Barbarii si imperiul crestin

BARBARII SI IMPERIUL CRESTIN

Destramarea Pacii romane

Cliseele folosite pentru a "explica' ceea ce am numit declinul Imperiului roman sunt ori moralizatoare, ori incarcate de resentimente fata de crestinism, ele neavand din pacate nici o valoare istorica.

Unele subliniaza depravarea moravurilor, "nebunia Cezarilor' sau pierderea virtutilor republicane. Povestile despre virtutile lui Cato, care isi muncea singur pamantul, sunt, inca din timpul Republicii, doar niste istorioare romantice. La doar un secol de la moartea acestuia, Republica a fost distrusa de o "revolutie' ingrozitoare si nimicitoare, in urma careia a fost acceptata pacea garantata de un dictator luminat. Toate marile realizari pe care le admiram si le datoram romanilor, inclusiv dreptul roman, dateaza din timpul Imperiului, nu din cel al Republicii. Cat despre nebunia Cezarilor, cazul lui Nero si cel al lui Caligula corespund perioadei de pace, de siguranta si de bogatie a lumii romane, cand intrigile de la curte si crimele nu au stirbit cu nimic nici sanatatea si nici vitalitatea societatii si a Statului.

Altii considera ca vechile virtuti romane dispar putin mai tarziu, in fata unui crestinism lipsit de incredere si ca urmare demoralizator. O data cu zeii romani crestinismul nega si forta Imperiului, si refuza sa se impotriveasca barbarilor in mainile carora ar fi abandonat intreaga civilizatie a Romei. Perceptia crestinismului ca obscurantism la Gibbon si ca o religie a celor slabi la Nietzsche - dominata in ambele cazuri de o viziune estetizanta a istoriei - provine din ignorarea profunda a adevaratului caracter al Bisericii care, dupa ce a rezistat persecutiilor si dupa ce a cucerit si Statul si societatea, a avut moralul unui invingator. Sa abandonam deci cliseele si sa privim de aproape realitatile, atat de diferite de la un secol la altul.

Cat despre prosperitatea Pacii romane - reala si in acelasi timp inselatoare - exista si un revers al medaliei. Astfel, la nivelul structurilor, se pot descoperi unele rele ascunse ce au ca urmare aparitia unor disfunctionalitati in a doua parte a sec. al II-lea. Exploatarea nelimitata a provinciilor de catre Roma a reprezentat unul din defectele permanente ale sistemului roman; bogatii din capitala care ii domina, dar si "proletariatul', rasfatat cu "paine si circ', ofereau o imagine demoralizanta. In provincii, guvernantii si alti reprezentanti ai statului se imbogateau si in acelasi timp le permiteau si prea-bogatilor "cavaleri' sa se imbogateasca si mai tare. Tot in context, nu trebuie sa uitam insa nici de sclavii adesea infometati.

Prabusirea vechii taranimi, slabita de sistemul latifundiilor, a condamnat pe de alta parte si vechiul sistem al recrutarii armatei. Statul a fost obligat sa plateasca din ce in ce mai mult pentru soldati din ce in ce mai slabi, iar impozitele au devenit la randul lor din ce in ce mai apasatoare.

Cei ce detineau puterea politica si economica erau incurajati sa plaseze intreaga greutate pe umerii celor mai slabi si ca urmare, inaintea revoltei deschise, a aparut mai intai un rau ascuns. Dinainte de anul 200 se vorbea peste tot de lipsa oamenilor: nu mai erau suficienti soldati, marinari, tarani si mestesugari. Pur si simplu oamenii isi paraseau satele pentru a scapa de fisc: recolta proasta sau mortalitatea vitelor ii pusese in imposibilitatea de a mai plati censul pentru stapan sau impozitul. Fugarii erau aspru pedepsiti, iar celor care doreau sa munceasca pamantul li se promiteau tot felul de minuni. Orasele erau din ce in ce mai populate, iar campurile din ce in ce mai goale.

Raului interior i se adauga si cel venit din afara, catastrofele. Prima este ciuma: incepand din timpul domniei lui Marcus Aurelius, ea incepe sa depopuleze si mai tare campiile. A doua sunt invaziile, si daca ne gandim numai la germani ne inselam. In acelasi an, in 162, are loc o incursiune a chattilor - un popor ce traia pe Mainul inferior si dincolo de Rinul mijlociu - si o invazie a partilor in Armenia, adversari redutabili ai Imperiului si niciodata biruiti pe deplin. In 166 si 167, quazii, sarmatii si mai ales marcomanii ataca frontiera Dunarii si strapung apararea in Pannonia, Noricum si Raetia. In 168, prima data dupa invazia cimbrilor si a teutonilor, este atinsa Italia in zona Aquileei. In 172, barbari de origine ne-germanica jefuiau Eleusis si tarmurile Marii Negre, in timp ce maurii atacau provinciile africane si Spania. Tot in 172, in Egipt, izbucneste o revolta a sclavilor, in timp ce Galia a cunoscut si ea una in 186. Tot atunci, piratii frizoni devastasera deja Rinul inferior si tarmurile Marii Nordului.

In 192, la moartea imparatului Commodus, succesorul lui Marcus Aurelius, dispare orice ordine dinastica din Imperiu. In anul urmator exista 3 imparati, fiecare luptand in fruntea propriei armate: Septimius Severus, Pertinax si Niger. Cel de-al doilea este omorat in 193, iar ultimul in 194. In 196 insa, incurajat de catre Senat, Clodius Albinus se proclama Augustus si reuseste sa fie recunoscut de Britania, Galia si Spania. Pacea romana luase sfarsit. Datele si evenimentele despre care am vorbit demonstreaza faptul ca nu este vorba doar de simple capricii ale sortii.

Timpurile grele care au urmat pentru Galia romana s-au anuntat intr-un mod spectaculos si simbolic. Adversarii ramasi in lupta, Septimius Sever, imparatul trupelor din Iliria, de pe Dunare si de pe Rin, si Clodius Albinus, imparatul partilor occidentale ale Imperiului, regiuni pe care le vom mai vedea adesea reunite in viitor, s-au infruntat in apropiere de Lyon. Impreuna cu Galia, capitala celor Trei Galii se afla de partea lui Albinus, dar invingator a fost Septimius Sever, el pedepsind orasul printr-un jaf de mari proportii si cu urmari durabile. S-a discutat mult despre dimensiunile dezastrului. Oricum, cert este faptul ca Lyonul si cartierele sale, simbol al prosperitatii Imperiului in Galia, nu si-au revenit niciodata din acest soc.

