IMAGINEA IMPARATULUI CONSTANTIN CEL MARE LA EUSEBIU DE CEZAREEA

IMAGINEA IMPARATULUI CONSTANTIN CEL MARE LA EUSEBIU DE CEZAREEA

Crestin contemporan cu Constantin cel Mare, istoricul Eusebiu de Cezareea il invaluie pe imparat intr-o aura de sfant. In viziunea lui Indro Montanelli insa, cunoscut pentru interpretarile sale pline de viata si obiective date evenimentelor istorice, imparatul Constantin a fost un mare general, un administrator priceput, un om de stat cu vederi inaintate care, si el, a comis cateva greseli . In acelasi sens, scurta nota introductiva a "Vietii imparatului Constantin" subliniaza ca meritul substantial al acestuia a constat in proclamarea crestinismului ca religie de stat, el remarcandu-se prea putin in alte domenii ale activitatii publice . Aceste diferente evidente de perspectiva m-au determinat sa-l caut pe omul Constantin din spatele mastii de sfant pe care i-o creeaza Eusebiu de Cezareea, un om care adesea nu s-a ridicat la standardele de sfintenie creionate de istoricul sau contemporan. In acest scop voi aborda diferite aspecte ale comportamentului crestin al imparatului., urmarind dimensiunea pragmatica a acestora, sau chiar neadevarul lor.

Restaurarea unitatii Imperiului este perceputa de istoricul crestin numai din perspectiva notiunii de Ierusalim ceresc. Cu alte cuvinte, teritoriul imperial roman reunit sub o singura autoritate se converteste, prin ochii lui Eusebiu de Cezareea, in reflexia imparatiei sfintilor : "(God) expresses by the similitude of an earthly kingdom the heavenly (one)" . Mai mult, relatia dintre Biserica si Hristos, ca trup si cap, este transferata asupra legaturii dintre imparatul Constantin si statul roman. In acest sens, imaginea Imperiului roman devine aceea a unui organism viu, al cariu cap este Constantin cel Mare : "the whole body of the Roman empire was graced as it were by its head in the person of a single and supreme ruler, whose sole authority pervaded the whole"[4]. In aceeasi ordine de idei, dupa cum fericirea dreptilor este asigurata in rai de slava Fiului lui Dumnezeu, tot asa bucuria si bunastarea cetatenilor Imperiului se revarsa prin intermediul luminii virtutilor care isi au locasul in Constantin cel Mare : "(God) causes him ( his servant Constantine) to shine forth as a brilliant light in the midst of the darkness and gloomy night (of this Empire)" , inveselind in felul acesta viata celor care se aflasera mai inainte in "umbra mortii" . Chip al Cuvantului dumnezeiesc, imparatul straluceste precum un soare ce inunda in lumina chiar si colturile cele mai indepartate ale Imperiului .

Asadar, singura justificare a operei de reconstructie a Imperiului roman intreprinse de Constantin cel Mare pare sa fie dorinta de a crea o imagine terestra cat mai fidela a Ierusalimului ceresc. E foarte interesant insa de remarcat cum Indro Montanelli caracterizeaza testamentul imparatului ca fiind absurd[8]. Intr-adevar, restaurarea reala a unitatii Imperiului dureaza numai pe timpul vietii sale, caci impartirea teritoriului roman in trei felii duce la irosirea restructurarii statale incepute de Diocletian si desavarsite de Constantin cel Mare . Daca acceptam ideea ca scopurile imparatului erau numai de ordine crestina, devine destul de greu de explicat, daca nu chiar imposibil, cum de imparatul nu a cautat sa lase.un singur mostenitor la conducerea Imperiului - la urma urmei, in conditiile in care Parusia nu avusese inca loc, sustinerea simbolismului cetatii pamantesti ca oglinda a celei ceresti, nu era un proiect realizabil pe durata vietii unui singur om. Pe de alta parte, expansiunea teritoriului imperial prin reintegrarea unor foste provincii nu a avut la baza atat dorinta de a-i aduce pe toti oamenii la lumina cunostintei lui Hristos, cat mai ales interese practice. Astfel, teritoriile de la nord de Dunare erau menite sa asigure un avanpost al noii Rome in calea asalturilor popoarelor migratoare . In acelasi timp, desi Constantin cel Mare se dovedise un permanent ocrotitor al crestinismului, el a ingaduit si vechile religii . Iata deci ca, cel putin la inceput, doctrina Bisericii crestine a slujit mai mult ca fundament ideologic al monarhiei despotice . Altfel spus, in spatele imaginii de Ierusalim pamantesc a Imperiului roman se ascunde si dorinta de expansiune - as adauga aici, si dorinta de putere, dar nu vom putea sti niciodata daca imparatul Constantin a dorit de la bun inceput sa ajunga singur in fruntea statului roman. Este foarte posibil ca lupta cu ceilalti Augusti sa fi avut la baza doar anumite conjuncturi nefericite.

