TRIUMFUL LIBERULUI SCHIMB - ANGLIA

TRIUMFUL LIBERULUI SCHIMB - ANGLIA

I. Whigii fagaduisera poporului ca reforma elec­torala va pune capat tuturor neajunsurilor. Poporul ii silise pe lorzi sa accepte aceasta reforma, dar neajunsurile erau mai insuportabile ca oricand. Po­porul mormaia nemultumit. Whigii sovaiau. Pen­tru a le rapi simpatiile noului corp electoral, tory nu erau lipsiti nici de arme, nici de sefi. Ducele preferind de aci inainte popularitatea in locul pu­terii, conducerea partidului trecu in mainile lui Ro‑bert Peel, care nu se mai intitula tory, ci con­servator, cuvant mai potrivit pentru a ademeni cla­sele mijlocii. Sir Robert, el insusi mai apropiat de uzina si pravalie decat de domeniul rural si de co­liba, trebuia sa fie pe placul acestor clase. Alaturi de Peel, si cateodata impotriva lui, micul grup al Tinerei Anglii - ai carui purtatori de cuvant erau Benjamin Disraeli, orator genial, fiul unui scriitor evreu, dar convertit la anglicanism din copilarie, si lordul John Manners, fiul ducelui de Rutland - reprezenta un conservatorism zis 'popular'. Disraeli si partizanii lui reluau tezele lui Bolingbroke cu privire la constitutia traditionala a Angliei. Ei infierau o doctrina care, in loc sa mentina o ierar­hie fireasca a claselor, comportand drepturi si da­torii, lasa legilor mecanice ale economiei grija de a reglementa raporturile dintre muncitori si patroni. Ei sustineau ca salvarea ar consta in reintoarcerea la o societate construita in felul aceleia din evul mediu, cand fiecare, de la senior la taran, isi cu­nostea locul lui si-l accepta. Dupa Disraeli si par­tizanii sai, rolul partidului conservator era sa pas­treze ceea ce ramanea viabil din trecut si sa pre­gateasca in acelasi timp, printr‑o politica generoasa, viitorul.

II. Tanara Anglie il amuza pe John Bull[1]. Clica aceasta de tineri gentilomi cu jiletca alba, care aveau pretentia sa‑i converteasca pe muncitori la ideile feudale, parea comica. Politicienii de profe­sie nu‑i acordau nici un credit. Pentru ei ideile lui Bentham, Malthus, Ricardo, Cobden, James Mill erau litera de evanghelie. Toti oamenii seriosi, sau aproape toti, erau de parere, ca si secta utilitarista, ca societatile umane cauta cea mai mare fericire pentru cel mai mare numar de oameni si ca n‑o pot gasi decat lasand sa actioneze interesul personal al fiecaruia. Lupta dintre interese nu aduce justi­tia perfecta, ci pe cea mai perfecta in limitele po­sibilului. Trebuia deci evitata orice interventie a statului. Cea mai usoara restrictie impusa concu­rentei parea o erezie. Preturile trebuiau fixate au­tomat prin legea cererii si a ofertei; profiturile intreprinzatorilor si salariile muncitorilor aveau sa ajunga in mod automat, gratie concurentei, la un nivel convenabil. 'Salariile se urca - spunea Cob­den - cand doi patroni alearga dupa acelasi mun­citor si scad cand doi muncitori alearga dupa acelasi patron'. Proletarii nu puteau avea nici o in­fluenta asupra salariilor decat prin reducerea volun­tara a populatiei. Ceea ce era adevarat despre in­divizi era adevarat si despre stat. 'Regula care consista in a cumpara cat mai ieftin si a vinde cat mai scump, regula pe care o aplica fiecare co­merciant in comertul sau particular, este si cea mai buna regula pentru comertul unei natiuni intregi'. Orice bariera vamala viola legea cererii si a ofertei. Oameni de buna‑credinta, ca Richard Cobden, in­dustrias si om de stat, profet al scolii din Man­chester , incercau sa convinga poporul englez ca saracia lui se datora taxelor protectioniste si in special taxelor asupra granelor.

