POLITICA EXTERNA A LUI PALMERSTON

POLITICA EXTERNA A LUI PALMERSTON

I. Am vazut ca Anglia a facut totdeauna numai in sila o politica gen Metternich si ca opinia pu­blica l-a aprobat pe Canning cand a imbinat apararea natiunilor oprimate cu interesele brita­nice Dupa Canning, marele ministru al afacerilor externe a fost, vreme de douazeci de ani, lordul Palmerston. Acesta nu era un whig, dar sustinuse reforma electorala, din care pricina se invrajbise cu partidul tory. Palmerston aducea in problemele de politica externa abilitate, buna dispozitie, o idee foarte precisa a obligatiilor Angliei fata de cele­lalte tari si o tenacitate pentru care compatriotii sai il indrageau. Din 1815 nici o primejdie reala nu mai ameninta Marea Britanie. Nu exista putere care sa aiba pretentia de a lupta cu Anglia pe mare; iar pe uscat mai erau cateva puncte nevral­gice unde traditia si prudenta o sileau sa stea de veghe. Anglia dorea o Belgie independenta; reusise s‑o infaptuiasca; era hotarata s‑o apere. Nu voia un print francez pe tronul Spaniei si, daca Palmerston nu a putut sa impiedice casatoria ducelui de Montpensier cu o spaniola[1], caderea lui Ludovic‑Filip il elibera de orice teama in privinta aceasta. In sfarsit, opinia publica engleza intelegea sa sus­tina popoarele care luptau pentru libertate; Pal­merston lua deci partea ungurilor, a italienilor si‑i sprijini pe sicilieni impotriva regelui Neapolelui, ca si pe piemontezi impotriva Austriei in discutiile internationale, argumentul obisnuit al lordului Pal­merston era amenintarea cu flota britanica. El exaspera astfel curtea, pe care o invrajbea cu cele­lalte curti, nelinistea spiritele pasnice, care se te­meau ca acest bluf sa nu duca intr‑o zi la razboi, dar il incanta pe englezul mijlociu care vedea pavi­lionul englez respectat fara lupta si asculta cu desfatare discursurile lordului Palmerston cu tema: Civis romanus sum , imaginandu‑si cu buna‑credinta ca este 'aparatorul dreptatii' cand lordul Palmerston trimitea un ultimatum Greciei pentru protejarea unui oarecare Don Pacifico , care nici nu era macar englez, si un alt ultimatum Chinei pentru apararea onoarei negustorilor, dintre care cei mai multi erau traficanti de opium. Cand, in 1851, Palmerston isi permise - fara a consulta pe regina, nici cabinetul - sa aprobe lovitura de stat a lui Napoleon al III‑lea, lordul John Russell ii retrase portofoliul. Dar incidentul il facu si mai popular pe Palmerston, astfel ca putin mai tarziu deveni el insusi prim‑ministru (1855).

II. Cert este ca politica autoritara a lui Pal­merston n‑a atras Anglia in nici un razboi si ca politica sovaitoare a lordului Aberdeen a facut po­sibil razboiul din Crimeea. Faimoasa 'chestiune a Orientului' era inainte de toate o chestiune a Turciei. Multi oameni de stat europeni de pe la mijlocul secolului al XlX‑lea erau de parere ca Imperiul otoman din Europa nu putea supravietui multa vreme. 'Ducem in spinare un om bolnav - spunea tarul ambasadorului Angliei -; nu trebuie sa-l lasam sa sucombe inainte de a decide cu pri­vire la succesiune'. Ideea pe care si‑o facea tarul despre impartirea mostenirii era urmatoarea: el va lua provinciile dunarene si va oferi protectia sa statelor balcanice independente; Angliei ii va oferi Egiptul si Creta. 'Daca vom reusi, Anglia si cu mine, sa ne intelegem in aceasta problema, putin ne pasa ce vor gandi si vor face altii', declara el. Dar Anglia dorea mai curand insanatosirea celui bolnav decat mostenirea lui si ea vedea cu neliniste cresterea puterii Rusiei, putere asiatica redutabila pentru India, putere autocratica ostila natiunilor liberale. Pe de alta parte, Franta avea neincetate certuri cu tarul referitor la Locurile sfinte, caci fie­care din cele doua tari pretindea sa le aiba sub protectia ei. Furtuna se dezlantui atunci cand tarul ceru sultanului sa‑i incredinteze lui protectia tutu­ror crestinilor din Levant. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Stratford Canning, se alatura Fran­tei pentru a incuraja pe sultan sa opuna rezistenta. Politica externa a Angliei devenise un ciudat imbroglio. Primul ministru, lordul Aberdeen, voia pace; Foreign Office‑ul voia pace; ambasadorul din Constantinopol voia razboi; opinia publica, in­dignata de aroganta tarului, voia o victorie diplo­matica. Pentru prima oara o campanie sentimentala impunea Foreign Office‑ului sa adopte o anumita atitudine. Era una din consecintele inevitabile ale largirii sufragiului si ale libertatii presei. La 27 martie 1854, Franta si Anglia declarara razboi Rusiei, care invadase provinciile turcesti. Navele franceze si engleze intrara in Bosfor si constransera flota ruseasca sa se refugieze la Sevastopol.

