el-Ghazal): zona de scufundare, "piata" de adunare a apelor; Podisul Kordofan (500-800 m, modelat in gresii nubiene cretacice sau in cristalin); Podisul Darfur (1000 m, mai accidentat, cu eruptii de lave bazaltice tertiare in vest, la cumpana de ape cu bazinul Ciad, care au dat nastere unui lant muntos - Masivul Jebel Marra, 3088 m)

1.2.3.3. Guineea Superioara

Cuprinde campia litorala atlantica si versantul sudic al pragului Guineei Superioare. Soclul cristalin afloreaza pe suprafete intinse, uneori formand masive insulare de granite, diabaze sau cuartite (Muntii Togo de 750-1060 m, creasta Atakora).

Pe litoral sunt depozite tertiare si cuaternare marine si continentale, mai ales argile, nisipuri si marne. Relieful litoral prezinta lagune inchise de cordoane litoale alungite.

1.2.3.4. Podisurile periferice ale Bazinului Congo

Sunt peneplenizate, cu altitudini in general de 500-1000 m, inconjurand la nord, est si sud bazinul Congo, care are astfel aspectul unui vast amfiteatru.

Unitatile de relief : Podisul Azandé (la nord si nord-est), Podisul Camerun si Muntii Adamaoua (nord-vest), Podisul Gabon (nord-vest), Podisul Luanda (sud-vest), Podisul Lounda (sud), Podisul Katanga (sud-est).

1.2.3.5. Abisomalia

Regiune dominata de vulcanism, mai ales in Podisul Abisiniei, si aflata permanent sub influenta miscarilor tectonice. Aici se gaseste una dintre cele mai active zone de rift din lume, Marele Graben Est-African. Soclul cristalin este fragmentat si separat aproape in intregime de restul Scutului African prin acest graben.

1.2.3.6. Podisurile cristaline ale Africii de Sud

Este vorba de platourile care inconjoara Depresiunea Kalahari si reprezinta sectoare inaltate ale Scutului African. Acesta s-a comportat de-a lungul timpului ca un bloc rigid, exondat. Pastreaza depozite sedimentare continentale nederanjate tectonic, dispuse in strate aproape orizontale: sistemul Nama (cambriene, in Podisul Nama), sistemul Waterberg (ordoviciene, in Transvaal), sistemul Karoo (carbonifer-triasic) in Natalul de Sud, Karoo Mare, Karoo Superior si Veldul Inalt. In afara de podisurile mentionate, spre est se afla Podisul Matabele, iar in nordul Depresiunii Kalahari se intind podisurile Zambeziei, vaste suprafete uniforme ale soclului cristalin.

Spre sud-est, acesta se inalta sub forma unui prag imens (Great Escarpment), care se termina printr-un abrupt (Muntii Scorpiei sau Drakensberg) la peste 3600 m. Sunt alcatuiti din formatiunile sedimentare tabulare ale seriei de Karoo, in continuitate hipsografica cu podisurile situate la nord.

Campia Mozambicului reprezinta o portiune coborata a soclului sud-african, ocupata de apele marine din Cretacic pana in Cuaternar.

Unitatile de platforma si bazinele de sedimentare

Sunt caracterizate de predominarea formatiunilor sedimentare dispuse in strate orizontale sau cvasiorizontale de diferite grosimi. Pot avea origine marina (America de Nord, America de Sud) sau continentala (pe suprafete intinse in Africa, acoperind unitatea de scut).

Platforma Nord-Americana s-a format in urma producerii a doua evenimente, desfasurate in mai multe etape:

Scufundarea treptata a Scutului Canadian atat spre nord cat si spre sud; portiuni din sectorul sud-vestic au fost ulterior reinaltate datorita miscarilor orogenetice laramice si se prezinta ca fragmente izolate in Podisul Colorado.

Sedimentarea in cicluri succesive, incepand din Silurian pana in Tertiar.

