Aspecte privind evolutia vietii sociale in perioada moderna

ASPECTE PRIVIND EVOLUTIA VIETII SOCIALE IN PERIOADA MODERNA

Dezvoltarea generala a societatii romanesti a avut drept consecinta aparitia unor importante mutatii in plan social.

A avut loc o crestere demografica care a influentat evolutia social-economica, politica si culturala. In 1899 Vechiul Regat numara 5.956.690 de locuitori pentru ca in 1906 sa se ajunga la 6.585.534 locuitori iar in 1912 la 7.234.920 de locuitori. Dintre acestia, peste 80% activau in mediul rural.

A avut loc o crestere a numarului locuitorilor din mediul urban datorita pe de o parte saracirii populatiei rurale in urma divizarii loturilor de pamant si a concentrarii lor in mari gospodarii iar pe de alta parte procesului de industrializare care a atras o numeroasa forta de munca. Catre sfarsitul secolului XIX sunt mentionate 71 de orase dintre care Bucuresti cu 276.178 locuitori, Iasi cu 77.759 locuitori, Ploiesti cu 45.107 locuitori. Asezari importante erau si Galati, Craiova, Braila.

Structura sociala nu era una clar delimitata ca sfera de preocupari. Astfel, marii proprietari funciari se apropiau de interesele burgheziei sau proprietarilor industriali investind in industrie sau in sectorul bancar.

Burghezia, adepta a liberalismului, si-a consolidat pozitiile economice si politice. La randul sau, a fost tot mai interesata de achizitionarea unor proprietati agricole ce erau scoase la vanzare din fondurile statului. Putem vorbi astfel de un fenomen de apropiere si interferenta intre cele doua categorii sociale, fapt reflectat de altfel si in viata politica, unde mari proprietari funciari se afirma in cadrul gruparilor liberale.

Necesitatile de organizare juridica si administrativa ale statului au condus la aparitia unei categorii sociale de mijloc, formata din avocati, invatatori si functionari.

Ca urmare a dezvoltarii industriale s-a consolidat grupul social al lucratorilor industriali. Sursele acestei categorii erau mestesugari ruinati, taranimea saracita, lucratorii de la caile ferate. La 1900 in Romania era 500.000 de muncitori concentrati in zone ca Bucuresti, porturile de la Dunare, Valea Prahovei. Confruntandu-se cu conditii dificile de munca, de multe ori aceasta categorie sociala a recurs la actiuni de protest, greve. Pot fi amintite aici grevele carutasilor de la Braila (1884), ale tipografilor de la Iasi si Bucuresti (1886, 1887), ale ceferistilor din Galati si Bucuresti (1888). Numai intre 1902 si 1906, au avut loc 580 actiuni greviste.

Taranimea a reprezentat cea mai numeroasa categorie sociala dar si evolutia acesteia a dat nastere la cele mai complexe si grave probleme economico-sociale.

"Problema agrara" a reprezentat, incontestabil, o adevarata "piatra unghiulara" a vietii social-economice si politice din Romania in perioada moderna. Desi modernizarea Romaniei- proces in care un rol preponderent l-a jucat industrializarea- s-a realizat intr-un ritm rapid, agricultura va urma insa cunoscuta "cale prusaca". Succesele industrializarii se bazau pe rezultatele muncii din agricultura, care erau obtinute nu atat prin modernizare cat mai ales prin intensificarea muncii taranilor. Prin urmare, raportul industrie/agricultura, oras/sat apare defavorabil celui de-al doilea factor.

O trasatura esentiala a problemei agrare o constituie cea privind specificul relatiilor de productie existente in agricultura. Legea agrara din 1864 a asigurat cadrul evolutiei agriculturii si, implicit, a problemei agrare pana la primul razboi mondial. Legea prevedea ca despagubirile platite de tarani reprezentau contravaloarea sarcinilor de claca, de care satenii au fost eliberati si nu contravaloarea pamantului primit, pe care taranii devenisera proprietari. Se elimina astfel posibilitatea ca pe viitor taranii sa mai ceara pamant, prin despagubire, atat proprietarii cat si taranii beneficiind acum de absolutizarea proprietatii. Cine nu a fost clacas, nu mai putea solicita pamant prin despagubire.

Am aratat mai sus care era structura proprietatii (vezi sectiunea dedicata Agriculturii). Taranii beneficiau de prea putin pamant in raport cu ponderea lor numerica iar pamantul reprezenta in primul rand unicul mijloc de supravietuire.

