Piatra Craiului

O, natura ! Buna mea mama!    Iata-ma numai sub a ta paza.

J. J. ROUSSEAU[1]

Muntii isi au povestea lor: isi capata fiecare o individualitate deosebita de a vecinilor. Toate sint in legatura cu originea lor, cu structura trupului lor.

Unii se nasc prin simple incretiri ale scoartei terestre. Obcinele bucovinene par valuri impietrite. Natura pietrelor din care sint formate au permis indoiri regulate, fara mari rupturi. Bucegii sint masivi, inaltati ca si un enorm munte de gheata plutitor. Piatra Craiului, dimpotriva, e ca aripa unui acoperis naruit, cu marginea rupta, taioasa, indreptata spre cer. Intr-o parte e prapastia paretelui surpat, in alta partea din acoperis inclinata-n adinc. Spre Zarnesti este iarasi brusc surpata, cu "Despicatura', ce a despartit din ea un colt ramas izolat. Spre Rucar se pierde in invelisul mai moale al straturilor din care s-a inaltat.

Ploaia, vintul, dusmanii formelor impietrite, desavirsesc amanuntele, dindu-le faptura admirata de om. Profilul muntelui se schimba, dupa locul de observare. De pe dealul Sin Petru, de linga Brasov, ori de pe Susai, de la Predeal, il vezi in lung, zid au linia profilului dreapta, cit tine lungimea. Altfel se arata cind il privesti din valea Dimbovitei, de la Dragoslavele. Pare o piramida ce-si inalta virful in taietura vaii, facindu-ti semn sa-l urci. Privit de pe Iezerul ori Papusa nu-l mai cunosti. Un zid lung de pietre ce lucesc in bataia soarelui, numai pripoare si rani. Privit insa de pe Dealul Sasului, pe drumul ce duce la Bran, are alta fata. E tot o creasta lunga, dar padurea deasa se ridica pina aproape de coama muchiata, de nu ramine decit in lungul ei o dunga albicioasa de stanci. In totul samana cu sira spinarii dintr-un schelet al unei uriase namile antediluviene.

De aceea urcusul lui este atractiv, iar drumul spre el plin de variatii, care te tine incordat intr-una. E mai usor de urcat dinspre Cimpulung, caci il urci de-a coasta, incepind cu povirnisul cel mai domol.

La Podul Dimbovicioarei parasesti frumoasa sosea ce trece prin Rucar. Locul e ca o caldare inchisa, cu pareti numai naruituri, din piatra de var, alburie, fara vegetatie. Pe fundul inverzit al caldarii sint presarate casele din sat, cu cerdac la mijloc.

Pe urma intri in cheile Dimbovicioarei, cu pareti inalti. Cu cit patrunzi in ele, cu atit singuratatea te cuprinde. Jos nu e loc decit pentru apa ce se zbate din bolovan in bolovan, alaturea cu un ingust drum, cind nu vine minioasa si da voie sa intri in incaperea ei tainuita. Sus o susinita ingusta din cer, cind albastra, cind plumburie. Umbra se lasa repede intre zidurile inalte. Cu o calauza din Rucar si cu cumintele calut ce duce merindele, adesea faceam drumul singuratatii si al linistei depline, intovarasit doar de cintecul apei, acum susur lin, acum glas mai minios. Eram pribeagul drumului de munte, iar in uitarea restului luniii gindurile rascolite desteptau amintirile povestilor din copilarie, a zmeilor din Iorgovan, pe care, in inchipuirea singuratatii, rna asteptam sa-i vad aratindu-si capetele din gaurile negre sapate-n paretele inalt. Spre una din ele duce o cararuie batuta de pasii vizitatorilor. Este vestita Pestera a Dimbovicioarei, vestita mai mult pentru ca e mai des vizitata, fiind mai aproape de drumul mare. Inlauntru n-a mai ramas nimic din podoaba pesterilor. Fiecare dorind sa-i ieie drept amintire cite o bucata din putinele stalactite ce se mai gaseau, interiorul e ca o biserica devastata. Numai daca nu poti vizita alte pesteri mai frumoase, te ostenesti sa patrunzi in ea, pentru a avea senzatia intunerecului ce te cuprinde, a tainei legata de el sau, mai ales, sa simti binefacerea luminii, cind te intorci spre iesire.

Strimtoarea cheilor se sfirseste. Locul se largeste. Citeva casute resfirate, saracacioase, sint ultimele semne omenesti. Incepe urcusul spre Pietricica, anevoios deocamdata, pe jgheabul tot mai strimt al piriului plin cu bolovani. De nu esti grabit, ceea ce la munte nu e bine, popasuri dese ti se ofera, patrunzind in toiul luptei dintre apa ce curge navalnic, chiar cind e numai un fier, si piatra naruita ce i se pune-n cale. Zgomotul luptei iti spune vesnicia miscarii care preface. Un brad cazut in cale, cu radacinile-i resfirate, ca niste brate intepenite, stringiind in spasmul mortii putinul pamint din care si-a supt vlaga, iti desteapta gindul la minunile naturii, ca si la subreda stabilitate a fiintei, la legea vesnica a maririi si caderii, a vietii impletita cu moartea, iti aduci aminte de vorbele lui Goethe asupra naturii.