Rocile precambriene afloreaza local in culmea Barraboo, centrul podisurilor Ozark si Texas. Suprafata de nivelare fosila a scutului nu este uniforma, fiind afectata de orogenezele caledoniana, hercinica si alpina care s-au desfasurat la vest si la est. Boltiri largi au determinat fie o sedimentare puternica in regiunile bazinale (Podisul Preriilor si Campiile Centrale), fie existenta unei suprastructuri sedimentare de grosimi relativ mici (Hudsonia, Regiunea Marilor Lacuri).

In apropierea Muntilor Stancosi, cuvertura sedimentara a platformei este inaltata, determinand aparitia unor unitati structurale de tipul cuestelor, pe lungimi de sute de kilometri. Abrupturile structurale sunt orientate catre vest. Pe directie vest-est, grosimea cea mai mare a formatiunilor sedimentare este inregistrata in apropierea Stancosilor.

In regiunile de podis suprapuse platformei nord-americane sunt caracteristice formele de relief dezvoltate pe structura monoclinala (cueste, suprafete structurale, depresiuni de contact) sau boltita (domuri, butoniere).

Unitati de relief asociate Regiuni de platforma se gasesc in Arhipelagul Canadian, Podisul Preriilor, Marile Cimpii Interioare, de la valea raului Mackenzie pana in delta fluviului Mississippi (Campia Mississippi, Campia Perimexicana), estul Muntilor Appalachi (Cimpia litorala atlantica). In America de Sud, cele trei compartimente principale care au fost supuse proceselor de subsidenta sunt Bazinul Amazonian (inca de la inceputul paleozoicului), Bazinul Orinoco si Depresiunea Paraguay-Paraná. In Africa este reprezentativ Bazinul Congo.

1.3.1. Arhipelagul Canadian. Fundamentul insulelor este alcatuit din roci precambriene si depozite paleozoice inferioare. Rocile cele mai vechi, precambriene, predomina la sud, in Insulele Victoria, Tara lui Baffin, Devon, Sommerset, Prince of Wales, precum si in peninsulele Melville si Boothia. Insulele din nord si din vest (Ellesmere, Bathurst, Melville, Prince Patrick si Banks) sunt formate din depozite cambriene, siluriene, carbonifere, si mezozoice.

Se observa o succesiune de sedimente tot mai recente de la nord la sud. O parte din cuvertura sedimentara a fost inlaturata prin eroziune, in urma bombarilor locale. Depozitele apartinand paleozoicului superior si mezozoicului sunt in general necutate. Doar in nordul Insulei Ellesmere au existat cutari caledoniene, care au dat nastere unui lant muntos.

1.3.2. Podisul Preriilor. Reprezinta treapta podisurilor intinse dintre Muntii Stancosi si Campia Mississippi. Fundamentul precambrian este scufundat, fiind o prelungire a Scutului Canadian. Grosimea cuverturii sedimentare creste din ce in ce mai mult spre sud (zona de maxima scufundare). O trasatura generala este uniformitatea structurii, dispunerea orizontala sau monoclinala a stratelor, iar drenajul general se realizeaza catre est, spre fluviul Mississippi, colectorul principal. La sud, fundamentul hercinic apare la zi insular, sub forma de masive si podisuri. Se intalnesc formatiuni sedimentare si cristaline paleozoice si mezozoice, cu deosebire gresii, conglomerate, cuartite, sisturi argiloase.

Structural, calcarele siluriene dure din vestul podisurilor formeaza cueste inaltate puternic la contactul cu Muntii Stancosi, cu strate aproape verticale - hogbacks[11]. Pe sisturile triasice, mai friabile, s-a format o regiune depresionara. Stratele de gresii de Dakota au un rol foarte important pentru inmagazinarea apei, fiind acoperite de strate cretacice si tertiare impermeabile, in timp ce patul este format din strate jurasice tot impermeabile. La contactul cu Stancosii apar masive cu caracter de inselberg: Cypress Hills (1460 m) in Canada. Toate inaltimile importante sunt martori eruptivi sau bombari (ex. Black Hills, un dom eliptic de 2207 m). Depozitele tertiare predomina in centru, in timp ce la est apar stratele de gresii carbonifere (fig. 5). In general, structura lor este monoclinala, generand aparitia reliefului tipic, de cueste si platouri structurale extinse. In tertiar, depresiunile au fost ocupate de lacuri, in care s-au format depozite de lignit.