III. Campania impotriva protectionismului a fost una dintre primele campanii din Anglia purtata prin mijloace de propaganda (presa, campanie de discursuri) care aveau sa transforme viata politica din secolul al XlX‑lea. La intrunirile publice ora­torii apartinand Asociatiei contra legilor privitoare la grane[3] aratau trei painisoare rotunde de dife­rite marimi care costau acelasi pret in trei tari: Franta, Anglia si Rusia. Anglia era tara in care painisoara era cea mai mica, prin urmare poporul englez era inselat. Aceste demonstratii aveau un deosebit succes la unii industriasi, cum erau cei din Manchester, care importau si bumbac si grau. In schimb ii inspaimantau pe cei interesati in agricul­tura. 'Daca suprimati taxele asupra granelor, veti asasina agricultura engleza', spuneau fermierii si squire‑ii. 'Putin ne importa pe noi - raspundea scoala din Manchester. - Daca alte tari au posibi­litatea de a produce grau mai ieftin decat noi, sa lucreze pamantul pentru noi, iar noi vom toarce si vom tese pentru ele. Intregul comert trebuie sa constituie un ciclu unitar. Nu putem vinde daca nu cumparam. A inchide granitele noastre importului ar insemna sfarsitul exportului nostru'.

IV. Partidul conservator, alcatuit mai ales din gentilomi de la tara, nu putea fi decat ostil liberu­lui schimb si prielnic mentinerii taxelor asupra gra‑nelor. Totusi, seful partidului, sir Robert Peel. arata o primejdioasa simpatie doctrinei adversari­lor sai. Era un om de buna‑credinta, de un mare curaj intelectual, admirabil financiar si administra­tor, dar autoritar si fara un contact mai apropiat cu Camera. In 1842 ataca tariful si reduse numa­rul articolelor la care se plateau taxe de la o mie doua sute la sapte sute cincizeci. Pentru a compensa pierderile suferite de buget din aceasta pricina, in­fiinta un impozit de sapte penny la o lira asupra veniturilor mai mari de o suta cincizeci de lire. In 1845 reduse tariful vamal la patru sute cincizeci de articole. Se indrepta astfel cu pasi mari spre libe­rul schimb. Efectele acestor reduceri succesive fura surprinzatoare. Nu numai ca veniturile statului nu s‑au micsorat, ci, datorita cresterii volumului co­mertului si beneficiilor impozabile, s‑au marit. Aceste rezultate il incurajara pe Peel. Totusi, nu indraznea sa se atinga de agricultura, citadela par­tidului sau. Mai ales ca Disraeli glumise pe soco­teala premierului cu privire la convertirea sa la liberul schimb: 'Prea onorabilul gentleman - spu­sese el - i‑a surprins pe whigi in baie si le‑a luat imbracamintea. I‑a lasat sa se bucure pe de­plin de pozitia lor liberala, iar el insusi este un rigid conservator imbracat in hainele lor'. Camera a ras si a aplaudat. In 1845 si in 1846 Irlanda a avut una dupa alta doua recolte proaste de cartofi. Si Peel a inceput de indata sa foloseasca cuvantul 'foamete', caci jumatate din insula aceasta supra­populata nu traia decat din cartofi. Anglia ducea lipsa de grau, astfel ca nu putea veni in ajutorul Ir­landei. Deci nu exista alta solutie, spunea el, decat sa se suprime taxele asupra granelor si sa se autori­zeze, in sfarsit, libera intrare a oricaror alimente in Marea Britanie.

V. Violenta aceasta, panica aceasta surprinsera. Lordul Stanley, cel mai influent membru al cabi­netului dupa Peel, marturisea ca nu-l intelegea pe seful sau, ca nu se va putea sti nimic sigur cu pri­vire la recolta inainte de doua luni, ca importul de grane din strainatate nu i‑ar putea hrani pe ir­landezi, care n‑aveau nici un penny de cheltuit, ca Peel vorbea, de altfel, de mentinerea unor taxe moderate timp de trei ani si ca peste trei ani foa­metea va fi departe. Dar hotararea lui Peel era mai mult sentimentala decat rationala. Ceea ce tory numeau tradare nu era in ochii sai decat o pioasa convertire. Regina si printul Albert, amandoi par­tizani ai liberului schimb, ii spuneau mereu ca era salvatorul tarii. In interiorul propriului sau partid se forma un grup de conservatori protectionisti care era impotriva lui, atacul fiind sustinut de doi barbati foarte diferiti unul de altul, George Ben‑tinck si Benjamin Disraeli. Nimeni nu si‑ar fi in­chipuit ca acest tanar evreu, cunoscut numai ca un orator sarcastic si stralucit, ar putea deveni seful gentilomilor de la tara si sa-l rastoarne pe atot­puternicul sir Robert. Totusi asa s‑a intamplat. Intr‑o serie de scanteietoare filipice, presarate de fi­guri de stil, Disraeli denunta 'tradarea' primului ministru[4]. Abolirea taxelor asupra granelor a fost votata pentru ca opozitia whig si partizanii liberu­lui schimb s‑au raliat in vederea acestui scrutin cu prietenii lui Peel, dar in aceeasi seara Peel a fost rasturnat de o coalitie de partizani ai liberului schimb ingrati si de protectionisti razbunatori.