La aceasta situatie grava se adauga legislatia de exceptie. Toate legile de invoieli agricole au prevazut executia exceptionala stabilind astfel un regim inegal si favorizand abuzul si arbitrariul. Alaturi de efectele legii rurale din 1864, grava insuficienta a pamantului, regimul invoielilor agricole a constituit una din cauzele miscarilor si rascoalelor taranesti.

La conturarea problemei agrare ca acuta problema sociala se adauga si alti factori, cu efecte pe termen indelungat.

Are loc    un proces continuu de marire a suprafetelor agricole cultivate cu cereale pentru asigurarea exportului in defavoarea pasunilor, ceea ce va afecta cresterea animalelor de catre tarani. Intre 1860-1914 suprafata cultivata cu cereale a crescut de 2,5 ori iar cea ocupata cu fanete si paduri a scazut la jumatate.

Pretul pamantului este in continua crestere si, in consecinta, cresc si arenzile. Aceasta situatie duce la cresterea obligatiilor impuse taranilor, intensificarea muncii lor fiind principala sursa de crestere a veniturilor pentru proprietari si arendasi. Pe de alta parte pretul muncii taranului este foarte mic, datorita surplusului de forta de munca.

S-a manifestat o continua presiune demografica, deoarece raportul dintre populatie si suprafata cultivata era mai are decat in tari cu agricultura intensiva.

Aparitia si dezvoltarea trusturilor arendasesti reprezinta un fenomen agravant al conditiei taranilor. La 1913 53,7% (sau 70% dupa unii autori) din suprafata mosiilor mai mari de 100 de ha era arendata. In preajma anului 1907 aproximativ 900.000 ha erau arendate la israeliti sau bulgari. In Adunarea Deputatilor se arata ca 34% din arendasii comunelor rurale erau straini, iar in unele parti din Moldova chiar 80%.

Camataria a luat o mare amploare in lumea satelor afectand pe cai diverse nivelul de viata al taranilor. Insuficienta ofertei de credit din partea statului pentru taranime o lasa la discretia proprietarului sau arendasului, ale caror credite erau puse la dispozitie contra munca, o munca, insa, care intrecea inzecit-datorita dobanzilor mari-banii imprumutati. In acest fel camataria intretinea saracia si o agrava.

Crizele economice si seceta au lovit in mod tragic taranimea. Foametea obliga taranii sa-si amaneteze forta de munca pentru ani in sir. Asa cum declara I. Gh. Duca in Adunarea Deputatilor la 5 ianuarie 1908 "la noi rascoalele si foametea erau endemice. De vrea 20 de ani am inainta distribuind cu o mana gloante cu cealalta porumb".

Multi din acesti factori erau recunoscuti si de catre liderii politici-mai ales de catre liberali-ca si cauze ale nemultumirilor si tensiunilor din lumea rurala. Dupa rascoala din 1888 PNL, cu ocazia alegerilor din acelasi an, a elaborat un "Manifest catre alegatori" in care. Desi recunostea necesitatea continuarii preocuparilor pentru imbunatatirea conditiei taranilor, considera ca rascoalele nu erau urmarea "existentei si cerintelor imperioase a unei chestiuni sociale" ci a unor comploturi interne si externe. Nu lipsa de pamant a generat rascoalele ci lacomia "unora" impotriva taranilor si slaba administratie. Unii lideri ai PNL, precum M.G. Orleanu si Vintila I. Bratianu au oferit o paleta mai larga de cauze ale problemei agrare: faramitarea pamantului, arenzile mari, politica de spoliere a trusturilor arendasesti, coruptia administratiei, reducerea terenurilor cultivate de sateni si a pasunilor folosite de acestia, lipsa mijloacelor de credit, insuficientele posibilitati ale industriei de a oferi mijloace de trai celor plecati de la sate. Toate aceste cauze, dar si altele (fiscalitatea excesiva, lipsa de cultura a taranilor) reprezentau o sinteza a cauzelor vazute de liberali pentru grava situatie din lumea rurala.

PC nu recunostea existenta unei chestiuni agrare in Romania.

Cauzele rascoalelor, ale saraciei taranimii erau circumscrise in sfera efectelor, a fenomenelor secundare sau se nega pur si simplu, chiar si dupa 1907, existenta unor probleme social-economice acute la sate. Situatia proprietatii isi avea originea intr-un trecut indepartat- "la noi taranul bogat a fost totdeauna o exceptie"- iar deosebirile dintre proprietari au fost lasate de Creator(!) la care erau trimisi cei care solicitau dreptate. La baza relelor din agricultura se afla mentalitatea taranilor-cultivata de liberali-ca trebuiau sa primeasca pamant, devenind "cersetori", cand umili, cand amenintatori.