Atacurile germanilor asupra Galiei nu erau inca foarte violente, dar insecuritatea era deja instalata. Banditii existau aproape peste tot, iar numarul lor crestea ca urmare a dezertarilor tot mai numeroase din armata. In 186, un soldat pana atunci apreciat, Maternus, ingroasa randurile dezertorilor si, cu un succes deosebit in randul maselor, incepe sa organizeze banditismul. Cu ajutorul intaririlor primite din partea oamenilor de jos el a reusit chiar sa ocupe orase si sa elibereze prizonieri. Galia si Spania au fost supuse in curand de bande, iar impotriva celor din Galia centrala si meridionala a trebuit sa se trimita o armnata. Desi Maternus, ale carui ambitii politice 1-au indepartat de multime - dorea sa devina imparat -, a fost prins si decapitat, miscarea nu a fost complet inabusita. Pentru pacificarea "rebelilor si a dizidentilor', dupa anul 200 au mai fost detasate in Galia alte 4 legiuni. Pentru distrugerea Lyonului si pentru devastarea tarii nu a fost nevoie de barbari; in secolul urmator insa, barbarii vor fi in Galia.

Germanii

Dupa multi ani de lupta si cu pretul unor mari eforruri, Marcus Aurelius i-a invins pe marcomani, incununarea succesului sau fiind crearea puternicei baze fortificate de la Castra Regina (Regensburg). Schimbarile petrecute atunci in tinuturile indepartate de frontierele Imperiului erau inca necunoscute, iar miscarile de popoare care le determinasera pe cele ale marcomanilor erau inca ignorate. Din timpul cimbrilor si al teutonilor si din rimpul victoriilor defensive ale lui Arminius, germanii fusesera in mod aparent retinuti de lunga frontiera militara a Rinului, de limes-ul ce cuprindea si zone de dincolo de Rin si de Dunare: o frontiera intarita, prevazuta cu o serie de teritorii degajate si controlate. Din cand in cand au mai patruns unele bande armate al caror principal scop era prada, dar atacurile nu au fost nici foarte multe - nici foarte profunde - si nici foarte primejdioase; prestigiul Imperiului era inca foarte mare. Nu trebuie sa ne imaginam ca germanii frematau de nerabdare la ideea de-a patrunde in Imperiu, mai ales in situatia in care cei din apropierea frontierei au suferit o influenta profunda a civilizatiei romane. Mai multe din neamurile lor au fost acceptate ca prieteni ai Romei si au profitat de comertul intermediat - de ei insisi si de negustorii veniti din Imperiu - intre Rin si Dunare pe de o parte si Marea Baltica pe de alta. Arheologia a scos la iveala o surprinzatoare bogatie de produse, provenite din Galia si Italia si ajunse la popoarele germanice sau chiar mai departe pana in Scandinavia.

Popoarele scandinave apar pe tarmurile nordice ale Balticei catre anul 100 d.Hr., iar numele pe care le purtau: vandali, goti, burgunzi isi vor gasi mai tarziu locul in analele Galiei. Numele ultimului dintre acestea a supravietuit in cel al insulei Bomholm, Burgundarholm. In timpul sec. al II-lea si al III-lea, ele n-au influentat decat indirect, dar intr-un mod considerabil destinele Hexagonului. Vandalii au ocupat Silezia, pana atunci celtica. Inainte de a se indrepta spre nordul Marii Negre, aflati sub hegemonie vandala, gotii par sa fuzioneze in Silezia cu lugii (lugi) celtici. Incepute din 238 si mai ales din 250, primele lor atacuri la Dunarea inferioara ii fac pe romani sa stramute unele trupe de la frontiera Galiei. Cat despre burgunzi, ei au exercitat presiuni asupra neamurilor sueve, care s-au deplasat din zona Brandemburgului de astazi si s-au instalat pe Elba mijlocie si pe Saale.

Catre anul 200, popoarele sueve au format o liga a "tuturor barbatilor' (alemani). Acestia sunt alamanii animati pana in sec. al VI-lea de o dusmanie profunda fata de burgunzi, de mai multe ori rivalii si vecinii lor imediati. Arheologia a regasit urmele "mormintelor princiare' ale alamanilor: dupa anul 200, pe masura ce dispar de pe Elba si de pe Saale, ele reapar in sudul Turingiei, pe Main si apoi pe Neckarul inferior. Alamanii nu aveau o regalitate comuna, fiecare din popoarele reunite pastrandu-si capeteniile. Ei sunt pomeniti pentru prima data in 212, cand i-au atacat pe germanii din apropierea frontierei romane si au incercat sa forteze si limes-ul la sud de Nürnberg; atunci a fost distrus si castellum-ul roman de la Gunzenhausen. In 213 imparatul Caracalla a indreptat situatia. In 233, 234 si 235, alamanii au atacat din nou, dar nu in acelasi loc ca in 212, ci si in Wetterau - regiune ocupata de romani la nord de Main si de Rinul mijlociu - si in Agri Decumani, zona dintre Rinul superior si limes. In cele din urma, in 235, cu ocazia primei actiuni din Galia, ei au distrus fortificatia de la Strasbourg. Sever Alexander, ultimul imparat al dinastiei Seve-rilor, a sovait sa lupte impotriva lor si a fost mai intai destituit si apoi asasinat. Demnitatea iniperiala a fost preluata de Maximin Tracul (235-238), un ofiter energic care a reusit sa ii invinga pe alamani si sa refaca pentru un timp pacea in regiunile limitrofe.

Cunoscandu-se faptul ca erau in cautare de prada si nu doreau sa smulga provincii Imperiului, noii adversari nu erau considerati inca foarte periculosi. Pentru moment, tot ceea ce nu ameninta direct Roma, Italia sau frontiera orientala aparata impotriva puternicului Imperiu al partilor nu era considerat periculos.