In ansamblu, Podisul Preriilor formeaza regiunea piemontana a Muntilor Stancosi. Altitudinile cresc de la est (500 m) la vest (1500 m). Podisurile sunt numite Great Plains (Campii Inalte). Spre est, relieful coboara in trepte intens fragmentate sub forma de culmi deluroase, ce trec treptat in Campia Mississippi.

La nord, intre Podisul Missouri si domul Black Hills se desfasoara o regiune de badlands (pamanturi rele), rezultat al siroirii si constitutiei litologice de suprafata - argile oligocene (Paleogen), cu intercalatii subtiri de marne, nisipuri, gresii si conglomerate. Patura vegetala lipseste, iar degradarea solurilor este intensa, impiedicand practicarea agriculturii si aparitia asezarilor. Formele tipice sunt: vai torentiale, ravene, ogase, mesas, piramide si ciuperci.

Podisul Llano Estacado situat la sud are altitudini de 1000-1300 m si este format in principal din strate cretacice. Relieful structural este evident si se intalnesc cateva canioane adanci (valea raului Pecos). Marginile podisului au fost erodate, fragmentate sub forma catorva suprafete tabulare de tip mesas, alcatuite din calcare permiene, dominand Campia litorala perimexicana.

1.3.3. Podisul Ohio se intinde la sud de regiunea Marilor Lacuri, intre podisurile appalachiene si valea fluviului Mississippi. Rocile predominante sunt calcarele carbonifere, dispuse cvasiorizontal. Altitudinile sunt de 250-300 m, iar interfluviile sunt netede si largi, rezultand un relief monoton. Altitudinile maxime ajung la 450 m, datorita rezistentei la eroziune a calcarelor cuartoase. La nord, aceste strate sunt acoperite cu depozite glaciare, iar la sud cu loess. Podisului ii sunt caracteristice boltirile largi de platforma (domurile) - Cincinnatti si Nashville sunt doua dintre acestea.

La sud de Ohio apare un relief carstic, cu lapiezuri, doline, pesteri, polii, ponoare. Cea mai mare pestera este a Mamutilor (Mammoth Cave), situata in parcul national cu acelasi nume, cu peste 500 km de galerii dispuse pe cinci nivele.

Domurile sunt netezite si uneori sunt transformate in depresiuni, ca urmare a unor inversiuni clasice de relief.

Intre zonele boltite si Marile Lacuri Canadiene se intercaleaza bazinele carbonifere Michigan, Illinois si la sud bazinul Cumberland, cu rezerve mari de huila de calitate superioara.

1.3.4. Podisul Missouri este un podis structural dezvoltat pe strate cretacice monoclinale. Se disting doua siruri de cueste. La est platforma are 300-500 m si este formata din gresii cenomaniene; se pot observa foarte bine terasele fostului lac glaciar Agassiz (Pleistocen). Cuesta s-a format in urma glaciatiei wisconsiniene si este acoperita cu depozite glaciare. A doua treapta se intinde la vest, este mai inalta (600-800 m). Alta cuesta, dezvoltata tot pe gresie, poarta denumirea de Coasta Missouri si delimiteaza preriile inalte de preriile joase (200-400 m). Spre sud, ambele trepte de relief se confunda, trecand una in alta.

1.3.5. Masivele hercinice izolate se interpun la contactul regiunilor de campie cu preriile centrale sau chiar in spatiul acestora. Aici fundamentul hercinic al platformei este scufundat la mari adancimi, doar boltirile locale determinand aparitia unor inaltimi de cateva sute de metri. Legatura cu masivele sudice ale Appalachilor este mascata de cuvertura sedimentara, care poate ajunge si la 5000 m in zona de maxima afundare. La suprafata predomina relieful dezvoltat pe structuri monoclinale.

Podisul Ozark constituie o boltire asimetrica, ce dezvaluie in centru nucleul hercinic, inconjurat de cueste dezvoltate pe sedimentar. Altitudinea maxima este de 540 m (Francis Mounts). Se exploateaza zinc, plumb, fier, bauxita (90% din rezervele de bauxita ale S.U.A.).