Si asa la tot pasul mici tablouri de amanunt te tin atent, incordat, de nu-ti dai seama nici de osteneala, nici cind ai ajuns pe coama. O alta lume, nebanuita prin aspectul ei, se prezinta privirii. Strigi: Osana ! Pina aice era zidul in fata, ce nu-ti permitea decit la o rariste de padure sa prinzi perspectiva larga asupra Bucegilor. Cind te inalti pe creasta de piatra, aruncind privirea catre apus, ramii uluit nu de inaltimea la care ai ajuns, ci de maretia vaii ce se deschide-n fata. Nu spre muntii Fagarasului se indreapta atentia deodata, ci asupra vaii Dimbovitei, ce straluceste ca un fir cotit de argint, la adincime de aproape l 000 metri sub locul in care te afli. Dimbovita curge dinspre Papusa, de unde isi aduna izvoarele. Valea lui Ivan continua prapastia de-a lungul partii apusene a Pietrii Craiului. E cea mai mareata priveliste asupra unei vai adinci din cite se pot admira in Carpatii nostri, marginita de paretele prapastios al muntelui, capetele paturilor de calcar rupte.

Doar caprele negre se pot acatara pe ele, spre a se urca din aceasta parte, sus, spre muche. Atmosfera mereu macina piatra, care curge ca din girliciul morii, pe acelasi jghiab pina jos. E "Moara Dracului", minunata numire potrivita data de popor. In fund e valea, icoana vestitelor canone[2] din Colorado. Dincolo de ea incepe ostirea mindrelor siraguri de munti fagaraseni, cu cele doua gurguie uriase: Iezeru si Papusa.

Liniste de genune in jur. Nici un murmur de izvor. Maretia naturii cu salbateca ei frumusete, cu ceata stravezie lasata spre fundul adinc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al muntilor. Aceasta e rasplata ostenelii catre inaltimi. Conducatorul meu se o-dihnea la umbra unei stinci. Eram singur in imensitatea desfasurata cit puteam deslusi cu privirea. Gindurile si ele adorm sau sint prea imprastiate de varietatea farmecului din fata.

Dar soarele isi face drumul sau tras in nemarginirea spatiului. Cit e lumina lui, singuratatea o poti suporta, deplina izolare in mijlocul naturii te infrateste cu tot ce te inconjoara. Traiesti prin ele clipe de destramare completa a eului. Noaptea schimba totul in fantasmagorice forme, care-ti ies in cale la fiecare pas. O piatra, o tufa ia infatisari infricosatoare. Singuratatea e apasatoare prin teama ce te cuprinde fara voie.

Deci inainte, cit esti inconjurat de prietenia luminii. Nu te lasa insa abisul descris; te atrage; vrei intr-una sa-i smulgi taina. Dar nici muntele nu te lasa sa pasesti fara precautie; sint locuri atit de inguste incit, ca sa te uiti in valej te pui pe burta, spre a nu-ti pierde echilibrul; ametitoarea atractie a adincimii, te sileste sa stai calare pe muchia pietrii. Pasesti prudent intre doua lumi deosebite; un pas gresit te rostogoleste ca-n fundul iadului, pe cind spre rasarit te ademeneste tihna si adapostul padurii si mai ales acoperisul acela departat, ca un punct negru la marginea poienii. Acolo e stina, odihna, inviorarea izvorului.

Numai mai tirziu, dupa multi ani de la inceputul drumurilor mele pe Piatra Craiului, am avut prilejul ca, neoprit de "finanti'[3], sa apuc calea, aratata prin trasaturi rosii ori albastre, spre Omul, virful culminant. Pe aceste drumuri, prin valea Prapastiile, treci prin alte scenerii din inima muntelui, dar care nu sint numai ale Pietrii Craiului. Le-ai vazut, te-ai deprins cu ele din Bucegi. Numai cind ai ajuns pe Omul ai regasit din nou creasta lunga de vreo 20 km in forma unui arc de cerc, mai indoit spre Zarnesti, mai in linie dreapta spre Pietricica, mai rupt si mai dintat pina-n Crapatura de la Zarnesti, tot mai ascunsa sub poclada padurilor caifcra Rucar. Caracteristica muntelui o prinzi de minune. Prapastia ce-l incinge spre vest si domolita clina dinspre est, cele doua contraste bruste, ii dau farmecul si maretia, ce nu se uita si care mereu atrage.

Esti citeva clipe omul fericit rivnit de imparati. Nu bagi in seama trecerea vremii. Bagheta magica a naturii te-a fermecat. In jurul tau joaca uriasii de pamint ai tarii noastre, intr-o parte muntii Fagarasului, cu cele doua piramide: Iezerul si Papusa, inspre rasarit impozantul masiv al Bucegilor. In fata sesul Fagarasului, cu satele insirate in linie, de alta Tara Birsei cu satele presarate peste tot. Intre ele coama Persanilor, dunga verde de paduri.

Urmezi zborul unui vultur ples, in rotocoale tot mai strinse, deasupra prapastiei adinci a vaii Dimbovitei, ori scama nourasilor luminati, ce se ivesc nu stii de unde, spre a se topi iarasi nu stii cum.