De cand dinastia Sasanida preluase puterea (intre 224 si 227) si pretinsese romanilor cedarea provinciilor ce apartinusera odata imperiului lui Darius, partii devenisera principalul adversar al Imperiului Roman. Inca din 242, romanii nu au ezitat sa-i foloseasca impotriva partilor pe auxiliarii goti, neam care tot atunci atacase pentru prima data Imperiul. S-a observat de asemenea ca limes-ul Germaniei era atacat de fiecare data cand razboaiele civile sau strangerea unor mari armate impotriva persilor sau a gotilor necesitau deplasarea unor legiuni renane. Asa s-a intamplat si in 253-254, in 258, in 269, si mai ales in 274-275, cand Aurelian a "neglijat Rinul si a adunat o armata mare pentru a merge sa-i in-vinga pe persi' (Emilienne Demougeot). Datele reprezinta niste ani cumpliti pentru Galia, iar lipsa de interes a imparatilor pentru aceasta regiune poate sa surprinda. Tot aici se gaseste si explicatia aparitiei "Imperiului galic', in realitate reactia provinciilor occidentale in fata neglijentei cu care fusesera tratate. Din timpul imparatului Postumus, din 260, pana la detronarea imparatului Tetricus in 275, imparatii "secesionisti' nu sunt simbolul unei Galii ce nu se mai dorea a fi romana, ci din contra, al unei Galii ce isi crease propriii sai imparati pentru a ramane romana. Galo-romanii doreau ca regiunile lor si provinciile invecinate ale Britaniei si Spaniei sa isi pastreze statutul in cadrul unui imperiu pe care conducatorii lor incercau fara succes sa il cucereasca.

Catastrofa de la mijlocul sec. al III-lea se datoreaza in mare parte neglijentei, dar si incapacitatii Imperiului de a duce la bun sfarsit razboaiele izbucnice pe mai multe fronturi in acelasi timp. Odata trecute de frontierele lipsite de apararea unor trupe de valoare, bandele alamane in sud si alte popoare in nord au constatat ca intreaga Galie este la dispozitia lor. In sec. al III-lea, Galia a putut fi jefuita, nu pentru ca atacatorii erau invincibili, ci pentru ca nu a fost aparata. Cand Roma s-a vazut in mod direct amenintata, totul s-a schimbat si masuri energice au restabilit situatia in Italia si in Galia. Cine sunt insa germanii care de la mijlocul sec. al III-lea au inceput sa tulbure Germania inferioara? Spre deosebire de alamani, pe care de altfel nu ii iubeau de loc, popoarele de pe malul drept al Rinului inferior nu vin din strafundurile Germaniei, ci locuiau de mult timp in zona de frontiera. Dupa exemplul alamanilor insa, ei s-au unit, la randul lor, intr-o liga o data cu care apare si numele de franci.

La inceput, acesta desemna popoarele de pe malul drept al Rinului inferior, popoare ramase in afara dominatiei romane, frank `n limba germanica insemnand "liber'. Alte explicatii ale numelui - aparute foarte curand ca urmare a importantei dobandite de "franci' - trebuie considerate doar speculatii ulterioare lipsite de valoare. Marturia Sfantului Ieronim (348-420) situeaza Francia primitiva pe malul drept al Rinului si exclude posibilitatea unei alte origini a numelui. O concluzie asemanatoare indica si monedele romane care celebrau victoria asupra aceleiasi Francia.

Micile popoare care faceau parte din liga sunt in parte cunoscute, autorii antici continuand sa le foloseasca uneori numele. Pastrarea unei anumite identitati poate fi vazuta, cel putin la inceput, ca semn al organizarii lipsite de strictete, al aliantei de circumstanta devenite apoi unul dintre cele mai mari popoare din Occident. Din ea fac parte: chamavii, chattuarii, ampsivarienii, bructerii si, mentionati putin mai tarziu, salienii. La inceput, sugambrii, stabiliti la sud de Lippe, nu erau considerati de-ai lor. Teritoriul francilor - si cel al bructerilor - incepea de la acest afluent oriental al Rinului si se intindea spre nord pana catre gurile fluviului, unde batavii au fost printre primele lor victime.

Francii s-au remarcat de la inceput printr-o cunoastere foarte buna a adversarului, a romanilor. Decat sa atace provinciile romane si sa traiasca din jaf, o parte a "francilor' preferase - mai intai separat, apoi in grup - sa se puna in slujba Romei si sa apere frontierele Imperiului, pe Rin sau in alte parti. Cum printre ei au existat si unii fideli cauzei romane, despre "factorul franc' nu se poate vorbi la modul general. Trebuie precizat de fiecare data despre ce grupa este vorba sau, pur si simplu, trebuie mentionat faptul ca un anume soldat sau ofiter roman este de origine franca.

Orice s-ar spune, nu este mai putin adevarat ca atacurile din sec. al III-lea impotriva Galiei se datoreaza aproape in exclusivitate alamanilor in partea sudica si francilor in cea nordica, fara a se putea demonstra insa existenta unei colaborari intre cele doua parti. Din contra chiar, intre ele se pare ca a existat o rivalitate, daca nu o dusmanie. Relatii asemanatoare aveau si cu cele mai importante popoare care le separau, sugambrii si chattii stabiliti pe malul drept al Rinului, de la Main pana la Lippe. in schimb, la inceput, atacurile asupra Galiei - mai ales cele datorate "piratilor' de pe mare - sunt descrise in izvoare ca actiuni comune ale francilor si saxonilor.