Dintre cauzele concrete totusi ale situatiei de la sate, in opinia conservatorilor remarcam: slabiciunile si abuzurile administratiei, instigarile si agitatiile liberalilor sau socialistilor, existenta intermediarilor, arendasi si camatari, impozitele mari determinate de cheltuielile exagerate ale statului, lipsa de cultura a taranilor, inalienabilitatea loturilor taranesti, lipsa unei industrii dezvoltate care sa absoarba forta de munca din agricultura. Si dupa 1907 liderii conservatori au negat cu indaratnicie cauzele reale ale situatiei grave de la sate. P.P. Carp gasea ca si cauze slabiciunile si abuzurile administratiei. Conform lui I.N. Lahovary rascoala a izbucnit "intr-o epoca dintre cele mai infloritoare pe care le-au inregistrat analele tarii . trebuie sa cautam aiurea decat in mizeria taranului cauza funestelor evenimente". Intalnim, in continuare, la conservatori, incercarea de a explica criza din agricultura prin rolul instigatorilor, prin defectele de caracter ale taranilor (nepasare, lipsa de initiativa, neprevedere). C. Garoflid, desi aparator al pozitiilor marilor proprietari, ajungea insa la concluzii mult mai nuantate reflectand o conceptie favorabila taranimii instarite: "factorul principal al chestiei taranesti este reaua organizare economica, care face ca munca agricola sa lucreze in paguba, fapt care se datoreste existentei unui prea mic sector . de mica proprietate. Nu faptul ca sunt 200 sau 300.000 tarani capi de familie care nu poseda pamant e ingrijorator, ci faptul ca cei 920.000 care poseda ½ din suprafata agricola a tarii, o au in bucatele nesatisfacatoare. Avem prea multi tarani proprietari pe intinderi prea mici de pamant."

Cele doua partide au propus si unele solutii pentru rezolvarea rezolvarea problemei agrare. Liberalii, aparatori ai proprietatii declarati, propuneau vanzarea de pamanturi din domeniile statului iar taranii trebuiau sa fie sustinuti prin credite. Casa Rurala a constitui obiectivul principal al liberalilor in opera de sprijinire a taranimii pentru a cumpara pamant. (Manifestul catre alegatori din 1888, Programul din 1892). Totusi, liberalii, ei insisi proprietari de suprafete agricole, aparau proprietatea exploatata in mod capitalist si nu cu mijloacele fostului boier, devenit acum mosier, care arendeaza, nu investeste si traieste numai din intensificarea muncii taranului. La randul sau Spiru Haret considera ca o noua improprietarire nu era posibila deoarece nu rezolva problema decat pentru 15-20 de ani si ar fi intarit convingerea taranului ca ori de cate ori pamantul devenea insuficient vor fi sacrificate mosiile proprietarilor. Se pronunta pentru cumpararea de pamanturi prin intermediul Casei Rurale si modificarea legi invoielilor agricole. S-a propus totusi o noua reforma agrara de catre deputatul C.I. Nicolescu la 28 septembrie 1894 in sedinta Adunarii Deputatilor; in opinia acestuia era de preferat sa se improprietareasca obstea deoarece mica proprietatea avea putine sanse sa reziste. Era insa un punct de vedere singular care nu va influenta activitatea programatica si legislativa a partidului. Trebuie subliniat ca, de exemplu, in programul partidului din 1906 se vorbea despre "aplicarea legilor in toata intregimea lor", stabilirea de relatii "de incredere reciproca si colaborarea prieteneasca" intre tarani si proprietari, infiintarea Casei Rurale, ajutorul dat taranilor de catre biserica si scoala; nimic insa despre pamant.

In materie de legislatie, in timpul guvernului P.S. Aurelian s-a intocmit un proiect de lege privind infiintarea casei rurale. In 1903 s-a votat Legea bancilor populare si s-au infiintat obstile satesti. Cele doua institutii au contribuit la intarirea "burgheziei satesti" si au contribuit la rezolvarea unora dintre problemele economice ale taranimii.