Podisul Salem de varsta carbonifera este format pe strate de calcare, gresii, argile, marne, dispuse in strate usor inclinate cu forme structurale specifice.

Podisul Springfield (100-180 m altitudine) este format tot pe calcare.

Podisul Ouachita (860 m) este fragmentat in culmi prelungi, paralele, orientate est-vest. Este alcatuit din gresii carbonifere cutate, iar vaile longitudinale sunt sculptate in sisturi si calcare de aceeasi varsta. Masivul este faliat, iar in lungul liniilor de fractura au aparut izvoare termale - Hot Springs, cu o temperatura de 62⁰C.

Podisul Wichita si Muntii Arbuckle sunt fragmentele appalachiene cele mai vestice. Podisul Wichita atinge 700 m altitudine. Ambele au aspect de inselberguri si domina campia joasa a preriilor.

Masivul granitic Amarillo este complet scufundat si acoperit de sedimente mai recente.

Masive hercinice scufundate complet se intalnesc pana la valea lui Rio Grande, inconjurand podisurile Llano Estacado si Texas. Depozitele sedimentare care le acopera au suferit deformari structurale datorita miscarilor tectonice, rezultand domuri si anticlinorii care se ridica putin deasupra Campiei Perimexicane. In sectoarele centrale ale acestor boltiri sedimentarul a fost inlaturat si pot fi observate la zi strate paleozoice puternic cutate, formand creste cu caracter tipic appalachian.

1.3.6. Campia Mississippi este o vasta campie aluvionara, drenata de fluviul Mississippi si afluentii sai. Fundamentul cristalin, parte a Scutului Canadian, este scufundat si inclina de la nord la sud, fiind acoperit de o cuvertura de sedimente mezozoice si tertiare.

1.3.7. Campia litorala atlantica se desfasoara intre Capul Cod si Peninsula Florida. Sectorul nordic (pana la Capul Hatteras) a luat nastere prin scufundarea flancului estic al Appalachilor si acoperirea lui, in etape succesive, cu depozite sedimentare din ce in ce mai recente. Sectorul sudic este mult mai larg, fundamentul hercinic fiind acoperit in strate consistente de sedimente mezozoice si tertiare.

Se observa diferentieri pregnante ale sectoarelor litorale.

a) La nord de capul Cod - campia se ingusteaza puternic, tarmul este abrupt si se termina prin faleze formate pe roci cristaline. Mareele si abraziunea fiind puternice, gurile raurilor formeaza estuare. La sud de Portland apar cordoanele litorale, care in regiunea Capului Cod prezinta forme caracteristice de carlig (Sandy Hook, la Long Island);

b)      La sud de Long Island, tarmurile joase prezinta cordoane litorale, limane maritime si estuare (Delaware, Chesapeake, Potomac, Albermale Sound), o regiune inundata de ape si o retea hidrografica foarte deasa. La capul Hatteras predomina terenurile mlastinoase.

Peninsula Florida reprezinta o regiune de tranzitie catre Campia Perimexicana. A fost atasata continentului abia in Pleistocen. Predomina formatiunile carbonatice oligocene (calcarele de Vicksburg), care au conditionat dezvoltarea unui relief carstic cu doline, polii si uvale. Lacul Okeechobee este un lac tipic de polie. La sud se intinde Parcul national Everglades, cu mlastini alimentate din panza freatica, aflate in curs de drenare pe cale artificiala.

1.3.8. Campia Perimexicana se desfasoara intre Peninsula Florida si Peninsula Yucatan, in jurul Golfului Mexic. Este alcatuita din sedimente marine, fluviatile si lacustre: nisipuri, argile, marne, calcare, tufuri vulcanice, depuse din Cretacic pana in prezent. Altitudinea medie este sub 100 m. Apar unele culmi deluroase la vest de Mississippi, reprezentand domuri strapunse de masive de sare permiene prin diapirism. Formele de acumulare predomina in regiunea litorala. Delta fluviului Mississippi creste rapid (100-150 m anual) datorita aportului imens de aluviuni al fluviului si adapostului oferit de golf impotriva mareelor, care sunt slabe (1,5 m). La sud de Rio Grande, fundamentul campiei este mezoalpin, spre deosebire de cel hercinic din nord. Campia se ingusteaza, iar tarmurile mlastinoase si climatul cald contribuie la raspandirea bolilor tropicale (febra galbena, malarie).

