Conferinta de pace de la Paris, 1919 -1920

Conferinta de pace de la Paris, 1919 -1920

Primul razboi mondial a izbucnit, in vara anului 1914, pe fondul acumularii tensiunilor internationale, in special al acutizarii rivalitatilor dintre Marile Puteri. Detonarea s-a produs in butoiul cu pulbere al Europei, in Balcani, la Sarajevo. Momentul are semnificatii multiple. El marcheaza inceputul unui razboi total, asa cum omenirea nu mai cunoscuse. De asemenea, trecerea de la razboiul de pozitii la cel de transee va induce, treptat, dar sigur, in opinia publica, imaginea unui conflict ce va parea fara sfarsit la un moment dat.

Cei patru ani de lupta vor marca sfarsitul unei epoci din istoria universala. Daca, la 4 august 1914, Partidul Social Democrat German, cea mai puternica forta a Internationalei II, a votat in Reichstag, in unanimitate, creditele de razboi, marcand falimentul Internationalei Socialiste si faptul ca internationalismul fusese un mit, dupa trei ani Lenin va demonstra ca societatea comunista nu este doar un vis utopic. Mai mult, in 1918, dupa capitularea Germaniei se nastea, practic, o noua Europa, una a nationalismului.

Tehnologia a cunoscut, in acei ani, o dezvoltare deosebita legata de necesitatile razboiului. Pentru prima data au fost folosite armele chimice, respectiv gazele toxice de catre germani, la Ypres, in 1915. Din aceeasi familie de armament, amintim si aruncatoarele de flacari, utilizate atat de germani, cat si de francezi, e drept pe o scara restransa. Britanicii, urmati de francezi, vor introduce pe frontul de vest tancul, care va fi insa modernizat si folosit la adevarata capacitate abia in urmatorul conflict mondial. Prima aparitie a tancului pe un camp de lupta este consemnata cu prilejul bataliei de pe Somme, la 15 septembrie 1916, intr-o tentativa a Antantei de a rupe liniile germane. Avioanele au fost utilizate de ambele tabere, la inceput pentru recunoastere, apoi rolul lor a crescut, multi piloti devenind adevarate vedete in randul armatelor proprii. De asemenea, germanii au facut apel la submarine cu precadere in Marea Nordului si Oceanul Atlantic, in cautarea unor solutii pentru a contrabalansa suprematia britanica de la suprafata.

Primul razboi mondial a avut multiple consecinte. In plan politic se remarca doua chestiuni majore: aparitia primului stat socialist din istorie, Rusia sovietica, precum si prabusirea imperiilor multi­nationale. Pe ruinele Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich), Imperiului otoman si Imperiului tarist vor aparea noi state: Polonia, tarile baltice (Estonia, Letonia si Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria. In alte cazuri, edificator fiind exemplul Romaniei, se va incheia procesul de unificare a statului national modern.

Consecintele politice au fost dublate de cele sociale si economice. Socul razboiului total a fost puternic resimtit in toate statele beligerante, doar Statele Unite si Japonia avand avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu. Statistica vorbeste de circa zece milioane de morti (alte surse indica insa 20 de milioane) si 20 de milioane de raniti. Se adauga, desigur, alte zeci de milioane de invalizi si orfani. Costurile totale, directe si indirecte, ale celor patru ani de lupte sunt estimate la circa 340-350 miliarde dolari. Unele surse indica faptul ca peste 20 de milioane de locuinte au fost distruse. Desigur, in urma folosirii noilor generatii de arme au ramas vaste teritorii distruse, agricultura si industria au fost puternic afectate, ceea ce a condus, evident, in primii ani postbelici, la scaderea vizibila a nivelului de trai. Totusi, consecinta cea mai importanta a razboiului va deriva din maniera de organizare a pacii. Dupa cum observa istoricul J.M. Roberts, "cel mai cunoscut fapt privind organizarea pacii dupa Primul Razboi Mondial este ca a esuat in prevenirea altui Mare Razboi". Desigur, cauzele esecului sunt multiple si nu trebuie aruncata intreaga vina pe artizanii pacii, uitand rolul statelor revansarde si totalitare.

Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria (ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.

Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului, rostit la 8 ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii. Lloyd George fiind mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor tratatului.

Varianta finala a proiectului de tratat a fost inmanata delegatiei germane, condusa de contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919. Desigur, diplomatul german a protestat puternic, argumentand ca nu se regaseau in text termenii pe baza caruia Berlinul acceptase capitularea. El nu a obtinut insa decat rectificari minore, fiind nevoit sa declare ca semneaza in lipsa de alternative, mai ales ca in Germania se declansase o adevarata criza datorita acestei probleme.