III. Opinia publica obtinuse razboiul pe care-l dorise. Avea dreptate? Neandoios ca nu se putea ingadui tarului sa cioparteasca, dupa bunul sau plac, Imperiul otoman, dar poate ca ar fi fost posi­bila inlaturarea razboiului printr‑o diplomatie mai abila. Succes paradoxal: triumful liberalismului sentimental facea din Anglia aliata unui 'despot', Napoleon al III‑lea, ca sa sustina un alt despot, pe sultan. Campaniile engleze incepusera mai tot­deauna prin remarcabile exhibitii de lipsa de pre­vedere: dintre toate, razboiul din Crimeea a fost cea mai stralucita. Serviciul de aprovizionare si serviciul medical se dovedira atat de inferioare sar­cinilor lor incat in razboiul acesta in care nu s‑au folosit decat efective mici au murit douazeci si cinci de mii de englezi, in timp ce tara a cheltuit in zadar saptezeci de milioane de lire. Noua putere a presei starni cu folos opinia publica. Un mare gaze­tar, William Russel, de la ziarul Times, urmarea operatiile in calitatea lui de corespondent de razboi si tinea publicul la curent cu suferintele indurate de soldati. Lordul Aberdeen, reprobat de toate partidele, trebui sa paraseasca puterea si fu inlo­cuit de lordul Palmerston, care avu norocul sa intre in scena in clipa in care imprejurarile erau in sfarsit favorabile aliatilor. Dupa un lung asediu fu cucerit Sevastopolul (1855). Napoleon se impaca indata cu rusii; el dorea pace spre a putea urmari alte planuri grandioase, in special unificarea Italiei. Lordul Palmerston ar fi vrut sa‑i infranga pe rusi si sa‑i alunge de la tarmurile Marii Negre. Daca si‑ar fi impus punctul sau de vedere, razboiul ar fi putut dura 'tot atata timp cat cel din Peloponez sau cat razboiul de treizeci de ani', si asta pentru un obiectiv indepartat si destul de echivoc. Dar opinia publica, foarte schimbatoare, sovaia si incepuse sa se intrebe daca nu cumva 'a mizat pe un cal prost'.

IV. In 1856 fu semnat tratatul de la Paris, caruia cei nemultumiti ii spuneau capitularea de la Paris. 'Am incheiat o pace, dar nu pacea', declara lordul Clarendon[4]. Se hotarase sa se mentina integrita­tea Imperiului otoman si i se interzicea Rusiei dreptul de a intretine o flota in Marea Neagra. Sultanul fagadui reforme, mai multa bunavointa fata de supusii crestini, si o intreaga generatie de englezi crezu ca a facut din 'omul bolnav' un om mai bun. Vremea deziluziei se apropia: esecul am­bitiilor europene ale tarului avu efectul de a-l arunca asupra Asiei, ceea ce nu era lipsit de pri­mejdii pentru India: cat despre sultan, conflictele sale cu provinciile balcanice aveau sa tulbure Europa vreme de mai bine de o jumatate de secol.