1.3.9. Bazinul Amazonului. Compartimentul Amazoniei a avut o tendinta de scufundare inca din Cambrian. Deasupra fundamentului cristalin se acumuleaza continuu sedimente paleozoice, mezozoice si tertiare pe grosimi foarte mari (formatiunea de Barreiras). Pe insula Marajó, in regiunea gurilor Amazonului, ele ating grosimea de 2230 m, demonstrata prin foraje.

Podisurile periferice (Guyanei si Braziliei) erau odata unite, dar legatura s-a intrerupt in urma procesului de scufundare, care a dus la schitarea acestei depresiuni. In urma miscarilor orogenetice andine, depresiunea a fost blocata in vest si a urmat umplerea cu depozite salmastre si lacustre. A rezultat o campie foarte neteda, vasta ca intindere (5 milioane km²), pe care altitudinile variaza intre 26-100 m. Inaltimi mai mari se gasesc doar in piemontul andin (Podisul Pardaos). In zona inundabila, aluviunile se depun pe grosimi mari, iar raurile au cursuri puternic meandrate si despletite. La sud, Campia Amazonului patrunde adanc intre Mato Grosso si lantul andin, in lungul depresiunii Mamoré, care are o tendinta de scufundare continua.

In zona de varsare, albia Amazonului se largeste mult. Initial s-a format aici o delta enorma, care insa este in curs de destramare, strabatuta de numeroase brate ale Amazonului si ale raului Tocantins. Cauzele sunt procesul continuu de scufundare si intensitatea mareelor (fenomenul numit de localnici pororoca, reprezentand inaintarea apelor fluviului spre amonte, sub actiunea mareelor; el se manifesta pe ultimii 1000 km din cursul Amazonului).

1.3.10. Campia Orinoco este o campie aluvionara situata intre Podisul Guyanelor si Anzii de Nord, pe o suprafata de 1,5 milioane km². A rezultat in urma colmatarii unui golf tertiar cu sedimente mezozoice si neozoice. La nord, racordul cu unitatea andina se face printr-un podis piemontan de 300 m, intens fragmentat de vai adanci si subsecvente. In vest se intinde treapta campiei inalte (llanos altos), cu altitudinea medie de 300-400 m. Afluentii andini ai Orinocului sculpteaza intens stratele orizontale de gresie, rezultand un relief tabular, cu martori structurali.

1.3.11. Bazinul Congo este situat in Africa Centrala si este strabatut de Ecuator. Fundamentul este constituit din Scutul African, peste care s-au depus sedimente in mai multe serii stratigrafice: paleozoice (sistemul Koundeloungou, sistemul sisto-dolomitic), mezozoice (sistemul Loualaba-Loubilache, cu gresii si cuartite) si tertiare (formatiunea de Bousira). Lacul care ocupa teritoriul bazinului a fost drenat la sfarsitul tertiarului.

Trei elemente de baza definesc relieful: depresiunea centrala, podisurile periferice si zona litorala. In ansamblu, peisajul este monoton, iar relieful este putin accidentat.

a) Depresiunea centrala are forma eliptica si altitudini de 300-500 m, fara denivelari. In cadrul depresiunii se evidentiaza o treapta de podisuri de 500-1000 m, care o inconjoara la nord, sud si est ca un semicerc. Apar denivelari, reliefuri in trepte, vaile raurilor prezinta cascade si repezisuri (cataracte).

b) Podisurile periferice reprezinta o continuare spre exteriorul bazinului a treptei podisurilor joase. La nord se inalta pragul nord-ecuatorial (Podisul Azandé), care separa bazinul de Depresiunea Ciad. La vest, pragul Guineei Inferioare il separa de zona litorala, iar pragul sud-ecuatorial este alcatuit dintr-o succesiune de podisuri de la vest la est: Podisurile Luanda, Lounda si Katanga.

c) Zona litorala se caracterizeaza prin prezenta cordoanelor litorale construite de curentii marini si apele continentale (Congo, Cuanza). Ele inchid lagune si lacuri. Estuarele arata o scufundare recenta a tarmurilor. La capatul golfului Biafra se inalta vulcanul activ Camerun (4070 m), cel mai inalt masiv din Africa Occidentala. Este un stratovulcan cu numeroase conuri adventive, a carui formare a inceput in tertiar.