Se pune aici si problema chaucilor, popor important intalnit de Drusus la nord-est de frizoni, de o parte si de alta a Weserului inferior. Unii vad in ei principalii stramosi ai saxonilor de mai tarziu, iar altii ii includ in liga franca, argumentand in sprijinul ideii faptul ca numele franc "Hugo' nu inseamna altceva decat Chaucus. In vechea literatura germanica, pentru a fi deosebiti unul de altul, doi eroi, un franc (regele Thierry alias Dietrich) si un al doilea personaj omonim, dar de alt neam (Theodoric alias Dietrich), primul a fost numit Hug-Dietrich, Hug semnificand deci "franc', fapt ce demonstreaza si identitatea dintre chauci si franci. Or, in poemul anglo-saxon din sec. al VII-lea "Beowulf", francii sunt numiti Hugas, in timp ce in sec. al X-lea Widukind ii da lui Clovis numele de Huga. Istoricii germani s-au preocupat cel mai mult de problema si o parte dintre ei i-au considerat pe chauci marinari, iar altii au negat cu vehementa aceasta posibilitate. Din perspectiva noastra, importanta si pozitia lor geografica fac posibila participarea unei parti a chaucilor la nasterea ligii francilor, ei fiind un popor cu rol dominant intre neamurile masate la frontiera romana. N-ar fi exclus insa ca o alta ramura a lor, ramasa in Hanovra de astazi, sa fi facut parte dintre vechile neamuri reunite mai tarziu sub numele de saxoni. Tipul de evolutie observabila la nivelul sec. al III-lea si al IV-lea in Germania este disparitia micilor triburi pomenite de Tacitus si contopirea lor in comunitari mai mari, principalele protagoniste ale secolelor care vor urma: alamani, franci, saxoni si, putin mai tarziu, bavari.

Nu putem si nici nu este nevoie sa urmarim mai departe etnogeneza germanilor. Chaucii merita o anumita atentie tinand cont de importanta lor pentru franci si pentru saxoni, popoare ce par aliate in sec. al III-lea, mai tarziu devenind insa dusmani inversunati. Ei au reprezentat pur si simplu liga franca, fapt ce explica de ce numele lor nu a aparut mai tarziu in context franc. La randul lor, actiunile navale spectaculoase ale primilor franci - popor care, atat de putemic pe continent, nu era de loc in largul sau pe mare - pot avea o explicatie asemanatoare. Regasim ca urmare si motivul cooperarii initiale cu saxonii; pe vremea cand ligile erau inca pe cale de a se naste, autorii romani distingeau cu greu intre "franci' si "saxoni'.

Sapaturile de dupa 1955 au scos la iveala noi detalii ale civilizatiei si mai ales ale habitatului din sec. al II-lea si al III-lea din regiunea de la est de varsarea Weserului, de la Feddersen Wierde. Aici s-a descoperit, bine conservat in conditiile naturale de pe coasta, un sat cu 30 de case mari si bine structurate. Resedinta unei capetenii domina intreaga asezare, avea o incapere mai mare si era inconjurata de mici colibe ale mestesugarilor metalurgi. "Curtea' seniorului cuprindea si produse importate din Imperiu; regasim aici si sticla de la Mayen (din apropierea Mosellei), dar si ceramica sigilata din nord-estul Galiei.

Aceasta civilizatie cunostea deja roata, carul si, alaturi de aratru, intotdeauna util pe pamanturile usoare, plugul folosit pentru lucrarea pamanturilor mai dure. Acolo se producea ovaz, orz, mei, bob si in, valoros atat pentru continutul sau uleios, cat si pentru productia textila. Pentru o epoca atat de timpurie, calitatea ansamblului - si mai ales cea a habitatului pana atunci necunoscut - a fost una din surprizele arheologice ale ultimei perioade. Ne-a fost oferita astfel o idee asupra structurii si civilizatiei popoarelor care au profitat de contactul lor cu lumea romana si celtica si "au intrat in istorie' ca urmare a unei expansiuni catre apus cu consecinte pe termen lung asupra istoriei Galiei si a Frantei.

Criza secolului al III-lea si redresarea

Intr-un sfert de secol, de la 250 la 275, aspectul lumii romane si al Galiei s-a schimbat complet. In lucrarea sa monumentala, Histoire de la Gaule, Camille Jullian scria despre cataclismul final petrecut in 275-276: "Nu vom gasi un dezastru asemanator nici in trecutul Galiei si nici in cel al Frantei. Migraria cimbrilor, cucerirea lui Cezar, invazia lui Attila, pirateria normanzilor, razboaiele cu Anglia, nimic nu se aseamana cu catastrofa acestor ani.' Nu trebuie uitat niciodata ca aceasta criza dramatica nu se petrece catre sfarsitul Imperiului roman, in sec. al V-lea, ci acum, in sec. al III-lea. Cu succesiunea sa de imparati aclamati si asasinati de armata, cu incapacitatea de aparare a societatii - de altfel militarizata - cu distrugerile barbarilor si cu destramarea Pacii romane, cu ruinarea oraselor, a monumentelor si a centrelor vietii artistice si intelectuale, sec. al III-lea este cel mai groaznic pentru lumea romana.

In 248, Roma a celebrat cu fastul de rigoare un mileniu de la intemeiere. Altfel, imparat era un seic arab, Filip, un prefect al gardei imperiale, soldat de exceptie, care in 244 isi asasinase predecesorul, pe Gordian al III-lea. Filip Arabul a fost omorat la randul sau in 249 de legiunile stationate pe Dunarea inferioara, iar succesorul sau, Decius, un ilir conservator ce a reinstituit cultul vechilor zei romani si i-a persecutat pe crestini, s-a confruntat cu prima mare invazie a gotilor. In 251 armata sa a suferit o grea infrangere, iar el a pierit in lupta.

Incepand de atunci, Orientul este pe de o parte invadat de goti, si pe de alta parte de persii sasanizi care intrasera in Siria. Izbucnirea in 252 a unei noi epidemii, o "ciuma' venita din Etiopia, a contribuit la randul sau la crearea unei atmosfere de sfarsit de lume. Dupa moartea lui Decius, puterea imperiala a fost disputata intre armata de pe Dunare si cea din Orient, toata atentia imparatilor fiind concentrata asupra rasaritului Imperiului, in timp ce Occidentul a fost tratat ca o cantitate neglijabila. Tot atunci insa, Galia era amenintata din doua flancuri.