V. Hotararea cea mai importanta a Congresului de la Paris a fost adoptarea unor noi reguli in­ternationale cu privire la libertatea marilor in timp de razboi. S‑au adoptat patru principii esentiale: 'Pirateria este si ramane abolita. Pavilionul apara marfa, cu exceptia contrabandei de razboi. Marfu­rile neutre transportate sub pavilion dusman nu pot fi confiscate. Blocada, ca sa fie obligatorie, tre­buie sa fie efectiva'. Aceste garantii acordate co­mertului neutru in timp de razboi contineau ger­menii unor grave incidente si chiar ale unor razboaie viitoare. O consecinta neasteptata si in­departata a razboiului din Crimeea a fost sufragiul femeilor din Anglia. In momentul cand serviciul sanitar functiona atat de prost in Rusia, singura fiinta care se dovedise capabila sa-l reorganizeze fusese o femeie, Florence Nightingale, 'ceea ce aduse la moda idei cu totul noi privitoare la educa­tia femeilor, locul lor in societate si pregati in mod indirect miscarea sufragetelor'.

VI. In timpul razboiului din Crimeea, Napoleon al III‑lea insistase mult ca Sardinia sa fie autorizata sa se alature aliatilor. Imparatul, romantic, aderase la principiul nationalitatilor. Dorea sa‑i ajute pe italieni sa se elibereze de Austria si sa faca din casa de Savoia, care domnea si in Sardinia si in Piemont, stalpul noii Italii. Palmerston si opinia publica engleza erau favorabile acestei idei; curtea nu avea incredere in imparat. 'E un conspirator, spunea intr‑una printul Albert; cuvantul acesta constituie cheia tuturor actiunilor sale'. In 1859 Napoleon al III‑lea porni campania sa in Italia. Daca voia s‑o elibereze, dorea in acelasi timp s‑o mentina divizata, ca sa‑si faca simtita acolo propria sa putere, si, mai ales, intelegea sa salveze autoritatea temporala a papei. Palmerston si ministrul sau de afaceri externe, Russell, fortara mana lui Napoleon al III‑lea, dadura sprijinul lor expeditiei siciliene a lui Garibaldi si facura posibila reali­zarea completa a unitatii italiene. Obiectivul aces­tei politici era: sa fie pe placul opiniei publice liberale si protestante; sa‑si asigure prietenia si recunostinta Italiei noi; sa nu ingaduie Frantei sa castige prea multa autoritate in peninsula. Ane­xarea la Franta a Nisei si a Savoiei, in urma unui plebiscit, il alarmase pe Palmerston. Astfel incat ii facu placere sa-l invinga pe Napoleon cu armele faurite chiar de acesta.

VII. In 1860, cand in America statele din Sud anuntara intentia lor de a se separa de cele din Nord, parerile englezilor fura impartite cu privire la aceasta disputa. Cativa radicali si bisericile disi­dente se asociara la campania antisclavagista pe care o ducea Nordul; inalta societate, lumea buna din Londra, marunta clica aristocratica care dirija politica engleza fura din toata inima alaturi de Sud. Acolo, intr‑adevar, manierele erau mai alese, accentul mai rafinat; de acolo venea si bumbacul de care Anglia avea o nevoie atat de mare. Cand Lincoln declara ca scopul razboiului era nu de a aboli sclavajul, ci de a mentine unitatea tarii, sen­timentalismul britanic inceta sa mai intre in con­flict cu prejudecatile atat de favorabile Sudului. Deoarece statele din Sud nu cereau decat libertate, aceasta nu trebuia sa le fie acordata conform prin­cipiului nationalitatilor? In 1861-1862, deoarece Lancashire suferea de o adevarata foame de bum­bac, guvernul Palmerston era pe punctul de a re­cunoaste Sudul ca un stat independent. Numai vic­toriile decisive din Nord, din 1863, impiedicara acest act demential[5]. Dar atitudinea presei engleze incepuse mai de mult sa‑i irite pe nordisti. Aceasta iritare era sa provoace un razboi atunci cand, in mod foarte imprudent, guvernul englez autoriza construirea in Anglia a unor asa‑zise vase destinate comertului; vase de razboi, camuflate, ca Alabama, fura puse in serviciul confederatiilor si provocara multe neajunsuri comertului celor din Nord. Dupa victoria acestuia din urma, Anglia, pentru a recastiga amicitia americana, trebui sa plateasca o suma importanta, cu titlul de reparatii, pentru enormele pagube pricinuite de Alabama. Episodul a inveninat pentru multa vreme relatiile dintre cele doua tari; de altfel, in cursul urmato­rilor cincizeci de ani, America de Nord a primit o abundenta emigratie slava, latina, irlandeza si a incetat de a fi o comunitate anglo‑saxona, pentru a deveni creuzetul popoarelor, ceea ce a si ramas pana la razboiul din 1914.