Sistemele orogenetice

Acestea sunt reprezentate de lanturile muntoase paleozoice, mezozoice si tertiare, ocupa suprafete mari in America si foarte restranse in Africa. Din perspectiva timpului de formare, se disting trei categorii principale de munti:

Munti formati in orogeneza caledoniana (Paleozoic inferior)

Munti formati in orogeneza hercinica (Paleozoic superior)

Munti formati in orogeneza alpina (Mezozoic - Tertiar).

Principalele sisteme muntoase formate prin cutare si inaltare, cu fenomene vulcanice si magmatice asociate, sunt: Cordilierii Americani (sistemul nord-american, sierrele Americii Centrale si sistemul andin), Muntii Appalasi, Muntii Atlas si Muntii Cap.

1.4.1. Sistemul muntos caledonian nord-american

(Appalasii de Nord)

In orogeneza caledoniana, care a avut loc in prima parte a Paleozoicului, s-a format pe teritoriul Americii de Nord sectorul nordic al Muntilor Appalasi. Acesta se distinge prin structura complicata, prezenta cutelor incalecate, masivitate si transformari suferite in timpul glaciatiunii pleistocene (relief glaciar).

Caracteristicile structurale mentionate anterior sunt rezultatul presiunii exercitate la vest de catre scutul laurentian in timpul miscarilor orogenetice. Relieful este tipic appalasian. Dupa incheierea ciclului orogenetic a urmat o lunga etapa de peneplenizare, formandu-se martorii de eroziune pe cuartite si granite (Highlands) si suprafetele de eroziune cretacice. In Pleistocen, calota glaciara a modelat relieful, rezultand forme tipice precum trogh-urile[12], rocile mutonate (forme de eroziune glaciara), drumlinuri, morene si sandre (forme de acumulare).

Regionarea fizico-geografica presupune existenta a trei unitati morfostructurale, de la nord la sud: a) New England; b) New Brunswick (Noua Scotie); c) Terra Nova.

a) New England este o regiune muntoasa puternic tectonizata, cu masive cristaline inaltate separate de grabene (vai si depresiuni tectonice) umplute cu depozite friabile (formatiuni argiloase de Newark). Liniile de falie, orientate NE-SV, sunt foarte bine exprimate in relief. In timpul glaciatiunii pleistocene, o serie de masive au ramas neacoperite de gheata, fiind evidentiate si mai mult prin eroziune. Reprezentativ este Muntele Monadnock (965 m), a carui denumire a devenit termen geografic la scara internationala[13]. Spre vest se intind o serie de culmi muntoase: lantul Taconic, Muntii Verzi, iar la est Muntii Albi, granitici, care domina o peneplena de 1200 m. In general, formele de eroziune glaciara sunt dominante in regiunea muntoasa, in timp ce in zona litorala, afectata de subsidenta, predomina formele de acumulare (drumlinuri, sandre).

b) New Brunswick si Noua Scotie au un relief si o structura asemanatoare cu regiunea Noii Anglii, cu deosebirea ca aici a intervenit actiunea mareelor si a curentilor oceanici. Tarmurile sunt puternic crestate, fie de estuare (Sf. Laurentiu), fie de fjorduri si skjärs, datorita sculptarii de catre ghetari. Pe platforma continentala afectata de subsidenta se pot urmari contururile vailor submerse ale principalelor rauri.

c) Terra Nova (Newfoundland) este situata in fata estuarului Sf. Laurentiu. Tarmurile sunt abrupte, stancoase, cu aceleasi skjärs si fjorduri sculptate in granit. Liniile tectonice appalachiene determina aici orientarea golfurilor, a peninsulelor, insulelor si culmilor muntoase.