Teritoriile dintre Rin si limes nu au mai putut fi controlate de fortele romane, ele fiind practic abandonate in mainile alamanilor;

Iltima borna miliara romana dateaza din 253. Bresa creata in sistemul defensiv roman ajungea pana catre lacul Konstanz, rupea legatura dintre Rin si Dunare si reprezenta prima ocupatie durabila a teritoriului roman de catre germani. Catre 250, in nord, popoarele de la Marea Nordului si de pe Rin isi schimba atitudinea. Daca inainte faceau comert cu Imperiul, de acum pirateria incepe sa devina sistematica, intrebuintand de asemenea si viclenia, un procedeu preluat de altfel de la romani. Dupa 254-256, in regiunile de coasta ale Galiei incep sa fie ingropate tezaure monetare, in timp ce autorii antici vorbesc despre atacurile pe mare ale frizonilor si mai ales ale francilor si saxonilor. Legaturile dintre Galia si Britania incep sa fie perturbate. Romanii raman surprinsi in fata indraznelii acestor marinari: prizonierii franci asezati la gurile Dunarii si-au construit nave si, catre 280, intorcandu-se acasa, au atacat tarmurile Mediteranei. Imparatul Probus, pe care din 277 il regasim ca principal artizan al redresarii Imperiului, creeaza in interiorul coastelor galice un litus saxonicum, o linie de aparare impotriva saxonilor, devenita catre 300 un sector militar permanent al apararii Imperiului.

Mult mai periculoase au fost insa invaziile de pe uscat. In 258, o banda de franci a strabatut Galia spre Spania, a distrus orasul Tarragona (pe atunci mult mai important decat Barcelona) si catre 260 a creat un centru de piraterie in Africa de nord, nucleu eliminat abia in 272. Sasanizii l-au facut prizonier pe imparatul Valerian in 260 si au inceput apoi sa construiasca orase cu prizonierii romani. Dupa dezastru, fiul imparatului, Gallienus, principalul comandant al Galiei unde a fost sarbatorit ca Restitutor Galliarum, s-a grabit sa castige Orientul, lasand la randul sau Kölnul fiului sau Salonius. Cum nu mai doreau sa aiba mereu un loc secund, legiunile de pe Rin il asasineaza si il aclama apoi ca imparat pe prefectul trupelor romane din Mainz, Postumus. In timp ce pentru moment frontiera de pe Rin era mai bine pazita, alamanii, constienti de sciziunea sistemului defensiv roman intre Rasarit si Apus, se arunca asupra Raetiei, strapung apararea si devasteaza Italia de nord. Revenit in graba, Gallienus i-a infrant in apropierea orasului Milano. Un alt grup de alamani a devastat insa regiunea orasului Avenches, o cetate mare si frumoasa care nu s-a mai putut reface dupa dezastru. Distrusa la randul sau, fortificatia de la Strasbourg a fost in schimb reconstruita.

In 268, imparatul Claudius al II-lea i-a infrant pe alamani, la lacul Garda; imparatul Aurelian i-a invins in 270 pe Dunare, apoi la Piacenza si in 271 in apropiere de Pavia. Roma a fost atunci amenintata si pentru a o proteja a fost construit un zid gigantic ce va purta apoi numele lui Aurelian. Dupa ce, in timpul lui Postumus si al succesorilor sai, "imparatii galici' - care nu si-au recunoscut colegii din Italia si Orient - Galia s-a tinut la distanta de evenimente, ea a trebuit sa construiasca, la randul sau, ziduri asemanatoare in jurul oraselor. Momentul este istoric si reprezinta recunoasterea faptului ca suvoiul barbarilor nu mai putea fi oprit. Odata patrunsi in Imperiu, ei puteau sa il devasteze nestanjeniti; lipsita de arme si cu o pregatire militara necorespunzatoare, populatia era neputincioasa in fata lor.

Momentul marcheaza si inceputul unei noi strategii. Ea a fost aplicata doar dupa 275 cand, pentru prima oara, pe langa regiunile din Galia septentrionala, au fost supuse jafului si cele dintre Sena si Loara, ca si valea superioara a Ronului si cea a raului Saône, si teritoriile de langa Atlantic, pana la Pirinei.

Franci si alamani s-au intalnit pe cuprinsul Galiei. Izvoarele vorbesc despre distrugerea a 60 de orase, dar textele istorice ascund in mod rusinos detaliile dezastrului, nepotrivite pentru a fi citite in panegiricele imparatilor. Harta descoperirilor de tezaure monetare nu lasa insa nici o indoiala asupra proportiilor sale: in perioada 270-280 pot fi datate 238 de tezaure. Cand in 277, dupa disparitia imperiului galic, imparatul Probus a inceput pacificarea si refacerea Galiei, el nu a avut cum sa curete dintr-o data o regiune complet infestata de barbari. Biograful sau spune: "Galiile cazusera in puterea germanilor'. De aceea, se poate spune ca initiativa construirii de ziduri pentru asigurarea protectiei oraselor din Galia se datoreaza in principal lui Probus, actiunea fiind continuata si sub succesorii sai.

A existat mult timp imaginea unei reactii panicarde ce a avut ca rezultat aparitia brusca a fortificatiilor urbane din Galia. Locuitorii ar fi construit zidurile in graba si pentru inaltarea intariturilor destinate unei mai bune aparari a orasului ar fi folosit ruinele lasate de barbari in trecerea lor. Daramaturile de case, fragmentele de coloane, tot ce s-a gasit in ziduri pare sa confirme ipoteza. Perioada a fost considerata si un moment de cotitura al istoriei urbane a Frantei, apreciindu-se ca dupa urmele zidurilor s-ar putea contura aspectul noului oras din Galia. Teoretic, ar fi fost posibila aprecierea diferentei dintre teritoriul noului oras si cel al orasului extins pe un spatiu mai larg din perioada Pacii romane. S-a considerat ca vilele situate in afara noilor ziduri disparusera, ca fusesera lasate in paragina. Examinarea recenta a datelor arheologice a permis insa modificarea acestei imagini.

Pe scurt, s-a observat ca acolo unde zidurile din sec. al III-lea sunt in continuare, cel putin in parte, in picioare, cum se intampla la Mans si la Senlis, ele au o constructie perfecta si sunt practic uniforme. Desi au fost construite repede, adica doar in cativa ani, ele nu au fost ridicate in graba, ramanand timp si pentru aplicarea - caracteristica tipic romana - unor mici omamente de caramida ce compuneau o serie de desene colorate. Frumusetea arhitecturala romana a supravietuit, numai ca acum era exprimata mai mult prin ziduri defensive decat prin coloane de temple. In ceea ce priveste compozitia zidului, ea a fost studiata la Mans, oras care nu a fost distrus de barbari, si s-a observat acelasi fenomen. Din motive de eficacitate militara, cartierele aflate imediat in afara zidurilor au fost distruse, iar ruinele au fost utilizate in constructie. Alte cartiere, situate cu mult in afara partii fortificate a orasului, au fost in schimb locuite fara intrerupere din sec. al II-lea pana in sec. al VI-lea.