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilite totodata modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea prevederilor sale.

Data oficiala de nastere a Societatii Natiunilor (Liga Natiunilor) este 10 ianuarie 1920, dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societatii fusese facut public de presedintele american Woodrow Wilson inca de la 14 februarie 1919, fiind intam­pinat cu mult entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarma­rilor pana la un punct cat mai scazut, de natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate. Totusi, Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de lipsa Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.

Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reve­neau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenta Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor. In fine, Lituania primea Memelul, iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control international, exercitat tot prin intermediul Societatii Natiunilor.

Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai putin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiintat, iar efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldati. Armele de asalt si flota de razboi trebuia distruse, in timp ce Rhenania era decla­rata zona demilitarizata. Dar, poate, mai impovaratoare decat aceste clauze li s-a parut germanilor acuzatia ca ei erau principalii vinovati de declansarea conflictului si de "violarea legilor si obiceiurilor razboiului si a legilor umanitatii". Era avuta in vedere si plata unor daune materiale, suma urmand a fi stabilita de Comisia reparatiilor. La acest capitol merita retinuta opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit careia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania in incapacitate de plata si va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.

Tratatul dadea astfel satisfactie Frantei, dar va fi si un puternic stimulent pentru adeptii revansei, fiind unul din motivele principale ale discursului hitlerist. Interesant este si faptul ca, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace intre cele doua tari, la Berlin, insa tot pe baza clauzelor principale ale tratatului versaillez.

La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta sub­urbie parisiana, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, care renunta la o serie de teritorii in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Armata austriaca era redusa la 30.000 de soldati si era interzisa in mod expres unirea Austriei cu Germania, Anschluss-ul. Totodata, era consfintita unirea Bucovinei cu Romania.

Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919. Autoritatile de la Sofia recunosteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce granita cu Romania ramanea pe aliniamentul existent la 1 august 1914. Bulgaria era obligata sa plateasca daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale militare nu trebuia sa depaseasca 20.000 de soldati.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de succesoare a fostei monarhii dualiste, alaturi de Austria. Noul stat era redus la granitele naturale, pe principiul etnic, cedand importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia

intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alaturau noului stat cehoslovac si Burgenlandul trecea in componenta Austriei. Si in acest ultim caz, era consimtita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea Transilvaniei cu Romania. La randul ei, armata regulata ungara nu avea voie sa depaseasca un efectiv de 30.000 de soldati.

Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres. Practic, Imperiul otoman isi incheia existenta, intrucat Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra in posesie britanica, Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorita victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost ratificat si, deci, nu a intrat niciodata in vigoare. Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecand din Constantinopole la bordul unui vas britanic, precum si in urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa in discutia participantilor la conferinta de la Lausanne. Intrunirea a inceput la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuseau sa obtina mici rectificari teritoriale, angajandu-se in schimb sa respecte statutul minoritatilor si principiul demilitarizarii Stramtorilor.

In cadrul aceluiasi efort de organizare postbelica a lumii se inscrie si Conferinta de la Washington, desfasurata intre 12 noiembrie 1921 si 6 februarie 1922. In capitala americana s-au discutat problemele navale si cele ale Extremului Orient in prezenta delegatilor din noua state: Belgia, Franta, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, China, Japonia si Statele Unite. Au fost semnate patru documente care reglementau chestiunile ce tineau de zona Pacificului si de stabilirea paritatii intre puterile navale.

La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franta, Marea Britanie si Japonia semnau Tratatul celor patru puteri, prin care isi garantau reciproc posesiunile. A urmat tratatul de la Shantung, din 4 februarie 1922, potrivit caruia Japonia restituia Chinei zona Chia-Chow, dublat de un alt document, din 6 februarie. Tratatul celor noua puteri, prin care independenta Chinei era garantata, dublata fiind insa de perpe­tuarea principiului "portilor deschise". In fine, tot la 6 februarie 1922, Tratatul naval definea raportul de forte dintre marile puteri in apele internationale.

Pentru Romania, Conferinta de la Paris a prilejuit semnarea altor doua tratate separate. La 9 decembrie 1919, Bucurestiul se angaja sa garanteze drepturile minoritatilor, iar la 28 octombrie 1920, diplomatii romani obtineau recunoasterea unirii cu Basarabia de catre Franta, Italia, Marea Britanie si Japonia. Protocolul de la Paris consfintea o stare de fapt, respectiv votul Sfatului Tarii de la Chisinau din 27 martie 1918, stabilind granita rasariteana a tarii noastre pe fluviul Nistru. In lipsa unui acord cu Uniunea Sovietica, acest document international capata o importanta aparte.

In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfintita aparitia ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.