VI. Aceasta sciziune avea sa tina partidul conser­vator departe de putere timp de douazeci de ani, in afara de scurte perioade intermediare. Niciodata prietenii lui Peel nu aveau sa se mai impace cu acei care-l rasturnasera pe seful lor de la putere Iar Peel, intre timp, muri intr‑un accident de ca­larie (1850). Principalii sai partizani si in special cel mai remarcabil dintre ei, William Gladstone s‑au asociat cu whigii si cu liberalii. Sefii conserva­torilor vor fi de aici inainte lordul Stanley (mai tarziu lord Derby), mare senior, inteligent, cultivat, fara ambitii, si Disraeli, care, cu tot geniul sau, a trebuit sa astepte multa vreme ca sa se impuna ca leader al partidului, dar a sfarsit prin a‑i inspira o indreptatita incredere. Ca sa guverneze tara, lordul John Russell, apoi lordul Aberdeen si lordul Palmerston prezidara coalitii de whigi si de parti­zani ai lui Peel. De altmintrelea, cu o surprinza­toare rapiditate, liberul schimb si protectionismui incetasera sa mai fie obiect de controversa politica. Suprimarea taxelor asupra granelor nu ruinase agricultura, asa cum prezisese Disraeli si partizanii sai. Vreme indelungata inca Anglia nu importa decat un sfert din graul pe care-l consuma. Cu toate crizele inevitabile, perioada 1850‑1875 a fost o perioada de remarcabila prosperitate a tarii, da­torata cresterii populatiei, dezvoltarii cailor ferate, inzestrarii imperiului cu material industrial. Fermie­rii, ca si restul natiunii, avura de profitat de pe urma acestei situatii si nu se mai plansera. 'Protectio­nismui nu numai ca a murit, dar a ajuns in infern', spunea Disraeli. Succesorii sai politici aveau sa descopere catre sfarsitul veacului ca de fapt nu se afla decat in purgatoriu. Totusi Glads­tone, devenit marele financiar al whigilor, a trans­format sistemul fiscal al tarii printr‑o serie de bugete considerate remarcabile pentru ca au coincis cu anii de abundenta. Suprimand aproape toate taxele vamale, el nu a mai lasat in 1860 decat patruzeci si opt de articole in tarif - din o mie doua sute. A simplificat impozitele si n‑a pastrat decat impozitul asupra venitului, asupra drepturi­lor de mostenire, impozitul funciar si taxele asupra bauturilor: ceai, cafea, alcool. Din 1825 pana in 1870, impozitele au scazut de la doua livre noua silingi si trei penny pe cap de locuitor la o livra optsprezece silingi si cinci penny si jumatate.

VII. Post hoc, ergo propter hoc[5]. Adoptarea liberului schimb a coincis cu imbogatirea tarii: libertatea economica a devenit in Anglia litera de evanghelie. Totusi, dezvoltarea rapida a industriei a dat nastere la mari abuzuri. Nimeni nu se putea astepta de la Camera Comunelor - care nu era inca decat un club de gentlemen farmers, preo­cupata sa lupte impotriva lui Napoleon - ca ea sa impuna uzinelor si oraselor, in perioada dezvol­tarii lor, niste reguli sanatoase si riguroase. Dar rezultatul a fost nedemn de o tara bogata si libera. Foametea irlandeza aruncase, numai in portul Liverpool, mai mult de o suta de mii de infometati, a caror prezenta a marit si mai mult mizeria slums‑urilor. Engles, vizitand Manchesterul in 1884, a gasit trei sute cincizeci de mii de muncitori in­ghesuiti in maghernite umede si murdare, respirand un aer care facea impresia ca‑i un amestec de apa si carbune. In mine, femei pe jumatate goale erau folosite ca adevarate animale de tractiune; copiii isi petreceau toata viata in intunecimea gale­riilor, ca sa deschida si sa inchida o usa de venti­latie. In industria dantelariei se foloseau copilasi de patru ani. Adevarul este ca aceste calamitati nu erau generale si scriitorii vremii au zugravit poate cu oarecare predilectie cazurile cele mai ingrozi­toare, dar exagerarile lor au fost necesare pentru a trezi opinia publica.