Schema conform careia incepand din sec. al III-lea nu mai exista decat mici orase "medievale' a fost pusa astfel sub semnul intrebarii. Fiecare caz necesita insa un studiu special. Aceste fortificatii erau un fel de castre cu o suprafata suficient de mica pentru a putea fi aparate chiar si de o gamizoana redusa si destul de mare pentru a oferi un adapost locuitorilor care, in mare parte, continuau sa locuiasca restul timpului in afara fortificatiei.

In loc sa fie un simbol al declinului si al abandonului politic, zidurile sunt din contra semnul refacerii, demonstreaza dorinta de a supravietui si trainicia disciplinei si a ordinii romane. Totul corespunde perfect cu ceea ce stim despre figurile imparatilor din ultima treime a sec. al III-lea. Adesea de origine ilira, ei au pregatit Imperiul pentru redobandirea puterii in sec. al IV-lea.

Ceea ce s-a schimbat pe plan militar a fost tactica. In fata imposibilitatii de a putea impiedica, de-a lungul unei frontiere de mii de kilometri, patrunderea pe neasteptate a barbarilor, s-a hotarat protejarea tuturor oraselor de o anumita importanta, prin intermediul unor ziduri de necucerit (la Mans au 9 m inaltime) si prin concentrarea, nu foarte departe de frontiere, a celor mai bune trupe pregatite sa intervina si sa neutralizeze cu forte superioare orice grup de barbari.

Redresarea a inceput chiar in momentul in care dimensiunile dezastrului au fost cele mai mari. Principalul moment de cotitura din rasarit a fost consotidarea frontierei prin abandonarea Daciei si victoria impotriva gotilor obtinuta in 270 de imparatul Claudius al II-lea in apropiere de Nis (Serbia de astazi). In apus, Tetricus, ultimul "imparat gal', a capitulat in 274 in fata lui Aurelian. Observand pozitia strategica a orasului Cenabum, Aurelian a construit acolo un castrum cu un perimetru de mai mult de 2.100 m, fapt care a transformat orasul fortificat, cu o suprafata de cca 27 ha, intr-unul dintre cele mai mari din Galia. Controlat initial de carnuti si dependent de o civitas cu centrul in Chartres, el a fost separat apoi de aceasta, si orasul, numit mai tarziu dupa numele intemeietorului sau civitas Aurelianensis, Orléans, a jucat un rol aparte in istoria Frantei. Simbolic vorbind, un alt moment de cotitura l-a reprezentat si destinul avut de orasul Autun, unul dintre cele mai frumoase si mai celebre din Galia. Autunul a tradat imperiul galic, a cerut ajutor imparatilor de la Roma si dupa un asediu de sase luni, Victorinus, unul dintre succesorii lui Postumus, a cucerit orasul si apoi 1-a distrus. Ca si in cazul Lyonului, raul nu vine numai din partea barbarilor. Inainte de sfarsitul secolului insa, Autunul a fost reconstruit, iar retorul care ne-a vorbit despre noua inflorire a scolilor sale spune ca la refacerea orasului lui au participat si mestesugari barbari, prizonieri de razboi.

Victoriile obtinute de imparatul Probus mai intai in Galia, apoi in 280 asupra alamanilor si francilor, au furnizat o prada considerabila in oameni si vite. "Pamanturile galice sunt lucrate de vitele barbarilor', "de acum inainte barbarii vor lucra pentru voi, vor semana pentru voi si vor servi in armata luptand impotriva natiunilor celor mai indepanate', a spus imparatul in fata Senatului. Pe una din monedele de aur de la Probus au fost reprezentati doi germani cu picioarele legate de un trofeu. De atunci, Imperiul a folosit in mod sistematic prizonierii germani pentru a repopula campiile si pentru a-si intari armata. Altii au fost instalati in calitate de "coloni' cu statut de laeti - oameni semi-liberi, obligati sa indeplineasca serviciul militar - formandu-se astfel o taranime ce asigura baza de recrutare.

Dupa Postumus, care a utilizat trupe france impotriva barbarilor, aproape toti imparatii - dar mai ales uzurpatorii - s-au servit de trupele france. Maximian, colegul lui Diocletian, i-a invins in 287 pe franci si a incheiat cu regele lor, Gennobaudes, primul foedus, un tratat specific urmat apoi de multe altele asemanatoare: barbarii trebuiau sa restituie toti prizonierii romani si sa recunoasca suveranitatea Imperiului. Incepand din 288, acelasi imparat i-a instalat pe franci in zona trevirilor, in imprejurimile orasului Bavay, iar pe prizonierii de origine germanica in coloniile de laeti din jurul oraselor Beauvais, Amiens, Troyes si Langres. Un grup important de chamavi a primit dreptul de a se stabili intr-un pagus Chamavorum dependent de civitas de la Besançon: regiunea se numea Amous, iar in sec. al IX-lea era cunoscuta sub denumirea de comitatus Amaus. Dintre chattuari, un grup important s-a instalat intr-un pagus Chattuariorum, dependent de civitas de la Langres, regiune numita mai tarziu Atuyer.

Toponimia franceza s-a imbogatit astfel cu numele unor mici regiuni sau sate ce amintesc de popoarele barbare. Cea mai mare parte dintre ele nu dateaza din sec. al V-lea - din perioada numita a "marilor migratii' - ci sunt o urmare a colonizarilor sistematice organizate de autoritarile romane in sec. al III-lea si al IV-lea: Sarmaise aminteste de sarmati, asa cum de atatea ori "Allemagne' aminteste de coloniile alamanilor.