Imediat dupa rascoala din 1907, sub guvernele liberale, s-au adoptat o serie de legi:

Legea pentru invoieli agricole (decembrie 1907) care interzicea arenda in munca si dijma la tarla, elimina clauzele penale si de solidaritate din contractele de invoieli, prevedea suprafata maxima ce putea fi arendata taranilor si minimul retributiei si de asemenea impunea constituirea iazurilor comunale;

Legea pentru judecatoriile de ocoale (decembrie 1907) care urmarea reglementarea rapida a litigiilor dintre proprietari si tarani;

Legea pentru marginirea dreptului de a tine mosii in arenda (Legea contra trusturilor arendasesti, aprilie 1908) care interzicea arendarea unei suprafete mai mari de 4000 ha (contractele in vigoare trebuiau insa respectate);

Legea pentru infiintarea Casei Rurale (februarie 1908) care prevedea infiintarea unei societati pe actiuni, cu un capital de 10 milioane, care cumpara mosii de la proprietarii dispusi sa le vanda si le revindea taranilor in loturi de cate 5 ha. Pana in 1916 Casa Rurala a cumparat doar 108 mosii in suprafata de 127.263 ha din care 20.000 de ha au fost vandute taranilor; in schimb, suprafetele arendate, in conditii avantajoase au crescut de la an la an;

Legea pentru modificarea si adaugirea unor dispozitii din legea bancilor populare si a casei lor centrale (aprilie 1908) care, prin inlesnirea in favoarea taranilor a imprumuturilor cu dobanzi scazute a oprit fenomenul camatariei rurale. De la 2410 in 1908, cu un numar de 346.707 membri si un capital de 37.000.000 lei, numarul bancilor populare a crescut la 2951 in 1913 cu 583.632 membri si un capital de 107.000.000 lei;

Legea pentru constituirea obstilor taranesti de arendare (1909) in virtutea careia mosiile statului, ale Casei Scoalelor, ale judetelor sau ale comunelor care nu erau exploatate in regie urmau sa fie date obstilor taranesti constituite. Pana la 1912 au fost infiintate 487 obsti care au arendat o suprafata de 36000 ha cu preturi mici, pe termen lung;

Legea pentru trecerea in proprietatea statului a mosiilor stapanite de persoane juridice de utilitate publica;

Nici la nivel programatic PNL nu schimbat ceva in aceasta problema fata de perioada de dinainte de rascoala propunandu-se, in plus fata de ceea ce s-a si transpus in act legislativ "ridicarea nivelului cultural al taranilor". Au trebuit sa treaca 6 ani pana cand in cadrul programului PNL sa isi faca loc cele doua reforme radicale: agrara si electorala. Istoriografia a    elaborat mai multe raspunsuri in incercarea explicarii acestui decalaj:

Perioada scurta intre 1878-1913 pentru "coacerea" conditiilor unei noi reforme agrare si aparitia de alte necesitati carora trebuia sa li se raspunda;

Contextul extern nu favoriza luarea unor masuri radicale: Rusia si Austro-Ungaria nu vedeau cu ochi buni ritmul modernizarii Romaniei si mai ales acele transformari pe care le considerau "revolutionare".

Chestiunea agrara era strans legata de cea a democratizarii iar rezolvarea trebuia sa fie comuna dar democratizarea a inregistrat un ritm lent, nefavorizand solutii radicale;

Raportul de forte dintre burghezie si mosierime a evoluat intr-un ritm moderat dar ferm in favoarea burgheziei care abia in primul deceniu si mai ales in preajma inceputului razboiului putea forta, prin pozitiile economice si politice detinute, o noua revizuire a Constitutiei;

Burghezia insasi a cumparat pamant si s-a teritorializat avand deci un puternic simt al proprietatii. Conducerea PNL de catre Dimitrie A. Sturdza a insemnat dominatia aripii marilor proprietari din cadrul partidului. Abia cand noul val, al tinerilor liberali, condusi de Ion I.C. Bratianu a reusit sa se impuna, dupa 1908, partidul s-a situat pe o pozitie mai realista fata de problema agrara. Contextul extern nefavorabil (Rusia si Austro-Ungaria se oferisera cu ajutoare in timpul rascoalei) si cel intern (marii proprietari nutreau sentimente de razbunare si se opuneau celor mai vehemente masuri l-a facut pe Ion I.C. Bratianu sa-i raspunda lui Nicolae Titulescu (PCD): "intrebati pe seful D-voastra (Take Ionescu-n. ns) daca la 1907 nu am examinat daca nu era posibila exproprierea, si numai cand am constatat ca situatia politica generala era astfel incat nu se putea concepe exproprierea, am ajuns la cealalta solutie".