1.4.2. Sistemele hercinice

Unitatile de relief care s-au format in orogeneza hercinica ocupa suprafete mai mari decat cele caledoniene si se intalnesc astfel:

In America de Nord - vaste suprafete cuprinse intre cele doua sisteme orogenetice principale, Muntii Stancosi si Muntii Appalasi, incluzand Appalasii de Sud. In fazele orogenetice mezoalpine care au urmat, din cauza tensiunilor, vechile masive hercinice au fost fracturate, unele blocuri fiind scufundate si acoperite de sedimente mai recente. Altele au ramas in relief sub forma unor podisuri rezultate in urma boltirii vechilor structuri.

In Africa - podisurile (mesetele) interioare din Regiunea Atlas reprezinta resturi ale masivelor hercinice care acopereau tot vestul bazinului Marii Mediterane. Cutarile din regiunea Cap au avut loc de asemenea in Paleozoic (silurian - carbonifer).

a) Spre deosebire de Appalasii de Nord, in sectorul sudic structura este mult mai complexa, cu cute stranse, revarsate si numeroase fracturi, de-a lungul carora s-au produs intruziuni magmatice. O particularitate este concordanta cu structura (culmi dispuse longitudinal, suprapuse anticlinalelor si depresiuni grefate pe sinclinale), de unde si denumirea in literatura geografica de relief appalasian, pentru a desemna tipul de relief conform cu structura. Muntii propriu-zisi sunt incadrati la vest de un podis intins, peneplenizat, format pe gresii carbonifere (la nord poarta denumirea de Podisul Allegheny), iar la est de o regiune piemontana (Piemontul Appalasian), formata pe o suprafata cristalina slefuita de eroziune (dupa unii autori, o platforma de abraziune). Elementul central al Appalasilor Sudici il reprezinta Great Valley, o zona intens cutata, afectata de eroziune selectiva, in cadrul careia caracterul tipic al reliefului appalasian este cel mai evident.

b) In Regiunea Cap, sedimentele apartinand sistemului Cap, acumulate in intervalul silurian-carbonifer, au fost cutate si inaltate incepand din carbonifer pana in triasic. Geosinclinalul se intindea pe o suprafata mult mai mare decat cea ocupata astazi de sistemul muntos, la sud de scutul sud-african. Culmile sunt in general scurte, paralele, urmand initial o directie NV-SE, apoi V-E. Intre ele sunt intercalate depresiuni longitudinale alungite (ex. Karoo Mic). In jurasic si cretacic, apele marii au inundat regiunea, iar sedimentele au "ingropat" capidele. Defilee si depresiuni transversale festoneaza din loc in loc culmile; sunt cunoscute sub denumirea de poorts.

1.4.3. Sistemele alpine

Reprezinta cele mai vaste unitati orogenetice atat din America, cat si din Africa. Cordilierii Nord-Americani, Sierrele Americii Centrale si Anzii sunt cele mai importante sisteme muntoase din America, iar Muntii Atlas impreuna cu unitatile aferente domeniului lor (podisuri interioare, campii litorale) constituie cea mai intinsa regiune cutata din Africa.

Structural, se remarca deosebiri intre sistemele alpine americane si cel african, in primul rand orientarea generala a cutarilor: longitudinala in cazul Cordilierilor, geosinclinalul fiind cuprins intre Placa Pacifica si cea Americana; transversala, in lungul paraleleor, in cazul Muntilor Atlas, in aria de mari framantari tectonice cuprinsa intre Placa Africana si cea Euro-Asiatica.

Diferente apar si intre Cordilierii nord-americani si Anzi, primii avand o structura mult mai complexa, mai multe lanturi muntoase paralele formate in faze diferite, cu depresiuni longitudinale si platouri interioare (basins). Anzii sunt mult mai unitari, platourile interioare sunt mai restranse si suspendate la mari altitudini (Altiplano).

1.4.3.1. Cordilierii Nord-Americani

Din punct de vedere structural, America de Nord este divizata in: Estul Extracordilier (cuprinzand campii, podisuri, munti - Appalasii) si Vestul Cordilier (Muntii Stancosi, Muntii Coastelor, Muntii Cascadelor, Cordilierii Alaskai, platourile si podisurile interioare.