Invatand sa-i supuna pe barbari si sa traiasca impreuna cu ei, Imperiul se schimbase si isi adaptase structurile pentru a controla aceasta problema. Imparatul Postumus a fost primul care si-a stabilit resedinta la Köln. Imparatii gali, succesorii sai, au ales Trierul cu o pozitie favorabila, in spatele forturilor construite pe valea Mosellei, Atunci cand Diocletian a reorganizat Imperiul, Trierul a devenit capitala marii prefecturi a "diocezei' vestului ce cuprindea Spania, Galiile si Anglia. Regiunile care apartinusera odata imperiului galic au ramas unite, Occidentul avand efectiv problemele sale specifice. Sistemul "tetrarhiei' - guvernarea simultana a Imperiului de catre patru conducatori, un Augustus in rasarit si un altul in apus, fiecare sustinut de cate un Caesar - nu este altceva decat recunoasterea faptului ca Imperiul era imposibil de guvemat si de aparat de un singur imparat, ce rezida intr-un singur loc. Ceea ce se intampla inainte intr-un mod anarhic a fost ordonat acum intr-un mod sistematic.

Catre victoria crestinismului

In spatele reformelor administrative, exista si unele schimbari mai profunde. Cea mai vizibila apare in urma unei simple enumerari a capitalelor imparatilor: se vorbeste de Nicomedia, de Milano, de Trier, si mai tarziu se va vorbi de Constantinopol, Arles, Ravenna, dar niciodata de Roma care, in ciuda Senatului sau, a ramas doar o "capitala' teoretica. Procesul inceput prin acceptarea unor senatori proveniti din randul unor popoare non-romane si non-italice a fost definitivat in 212 prin Constitutio Antoniana a imparatului Caracalla, o data cu recunoasterea cetateniei romane a tuturor supusilor liberi din cuprinsul Imperiului. Singurii exceptati erau dediticii, barbari invinsi, carora le-a fost acordata libertatea personala fara a fi insotita insa si de cetatenie. Imperiul Romei a devenit imperiul tuturor popoarelor ce traiau in cuprinsul sau, iar sarbatorirea unui mileniu de existenta a Romei in timpul unui imparat de origine araba este un simbol.

Imperiul nu mai putea sa apartina doar zeilor romani. Am pomenit deja despre importanta avuta de cultele orientale pentru romani in primele secole ale Imperiului. Catastrofa sec. al III-lea, ca si schimbarea structurilor au accelerat evolutia ideilor religioase, inseparabile in acel moment de viata publica si politica.

Decaderea zeilor romani a fost pusa in legatura cu distrugerea oraselor si templelor din Galia sec. al III-lea. In Roma, credinta era reflectata de peisajul urban. In aceasta perioada de nenorociri, zeii nu mai sunt romani si din cea mai mare parte a lacasurilor lor nu a mai ramas piatra pe piatra. Reconstruirea oraselor si ridicarea incintelor nu au fost insotite si de o reconstruire a templelor. Incepand cu Caracalla (211-217), care se dorea imparat al soldatilor, soldatii si imparatii lor adorau mai degraba zei din Orient, ca Serapis si Mithra. Caracalla i-a ridicat lui Serapis chiar si un templu pe Quirinal. In Galia orientala, acolo unde stationau legiunile se gasesc si sanctuarele lui Mithra. Cultul sau era si un cult solar, element dezvoltat de imparatul M. Aurelius Antoninus (218-222), preot al zeului solar sirian Elagabal din Emesa: imparatul a preluat numele zeului sau si a incercat in van sa il impuna la Roma ca zeu suprem. Aurelian (270-275) a preluat ideea sub o alta forma si a avut un succes deplin acolo unde Elagabal nu a reusit din cauza excesului de excentricitate: Sol invictus, Soarele neinvins, a fost declarat primul in ierarhia zeilor. El a devenit protectorul Imperiului si al imparatului, iar preotii sai slujeau intr-un templu magnijfic si au devenit egalii pontifilor romani.

Se observa ca au fost integrate si elemente din cultul lui Mithra, fapt ce face ca noul cult ce trada o putemica tendinta monoteista sa devina popular si in randul soldatilor. Dupa ce au incercat fara succes sa redea vechea glorie zeilor romani, imparatii si-au incredintat in cele din urma soarta lui Sol invictus, stapan al lumii si garant al etemitatii Imperiului. El era singurul care decidea cand trebuia sa moara imparatul, fatalism impus si soldatilor care ar fi dorit sa isi ucida imparatul! Michel Cristol a aratat cum o data cu venirea lui Diocletian, zeul a fost asociat la crearea unui nou imperator si a devenit deci un factor principal de legitimitate. "Sursa puterii nu apartine in realitate oamenilor. Soarta lumii este hotarata de Providenta divina.' Constantin si-a inceput domnia sub semnul acestui zeu si a luat titlul de Augustus chiar pe 25 decembrie 307, ziua in care se sarbatorea solstitiul, "Nasterea Neinvinsului', Natalis invicti. Intreaga familie imperiala a lui Constantin a trait sub semnul unor motive solare, care, alaturi de cele herculeene, sunt singurele demne de imparati.

Schimbarea cu caracter religios din componamentul si credinta imparatilor a insotit redresarea de la sfarsitul sec. al III-lea si a pregatit posibila acceptare a unui alt zeu suprem, cu mult mai putemic decat Sol invictus, zeul adevarat si unic al lumii: Dumnezeul crestinilor. Exista doua semne ce nu insala: cultul zeului solar le confera imparatilor nimbul, aura, model dupa care imaginile lui Iisus, ca si cele ale sfintilor, au fost aureolate. In cele din urma, in 335 sau 354, oricum dupa ce imparatul abandonase cultul Soarelui, biserica de la Roma a transformat Dies natalis invicti Solis `n sarbatoarea nasterii lui Iisus. Craciunul a inlocuit o sarbatoare principala a paganilor printr-o sarbatoare triumfala a crestinilor. Celebrata mai intai in Occident, aceasta sarbatoare a inlocuit data de 6 ianuarie - sarbatoarea Bobotezei substituita cultului pagan al nasterii zeului Aion de catre zeita fecioara Kore - aleasa inainte in partile orientale.