Rezulta asadar ca anuntarea celor doua reforme in 1913 a fost rezultatul unei lungi evolutii a chestiunii agrare. O solutie radicala, o noua reforma, insotita de o largire a dreptului la vot nu mai putea fi amanata, fara riscuri prea mari pentru statul roman. Factorii care au influentat direct asupra stabilirii acestui moment au fost:

Eficienta slaba a legislatiei adoptate dupa 1907. Combatand mai mult efectele decat cauzele, ea a suferit in plus datorita lipsurilor administratiei si abuzurilor proprietarilor si arendasilor;

Agravarea situatiei taranesti a dus la sporirea temerilor atat ale liberalilor cat si ale conservatorilor cu privire la o noua revolta;

Intensificarea luptei taranimii pentru satisfacerea propriilor revendicari;

Contextul international. Conflictul balcanic si previzibilul conflict mondial impuneau Romaniei consolidarea situatiei interne care insemna, in primul rand, rezolvarea problemei agrare. Semnificative sunt in acest sens cuvintele lui I. Gh. Duca: "cat timp vom avea o taranime saraca, lipsita de lumina si fara drepturi politice, adica fara legatura de interese si de solidaritatea cu clasa ocarmuitoare, nu vom putea avea o politica externa intr-adevar buna". De asemenea trebuie luate in considerare efectele campaniei din Bulgaria asupra starii de spirit a taranilor care au putut vedea ca taranii bulgari au o stare materiala si politica superioara. Pe de alta parte, se pare ca Bulgaria nu a concentrat trupe la Dunare dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi balcanic nu numai datorita asigurarilor date de Austria ci si a faptului ca s-a bizuit pe posibilele dificultati ale Romaniei in cazul unei mobilizari. Pe fondul unei stari de nemultumire generata de abuzurile administratiei la sate-in urma mobilizarii si rechizitiilor-se constata in toamna anului 1913 o crestere a incordarii si framantarii din lumea satelor.

Realizarea idealului national impunea solutionarea grabnica a problemei agrare; taranii din Regat nu mai puteau ramane in situatia de a fi compatimiti de catre compatriotii lor din celelalte provincii. Dupa cum afirma C. Stere referindu-se la situatia taranului din Romania, aceasta: "era mai rea decat oriunde, decat in Irlanda de dinainte de reforma agrara [ . ] Si stam mult, mult mai rau, nu numaidecat fratii nostri din Ungaria (Transilvania-n. ns.) si Bucovina, dar si decat cei din Basarabia!". Iar I. Gh. Duca arata ca "expropierea era necesara nu atat pentru cei din vechiul Regat cat pentru fratii din Ardeal si Bucovina pentru ca sa stie ca intra intr-o Romanie democratica potrivit idealurilor care-i stapaneau, nu intr-o Romanie reactionara."

Conservatorii au facut la randul lor propuneri pentru imbunatatirea situatiei taranimii pentru ca nu recunosteau existenta unei probleme agrare:

Vanzarea de pamant catre tarani sau obstile satesti din domeniile statului;

Inalienabilitatea pamanturilor taranesti;

Imbunatatirea administratiei mai ales prin depolitizarea ei;

Masuri generale pentru ridicarea nivelului cultural al taranimii;

Crearea unor posibilitati de credit taranilor;

In viziunea conservatorilor, taranimea urma sa-si imbunatateasca situatia social-economica "incetul cu incetul . prin munca." Se argumenta ca faramitarea marilor proprietati printr-o eventuala expropriere periclita nivelul productiei cerealiere, capacitatea de export si, in ultima instanta, prestigiul Romaniei pe piata internationala. Marea proprietate era singura capabila sa evite aceste riscuri deoarece, intr-adevar, mica proprietate nu avea forta organizatorica, financiara si tehnica pentru a practica o cultura intensiva.

Aceste propuneri se regaseau si in programele partidului. In cel din 1881, numit "Era noua" se prevedea:

Asigurarea proprietatii mici a taranilor (in sensul opririi divizarii);

O noua organizare a comunelor pentru eficientizarea administratiei;

Modificarea legii tocmelilor agricole;

In 1888 guvernul junimist a lansat un apel catre alegatori in care, pe langa cele de mai sus, se mai primitea introducerea unei mari "echitati" in raporturile tarani-proprietari. Obiectivul guvernului era de a "starpi si a preveni proletariatul la sate si orase".