Al doilea punct al analizei mele il va constitui atitudinea imparatului Constantin cel Mare fata de persecutia crestinilor. In legea pe care o adopta cu privire la religia crestina, imparatul invoca, in mod indirect, soarta ingrozitoare a persecutorilor ca justificare a legalizarii religiei crestine : "the authors of these impieties have either met a disastrous death of extreme suffering, or have dragged out an ignominious existence, and confessed it to be worse than death itself, thus receiving as it were a measure of punishment proportioned to the heinousness of their crimes. For each experienced a degree of calamity according to the blind fury with which he had been led to combat, and as he thought, defeat the Divine will: so that they not only felt the pressure of the ills of this present life, but were tormented also by a most lively apprehension of punishment in the future world" . Spre deosebire de conducatorii precedenti, Constantin, se dovedeste a fi instrumentul viu prin care vointa divina vindeca si alina suferinta crestinilor persecutati. In contrast cu Eusebiu de Cezareea, Indro Montanelli accentueaza mai degraba bunul simt al imparatului, care, constatand singur falimentul persecutiilor, a preferat sa le puna capat . Intr-adevar, Tertulian rostise un adevar teribil, in timpul persecutiilor dezlantuite de Decius : "Nu-i plangeti pe martiri. Ei sunt samanta noastra." Sa fi fost oare motivul incetarii persecutiilor, constientizarea inutilitatii ca si a efectului lor contrar? Indro Montanelli sugereaza ca acest calcul, ocazionat de o conjunctura, a fost insotit si de altele mai complicate . Moralitatea, precum si decenta vietii crestinilor trebuie sa fi lasat o impresie puternica asupra lui Constantin. Rabdatori si disciplinati, acesti oameni operau o "revolutie puritana" in obiceiurile unui Imperiu care nu mai poseda nici unul. Cinstea si competenta erau calitati care nu-i mai inzestrau decat pe crestini. Prin urmare, nu era oare in interesul unui imparat care initiase o intensa activitate reformatoare sa-i inlocuiasca pe vechii birocrati corupti cu acesti oameni fara repros, facand din ei instrumentele unui nou Imperiu ? De altfel, mai tarziu, pe masura ce puterea politica va slabi si statul va porni in deriva, functiile mari vor fi mostenite de reprezentantii Bisericii . Din aceasta perspectiva, indraznesc sa afirm ca incetarea persecutiilor nu a pornit atat dintr-o slujire evlavioasa a lui Dumenzeu, sau nu numai din ea, cat mai ales din interese extrem de pragmatice.

In plus, Indro Montanelli observa ca, chiar si dupa convertire, Constantin cel Mare a continuat sa-si binecuvanteze armata si sa tina slujbele dupa ritualul pagan; in ce priveste frecventarea bisericii, imparatul asista destul de rar la slujbe, iar unui prieten care i-a cerut sa-i dezvaluie secretul succeselor sale, imparatul i-ar fi raspuns : "Fortuna face din om un imparat" - Fortuna, nu Dumnezeu[18]. De altfel, printre edificiile noii capitale, Constantinopol, s-au construit si temple pagane, alaturi de biserici - printre acestea se distingea templul Fortunei, iar uriasa statuie a lui Helios il reprezenta pe Constantin . Pe una din medaliile care au fost batute cu prilejul inaugurarii solemne a podului de piatra care lega cele doua maluri ale Dunarii, imparatul era reprezentat inaintand pe pod insotit de zeita Victoria si primind dovada supunerii din partea unui autohton nord-dunarean . Totodata, se va mentine cultul Soarelui Invincibil .

Comparand imaginea creata de Eusebiu de Cezareea, care subliniaza in permanenta ortodoxia si zelul lui Constantin cel Mare de a spulbera orice urma de idolatrie de pe cuprinsul Imperiului - "every gloomy cavern, every hidden recess, afforded easy access to the emperor's emissaries: the inaccessible and secret chambers, the innermost shrines of the temples, were trampled by the soldiers' feet; and thus the mental blindness which had prevailed for so many ages over the gentile world became clearly apparent to the eyes of all"[22] - , si arata ca Dumnezeu l-a ales pentru a da marturie intregii lumi despre existenta unei Divinitati unice , cu portretul creionat de istorie, putem concluziona ca nu vom sti niciodata in ce masura a fost imparatul roman convins de eroarea idolatriei impotriva careia se pronunta cu atata fervoare si vehementa in scrisorile adresate supusilor sai . In orice caz, este greu de crezut ca alegerea Dumenzeului crestin ca singur protector al sigurantei si unitatii Imperiului a avut la baza numai meditatiile lui Constantin cel Mare relativ la decaderea imparatilor idolatri care l-au precedat , asa cum vrea sa ne lase Eusebiu de Cezareea sa credem : "after reflecting on the Dawn fall of those who had worshiped Idols, he made Choice of Christianity. (After many) considerations, he judged it to be folly indeed to join in the idle worship of those who were no gods, and, after such convincing evidence, to err from the truth; and therefore felt it incumbent on him to honor his father's God alone"[25].