VIII. 'Eu dau un exemplu pe care, probabil, in foarte putin timp, Prusia va fi fericita sa-l imite', spusese Cavour la curtea din Berlin, care nu protesta. Pericolul politicii nationalitatilor era ca permitea sa se repuna in discutie harta Europei in fiece clipa si ca trezea simpatii de ordin sentimen­tal, care se exprimau cu mai multa vehementa decat eficacitate. Polonezii, asupriti de rusi, se rasculasera in 1863. Opinia publica engleza ii sustinea cu caldura. Napoleon al III‑lea, favorabil princi­piului nationalitatilor, veni in sprijinul Angliei, care trimise tarului o nota peremptorie. Tarul ras­punse pe un ton sarcastic si trufas. Toata lumea se astepta la razboi. Cand guvernul englez marturisi ca o eroare momentana l-a facut sa ia hotarari nechibzuite in timpul ultimelor trei‑patru luni si ca niciodata nu a avut intentia sa mearga mai departe de un schimb de note, Napoleon se vazu pus in una din cele mai false pozitii. Rezultatele cele mai categorice ale acestei agitatii au fost ca: a) minis­trul rus Gorceakov, raspunzator pentru repri­marea brutala a rasculatilor si care, inainte de in­terventia lui John Russell, fusese criticat de seful sau si urma sa fie schimbat, a devenit deodata cel mai puternic si cel mai popular om de stat din tara sa; b) pietele din Varsovia au fost acoperite cu mormane de morti si raniti. 'Acestea au fost efec­tele unei politici care nu era nici carne, nici peste', spunea Disraeli.

IX. Cateva luni mai tarziu, prusacii si austriecii amenintara sa invadeze Danemarca si sa‑i rapeasca, tot in virtutea principiului nationalitatilor, duca­tele Schleswig si Holstein. Lordul Palmerston de­clara in parlament ca 'daca independenta Danemarcii ar fi amenintata, agresorii ar vedea ca nu aveau sa se masoare numai cu Danemarca'. Dane­zii, citind discursul acesta, se simtira foarte incu­rajati si luara cea mai ferma atitudine. Palmerston ceru sprijinul armatei franceze, dar imparatul, care fusese abandonat de Anglia in problema poloneza, isi pierduse increderea. In timp ce Franta si Anglia cantau in contratimp, armata prusaca intra in Danemarca. Danezii se indreptara plini de sigu­ranta spre lordul Palmerston; nu spusese ca Prusia nu avea sa se masoare numai cu Danemarca? Dar opinia publica descoperea in ceasul al unsprezece­lea ce pericole prezenta interventia. Cabinetul se intruni si se pronunta impotriva razboiului. Ce sa raspunda danezilor? Li se facu cunoscut ca lordul Palmerston vorbise inainte de a consulta cabinetul si, prin urmare, nu angajase opinia acestuia. In 1864 Schleswig si Holstein fura anexate la Prusia. O noua putere, exigenta si viguroasa, crestea in Europa si aspira in mod secret la hegemonie. Ea avea sa fie ajutata de ezitarile politicii britanice, care, mostenind in acelasi timp imperialismul dominator al lui Pitt, liberalismul agresiv al lui Canning sau Palmerston si pacifismul scolii de la Manchester, a oscilat in mod primejdios timp de o jumatate de secol intre atitudini contradictorii.