In 1899, odata cu venirea la conducerea partidului a lui Gh. Gr. Cantacuzino, programul partidului pentru taranime prevedea:

Aplicarea in continuare a legii de vanzare a bunurilor statului;

Sporirea jandarmeriei (!);

Organizarea unei anchete economice, agricole si industriale;

Aceleasi principii vor fi afirmate si cu prilejul campaniei electorale din 1905. Se promitea luarea unor masuri de reinnoire a fondului de mosii si paduri ale statului care sa fie apoi vandute prin licitatie taranilor si alocarea de fonduri pentru organizarea sanitara a satelor; era insa combatuta Casa Rurala, organizata de guvernul liberal.

Dupa 1907, conservatorii, prin P.P. Carp au prezentat 6 contraproiecte de lege la legislatia sustinuta de liberali sustinand ca reformele liberale erau exagerate si ca rezolvarea problemei agrare statea in luarea de masuri de natura administrativa si culturala: "Proprietatea nu poate fi decat rodul priceperii si stradaniilor muncitorului patruns de gandul unui destin moral in viata. Iar acest destin nu-i poate fi aratat decat prin organele de cultura ale poporului: biserica, scoala si ostire".

In 1911 programul conservator prevedea:

Exproprierea bunurilor de mana moarta;

Scaderea taxelor vamale in special pentru articolele agricole taranesti si pentru faina;

Scutirea de impozite    pentru taranii care aveau mai putin de 6 ha de pamant;

O lege pentru incurajarea proprietatii mijlocii;

Modificarea legii carciumilor.

De-a lungul perioadelor in care s-a aflat la guvernare o parte din prevederile programatice ale PC s-au transformat in proiecte de legi sau legi:

Legea pentru instrainarea unei parti din bunurile statului (1889)-pana in 1906 au trecut in proprietatea taranilor 536.233 ha;

Legea asupra maximului si contributiilor comunale;

Legea jandarmeriei comunale (ambele au ca efect cresterea sarcinilor financiare suportate de taranime si paturile sarace de la oras).

Legea pentru trecerea in proprietatea statului a terenurilor agricole stapanite de persoane juridice cu caracter de utilitate publica (asa numitele proprietati de mana moarta) (1912) -¾ din aceste suprafete trebuiau sa fie vandute taranilor in loturi de 5 ha iar ¼ in loturi de 15 pana la 50 de ha. Cu scopul de intari pozitiile categoriei instarite a taranilor, cumparatorilor de loturi mari li se acordau mari facilitati de plata. In total urmau sa treaca in proprietatea taranilor 250.000 ha terenuri, lege care insa nu a fost aplicata.

Ca reactie fata de programul enuntat de liberali in toamna anului 1913 PC si-a prezentat pozitia printr-un amplu program dezbatut de comitetul sau executiv intre 11 si 14 decembrie 1913. Se afirmau doua principii vechi de cel putin trei decenii: PC va sprijini orice reforma care nu va atinge dreptul de proprietate si "respinge ca o utopie primejdioasa formula ca orice satean, muncitor de pamant, trebuie sa fie inzestrat cu pamant." In schimb se propunea ca sa se desprinda "pe cale de evolutiune" o parte din proprietatea mare care in loturi mici sa revina taranilor harnici, selectionati de la sine. Sursa acestor pamanturi consta din: mosii apartinand statului sau cele de mana moarta, pamanturi vandute "voluntar" de marii proprietari, unele pamanturi pe care proprietarii le-ar vinde "voios" taranilor, daca ar exista un institut de credit pentru a garanta platile. Programul cuprindea si doua teze traditionale ale doctrinei conservatoare: ridicarea starii culturale a taranilor si imbunatatirea administratiei la sate, prin depolitizarea ei.

Opozitia conservatoare fata de cele doua reforme a luat o mare amploare, prin discursuri in Parlament, campanii de presa, intruniri publice. Respingerea a doua reforme fundamentale pentru modernizarea statului roman demonstra gradul mare de inadaptabilitate si de anacronism la care a ajuns PC care a negat permanent existenta unei probleme agrare, a ocolit cauzele reale si de aici, necesitatea unei solutii constructive. In esenta aceasta atitudine a izvorat, probabil, dintr-o fireasca reactie de conservare, deoarece la sfarsitul primului razboi mondial, atunci cand cele doua reforma au fost legiferate, PC a fost aruncat de pe scena politica si si-a incetat existenta.