Al treilea aspect al vietii crestine a lui Constantin cel Mare pe care il voi lua in discutie priveste interesul sau relative la dezbaterile teologice de la Sinodul de la Niceea. Istoricul sau contemporan reliefeaza in mod constant grija imparatului roman pentru Biserica, preocuparea sa de a curma neintelegerile referitoare la adevarurile de credinta pentru a nu strica pacea caracteristica vietii crestine, zelul sau arzator in pastrarea ortodoxiei invataturii crestine[26]. In schimb, Indro Montanelli afirma ca in problemele teologice, Constantin cel Mare ii lasa in pace pe preoti, si asta nu pentru ca le-ar fi recunoscut vreo autoritate in domeniu, ci pentru ca erau chestiuni care il lasau rece .

Pe de alta parte, este arhicunoscuta legatura stransa in care se aflau sacrul si profanul in vremea Antichitatii. Intrebarile, ca si certurile religioase se rasfrangeau asupra linistii din Imperiu, ii afectau siguranta[28]. Judecand lucrurile din acest punct de vedere, putem intelege mai usor de ce imparatul roman a considerat imperioasa tinerea unui Conciliu. Unitatea si pacea din Biserica crestina, al carei numar de adepti devenise covarsitor in Imperiu, constituia resortul unitatii si linistii statului roman. Cu alte cuvinte, interesul afectat de Constantin cel Mare neintelegerilor teologice din vremea sa, trebuie sa fi fost motivat intr-o mai mare masura de grija pentru mentinerea echilibrului si a stabilitatii situatiei interne, si prin aceastea a solidaritatii intre cetateni, decat de dorinta ca adevarul despre Hristos sa ramana nestirbit.

Facand un bilant a ceea ce am expus, conchid ca, desi dupa marturia istoricului contemporan cu el, Eusebiu de Cezareea,    imparatul Constantin cel Mare trecea aproape drept un sfant, exista numeroase aspecte din viata sa, inregistrate insa in mod obiectiv, care arunca o umbra de indoiala asupra rigurozitatii cu care imparatul pastra preceptele lui Iisus Hristos. Indro Montanelli insusi afirma ca "in fata tribunalului oamenilor, serviciile pe care le-a facut civilizatiei crestine sunt cu prisosinta suficiente ca sa obtina iertarea pentru pacatele cu care s-a patat. In fata judecatii lui Dumnezeu, nu stim" . Istoricul italian vorbeste insa adoptand punctul de vedere al Bisericii catolice, care nu l-a declarat pe imparat sfant. Din perspectiva Bisericii ortodoxe insa, la sfintenie, care este un dar, se poate ajunge intr-o singura clipa, fara a fi necesar sa contabilizezi intentiile, ca si faptele bune din viata unui om. Altfel spus, nestiind starea launtrica in care a plecat imparatul la cele vesnice, nu ne putem pronunta nicidecum asupra calitatii sale de sfant. Totodata, de vreme ce Biserica Ortodoxa a recunoscut in el un om "intocmai cu Apostolii", trebuie sa fi existat un motiv intemeiat pentru aceasta. Consider ca, pe langa incetarea persecutiilor si legalizarea religiei crestine, motivatia unei asemenea actiuni consta, asa cum afirma si doamna profesoara C. Velculescu la cursul dumneaei, in renuntarea la statutul de zeu, mai precis in smerenie. In aceasta ordine de idei tin sa atrag atentia asupra faptului ca lucrarea de fata nu a avut intentia de a pune la indoiala faptul ca imparatului trebuie sa i se acorde cinstea cuvenita barbatilor sfinti. Intentia mea a fost alta, si anume aceea de a arata ca in spatele unui portret de sfant presarat cu accente pietiste, cum este cel conturat de Eusebiu de Cezareea, se ascunde un om care nu a fost lipsit de slabiciuni si de neputinte. Si cred eu ca tocmai in asta se vadeste gratuitatea sfinteniei.

BIBLIOGRAFIE

Surse principale

WEB - https://www.fordham.edu/halsall/basis/vita-constantine.html

-https://www.fordham.edu/halsall/basis/orat-constantine.html

Surse secundare

Montanelli, Indro, Roma - O istorie inedita, Bucuresti, Editura Artemis, 1995

Sarambei, Iohanna si Nicolae, 99 personalitati ale lumii antice, Bucuresti, Editura Semne, 1997

Velculescu, Catalina, curs Simbolica si reprezentare in Antichitatea crestina, tinut in cadrul programului de Master Teoria si practica imaginii, 2005 - 2006, semestrul I