Mesajul lui Hristos nu avea insa nici o legatura cu aceste probleme liturgice. Victoria crestinismului in Imperiul roman nu putea sa aiba loc decat in cazul unei victorii efective asupra celor mai puternici zei ai momentului. Desi nu se numara printre ei, atat zeii greci cat si cei romani sau celti continuau totusi sa-si aiba propriii fideli. Ei nu mai erau insa nici zeii unui singur popor si nici cei ai unei simbioze de popoare, asa cum am observat in cazul "galo-roman'. In momentele cele mai intunecate ale Imperiului si ale Galiei, in sec. al III-lea, s-a nascut credinta profunda a eternitatii Romei garantate de un stapan al universului, zeu universal al unui imperiu universal. Printr-un paradox al istoriei, imparatii patrunsi cel mai puternic de aceasta credinta au fost si cei mai inversunati persecutori ai crestinilor - oameni ce refuzau recunoasterea divinitatii Romei, a Imperiului si a imparatului. Neglijand alte divinitati, ei au pregatit un drum pe care in cele din urma a mai ramas de facut doar un pas. Pasul a fost facut de Constantin cel Mare. Dupa victoria sa din 312 el a ramas in continuare pontifex maximus, pregatindu-si in calitate de catehumen si intrarea in Biserica pe care incepuse deja sa o protejeze. In realitate, dupa ce in 313 acordase prin decret libertatea privilegiata a cultului, tot el a fost si cel ce a condus-o.

Desi petrecute in afara ei, evenimentele au avut o importanta aparte si pentru Galia, regiune inclusa in partea de Imperiu guvernata din 293 de Constantius Chlorus, tatal lui Constantin. Inainte ca triumful crestinismului sa devina realitate, aici nici numarul crestinilor si nici al martirilor nu a fost foarte mare, fapt paradoxal daca ne gandim ca martirii din Lyon, alaturi de cei de la Smirna si mult dupa Sfantul Stefan, se numara printre primii adevarati martiri ai Bisericii. La fel ca cei din Lyon din 177, adeptii noii credinte continuau sa se recruteze din randul locuitorilor oraselor din Galia unde existau colonii importante de orientali, sirieni si evrei. Asemeni grecilor din aceleasi cartiere, ei purtau adesea nume grecesti. Numarul romanilor autentici intalniti printre ei este foarte mic - a existat un caz printre martirii din 177 - iar al celor de origine celtica si mai mic.

Primele comunitati de crestini, pomenite deja de episcopul de Lyon, Irineu, erau la Marsilia, in Narbonna, la Arles, Vienne, Lyon si in orasele renane. Venind tot din Orient, asemeni martirilor din 177, Irineu a avut un loc important in literatura crestina indreptata impotriva paganilor si ereziilor; in copilarie el il vazuse pe Polycarp din Smirna, care la randul sau il cunoscuse pe apostolul Ioan.

La mijlocul sec. al III-lea, numarul crestinilor era putin mai mare, iar in timpul persecutiilor imparatului Decius s-a pus problema lapsi-lor, crestinii care amenintati fiind de autoritatile romane au facut sacrificu pentru divinitatile imperiale. In timp ce Biserica din Africa, pentru a nu mai vorbi de cea din Occident, era tulburata de consecintele unor astfel de atitudini, in orasele din Narbonensis nu s-au numarat decat cateva cazuri. Controversa a fost arbitrata de trei episcopi gali impreuna cu episcopul de la Roma si cativa colegi italieni.

La sfarsitul sec. al III-lea, atitudinea luminata a lui Constantius Chlorus, tatal lui Constantin cel Mare - el a refuzat sa aplice in Galia persecutiile ordonate de Diocletian - i-a scapat pe crestinii de aici de traversarea unor momente dificile si, spre deosebire de Italia, aici exista mai putini martiri. In aceste conditii favorabile, in jurul anului 300 crestinismul s-a propagat cu repeziciune in Galia. In 314, cand Constantin a ordonat reunirea unui conciliu la Arles, pentru a se discuta problema "donatistilor' - secta africana care refuza sa ii accepte pe lapsi `n sanul bisericii - au fost reprezentate 16 orase galice, dintre care 12 de catre episcopi. Biserici episcopale mai existau insa si in alte orase. Alaturi de cele deja mentionate, printre cele mai importante se numara si Autun, Bordeaux, Trier si Köln. Altele insa au trebuit sa supravietuiasca si de-a lungul sec. al IV-lea, la sfarsitul acestuia fiecare oras avand propriul sau episcopat.

Una dintre figurile cele importante ale secolului a fost Sfantul Martin (317-397). Acest fost soldat pannonic, devenit elevul Sfantului Hilarius de Poitiers, a fondat in 361 la Ligugé, in apropiere de Poitiers, prima manastire din Galia. Ales in 371 episcop de Tours, el a intemeiat aici o noua manastire, Marmoutier. Prin introducerea monahismului in Galia - un fenomen ramas pana atunci oriental - Sfantul Martin a contribuit intr-un mod decisiv la crestinarea zonei rurale. De aceea nu este nimic surprinzator in faptul ca traditia a facut din el sfantul national al francilor si al Galiei france.

Acum insa suntem deja in cadrul Imperiului crestin, cand crestinismul devenise o religie oficiala, iar din timpul imparatului Teodosiu, singura religie admisa. Biserica, a carei forta consta in clandestinitatea unei mici minoritati si intr-o stricta ordine ierarhica, si-a calchiat organizarea geografica si ierarhica dupa cea administrativa a Imperiului. Provinciile imperiale au devenit in mod automat si provincii ecleziastice. Vom mai reveni asupra problemei dupa ce vom vorbi despre reformele administrative din Imperiu, din timpul lui Diocletian si Constantin. Pentru moment constatam faptul ca schimbarile sec. al III-lea au transformat lumea romana, care nu mai era acum nici cea a Pacii romane, nici cea a cetatii Roma si nici cea a zeilor Romei. Sub semnul lui Dumnezeu si sub autoritatea imparatului, Imperiul a devenit imparatia terestra a unei religii universale. In acel moment, Galia era departe de a fi inca o regiune crestina. Ea a jucat insa un rol de prim plan in Imperiul crestin si a devenit unul din stalpii lumii catolice.