Cordilierii[14] se defasoara pe o lungime de 8000 km si latimea maxima de 1600 km. Lanturile muntoase s-au format in perioade diferite, de la est spre vest (Jurasic - Neogen). Factorii care au generat relieful actual sunt, alaturi de orogeneza: miscarile verticale, falierile, vulcanismul, glaciatiunea pleistocena, procesele de eroziune si acumulare fluviatila etc. In relief predomina culmile paralele, nivelele de eroziune, podurile valurite, platourile vulcanice, structurile tabulare si monoclinale.

Se individualizeaza trei lanturi muntoase paralele de la vest spre est, astfel:

a) Muntii Coastelor - cutati in faza nevadiana, reantrenati in cutarile tertiare, constituie un lant muntos intrerupt de numeroase insule, peninsule si golfuri. Spre nord, in Alaska, atinge altitudini mari (peste 5000 - 6000 m): Mt. Logan - 6050 m, Mt. Elias - 5429 m. Aici sunt foarte dezvoltati ghetarii montani, care coboara spre zona litorala si formeaza adevarate piemonturi glaciare. Cel mai tipic ghetar de piemont este ghetarul Malaspina, care acopera zona piemontana de la poalele versantului sudic al Mt. Elias.

Spre sud, depresiunile longitudinale sunt invadate de apele oceanului, formand depresiuni si golfuri (G. Regina Charlotte, Str. Juan de Fuca). Depresiunile sunt separate de masive izolate: Mt. Olympic (2424 m), Mt. Klamath (2810 m). Cele mai mari sunt Depr. Californiei (Sun Valley) si Depr. Willamette. La sud, Depr. Californiei este inchisa de lantul Muntilor Transversali si Tehachapi. Pe teritoriul Mexicului, Muntii Coastelor sunt continuati de Sierra San Pedro Martir in Peninsula Californiei.

Muntii sunt formati din cristalin, granodiorite, sisturi. Depresiunile sunt umplute cu depozite aluviale.

Blocurile sunt intersectate de sisteme de falii, cele mai complexe fiind in regiunea Golfului San Francisco (Falia San Andreas). Au loc puternice decrosari, cutremure frecvente (1906) si deplasari ale blocurilor pe orizontala si verticala.

b) Muntii Alaskai, Muntii Cascadelor si Sierra Nevada dubleaza lantul costal spre interior, la est de depresiunile longitudinale. In Muntii Alaskai se inregistreaza altitudinea maxima din Cordilierii Nord-Americani: 6187 m in Mt. McKinley. Cutarile apartin orogenezei nevadiene.

Muntii Cascadelor sunt formati din roci metamorfice paleozoice si intruziuni precambriene. Varfurile cele mai inalte sunt constituite din aceste intruziuni, precum si dintr-o serie de aparate vulcanice atat stinse cat si active, acoperite de ghetari. Muntii au fost peneplenizati, apoi au fost recutati in Miocen, in anticlinale largi, insotite de eruptii masive.

Vulcanii Shasta, Lassen, St. Helens, Hood, Rainier sunt cei mai cunoscuti. St. Helens a erupt in 1980, dupa mai bine de 130 de ani (1843), iar efectele au fost dezastruoase. Glacier Peak si Muntii Rainier (4392 m) se gasesc in parcul National Mt. Rainier, cu numeroase manifestari postvulcanice: fumarole, izvoare termale, mofete. Aici sunt ghetarii cei mai numerosi (28).

Lassen Peak (3186 m) este singurul vulcan activ situat pe linia tectonica transversala care desparte Sierra Nevada de Muntii Cascadelor.

este foarte cunoscut pentru eruptiile de cenusa si curgerile piroclastice. Eruptia din 18 mai 1980 a cauzat moartea a 57 oameni si distrugerea a 47 de poduri, 24 km de cale ferata si 300 km de autostrada. Altitudinea muntelui s-a redus de la 2950 m la 2550 m, iar in centrul vechiului crater distrus s-a format un crater mai mic (foto - 1982).