VIII. Cu toate prejudecatile lui 'laissez‑faire'. parlamentul sfarsi prin a interveni. Un Factory Act din 1819 reglementa munca copiilor sub noua ani, care la inceputul secolului munceau pana la cinci­sprezece si saisprezece ore pe zi in uzinele de bumbac. Un act din 1833 limita munca lucratorilor sub optsprezece ani si infiinta primele patru posturi de inspectori ai uzinelor. In 1847 munca femeilor fu limitata la zece ore, ceea ce a atras curand si o limitare analoga pentru barbati. Celebra 'saptamana engleza' a fost adoptata in industria textila in anul 1850; ea avea sa transforme viata muncitorului englez, ingaduindu‑i sa se intereseze si de sporturi sambata dupa‑amiaza. Campania pen­tru reducerea orelor de munca a fost condusa de lordul Ashley (mai tarziu lord Shaftesbury), care a impus de asemenea adoptarea in 1842, dupa pu­blicarea unui raport a carui lectura a provocat publicului un amestec de dezgust si rusine, a unei legi care interzicea folosirea in muncile din mine a femeilor si a copiilor sub zece ani. Ashley, care a trait din 1801 pana in 1881, era un tory crestin care si‑a consacrat viata imbunatatirii traiului saracilor. A fost unul dintre fondatorii acelei Young Men's Christian Association[6]. Aceste legi mai umane, prosperitatea generala la care contribuiau, alaturi de atractia capelelor, ii smulsera din 1850 pe multi lucratori englezi din miscarea propriu‑zis revolutionara. In aceasta tara s‑au vazut nascandu‑se so­cietatile cooperatiste si uniunile muncitoresti refor­matoare. Trade‑unionuri existau inca din secolul al XVIII‑lea, dar nu erau legale. Ele au fost recunos­cute de lege in 1824. Una dintre cele mai remar­cabile a fost Amalgamated Society of Engineers , fondata in 1851 si care in 1865 avea treizeci de mii de membri; era in acelasi timp un sindicat si o societate de ajutor mutual. Primul ei leader a fost William Allen, prototipul sindicalistului englez refor­mist din epoca victoriana.

IX. Aplicarea noilor legi cu privire la uzine, mine, higiena, infiintarea de catre Peel, in 1829, a unei politii creara necesitatea dezvoltarii unei bi­rocratii centrale, care lipsise pana atunci in Anglia, tara de institutii locale. In 1815 Home Office (Mi­nisterul de interne) nu folosea decat optsprezece functionari. O data cu posta, caile ferate, inspectia muncii, numarul functionarilor s‑a ridicat in 1853 la saisprezece mii. Problema recrutarii functiona­rilor este, intr‑o democratie, una dintre cele mai greu de rezolvat. Daca posturile sunt puse la dis­pozitia oamenilor politici pentru a recompensa pe partizanii lor, nici un guvern nu poate pastra asu­pra functionarilor sai o autoritate durabila. In America sistemul 'prazilor'[8] care tulbura, dupa fiecare alegere, administratia tarii, in Franta abu­zul de recomandari politice sunt exemple de greseli primejdioase. Infiintarea unui excelent Civil Ser­vice a fost unul din temeiurile succeselor Angliei in secolul al XlX‑lea. In prima jumatate a seco­lului, regimul recomandatiilor facea ravagii. Batranii whigi considerau 'clientela' ca unul din atri­butele puterii; cand s‑a decis ca numai dupa un examen impartial se va putea intra in Civil Ser­vice, aceasta idee noua ii surprinse cu atat mai mult cu cat diplomele si 'mandarinismul' erau departe de a juca in viata englezilor acelasi rol ca in viata francezilor. Trebuira sa recunoasca foarte curand ca rezultatele erau bune. Acesti civil servants se dovedira slujbasi credinciosi ai oricarui guvern englez, oricare ar fi fost nuanta sa politica si, tinandu‑se cu scrupulozitate departe de luptele partizane, asigurara continuitatea traditiilor natio­nale.