Intensificarea manifestarilor revolutionare la romanii banateni

Intensificarea manifestarilor revolutionare la romanii banateni

Primele manifestari revolutionare la romanii din Budapesta si Banat

In primele luni ale revolutiei, romanilor le lipsea un reprezentant care sa coalizeze in jurul sau actiunea politica si care sa dea directivele orientarii sociale si nationale. La aceasta se adauga faptul ca, inca nu exista un program preexistent si un nucleu de lideri gata sa-si asume conducerea revolutiei, drept pentru care asistam, vreme de cateva saptamani la ezitari, la exprimarea unor optiuni politice divergente, formulate sub imperiul socului produs de explozia revolutionara europeana .

Eftimie Murgu, "patriarhul romanilor", asa cum il considerau calugarii minoriti din Lugoj[2], se gasea in inchisoare inca din 1845 si desi unul din cele 12 puncte prevedea si eliberarea detinutilor politici, Murgu nu a fost eliberat la 15 martie, ci abia la 8 aprilie1848. Ceilalti intelectuali romani din Banat erau fie functionari, fie clerici care depindeau de administratia maghiara sau de ierarhia sarbeasca. In aceste conditii conducerea evenimentelor revolutionare revine tineretului roman de la Pesta, care lanseaza un "Apel catre romani", care scris sub influenta si amenintarea oficialilor maghiari, pe langa articolele cu privire la emanciparea sociala si religioasa, cerea si unirea Ardealului cu Ungaria, singura parte pozitiva a apelului fiind dacoromanismul pe care il manifesta, referindu-se la toti romanii, atat la cei din Principate, cat si la cei din Ardeal, Bucovina si Banat.

Un al doilea manifest chema pe romanii din Transilvania la unire, iar un al treilea apel protesta impotriva hotararilor luate la Novisad, condamnand demersurile conducatorilor sarbi, fara a pretinde vreun program de revendicari pentru poporul roman, fiind practic un manifest servil intereselor revolutiei maghiare, nefiind semnat de vreo personalitate reprezentativa a tineretului roman din Pesta.

In perioada urmatoare insa, fuziunea dintre planul social si cel politico-national, al elitei romanesti, s-a realizat prin intermediul adunarilor populare. Constienti de aceasta necesitate cruciala, conducerea revolutiei romane, aflata intr-un proces lent si dificil de cristalizare, a promovat cu insistenta aceasta modalitate democratica de exprimare a dezideratelor nationale[3].

La 23 martie este fixat si primul program de revendicari pentru romanii din Banat, facut de corespondentul "Gazetei" din Pesta[4] si care in sapte puncte cerea: 1) Infiintarea unei noi unitati administrative separate, numita Banatul Timisoarei si care sa cuprinda cele trei comitate Caras, Timis, Torontal si teritoriul Regimentului roman de granita, condusa de un ban romanesc, "asa cum fusese aceasta necurmat pana supt Maria Terezia"; 2) Despartirea celor trei episcopii, de la Arad, Timisoara si Varset de mitropolia de la Karlowitz si unirea lor cu episcopia ardeleana sub conducerea unui mitropolit roman; 3) Alegerea mitropolitului de catre popor prin deputati din randul preotimii si al mirenilor"; 4) Infiintarea unui fond al clerului si al seminarilor romane ortodoxe; 5) Limba de predare in scolile si comunitatile romanesti sa fie romana precum si posibilitatea infiintarii unei catedre de limba maghiara la institutele publice romanesti; 6) Intrunirea anuala a sinodului bisericesc; 7) Episcopii sa poata fi alesi si din randul preotilor de mir .

Pana la preluarea actiunilor romanesti de catre Eftimie Murgu, a carui popularitate era atat de mare incat fusese ales deputat (in adunarea tarii) in trei circumscriptii electorale[6], acest program era cel mai complet, avansand pe langa cererile de ordin religios si instituirea unui teritoriu national precum si respectarea limbii romane in institutiile de invatamant.

Tot acum este fixata si atitudinea romanilor cu privire la actiunile ungurilor si sarbilor, fiind publicat un articol in "Gazeta de Transilvania" in care, pentru prima data este conturat "adevaratul lor interes" si anume "sa nu devina niciodata unelte intereselor straine. Noi romanii avem sa juram ca [cu] sarbii nu mai ramanem; insa tocma de aci nu urmeaza sa schimbam un jug cu altu. Noi in veci nu vom suferi ca maghiarii sa ne sfarme nationalitatea noastra"[7].

O actiune care merita amintita este cea initiata de avocatul Emanoil Gojdu - avocat care si in viitor se va implica in manifestarile revolutionare din Banat, alaturi de alte personalitati, precum Nicolae Tincu-Velia, Ignatie Vuia, Vasile Fogarasi, Axentie Bojinca, formand un comitet ce se va ocupa cu directa organizare a primei adunari de la Lugoj[8] - la Pesta de lamurire a raporturilor bisericesti romano-sarbe, in care se implica si guvernul maghiar, sperand ca in acest fel va atrage de partea sa masele romanesti impotriva sarbilor, numai ca aceasta tactica nu a reusit pentru ca Emanoil Gojdu, moderat, nu a depasit prin revendicarile sale de ordin national si bisericesc granitele statului unitar maghiar.

Nu trebuie trecut cu vederea un alt element foarte important al procesului de cristalizare a programului: pragmatismul elitei romanesti, care s-a acomodat rapid la realitatea momentului istoric. Circumspecti, obligati sa gaseasca si sa mentina un echilibru de fiecare data fragil intre visurile lor si posibilitatile reale, se confruntau cu o ingrozitoare alternativa: ori colaborau, ori erau pusi la zid si executati, condamnati la inchisoare sau exilati[9].

Sub patronajul lui Emanoil Gojdu, romanii din Arad tin o conferinta la 12/24 aprilie 1848 care lanseaza romanilor din Banat invitatia de a trimite la data de 3/15 mai 1848, la Pesta cate un deputat din fiecare comunitate, care, impreuna cu Emanoil Gojdu sa determine guvernul maghiar sa fie de acord cu o serie de cereri precum acelea referitoare la viitorul congres bisericesc ce urma sa aiba loc, si anume sa fie respectata proportionalitatea nationala, delegatii din comunitatile romanesti sa fie de origine romana si sa fie de acord cu privire la locul de desfasurare a congresului ce urma sa se tina la Arad sau la Timisoara.

Prima adunare de la Lugoj. Adunarea de la Pesta

De asemenea, romanii banateni incep sa se delimiteze din ce in ce mai mult de actiunile revolutionare atat ale maghiarilor cat si cele ale sarbilor, respingand o serie de manifeste de raliere a romanilor la interesele si actiunile sarbilor, asemenea actiuni desfasurandu-se la Arad, Lugoj, dar si la Pesta. Constatam asadar ca, romanii nu mai erau dispusi sa se subordoneze intereselor celorlalte nationalitati, cristalizandu-se intr-un mod promitator un program de emancipare politica sociala si culturala, la realizarea caruia erau chemati toti romanii, primul pas necesitand castigarea independentei bisericesti. In acest sens, romanii vor lua atitudine fata de convocarea congresului de la Karlowitz si a adunarii consultative de la Novisad, fruntasul bihorean Ioan Dragos, care mai tarziu va fi ales deputat in Parlamentul de la Pesta, opunandu-se actiunii de convocare a congresului sarbesc initiata de ierarhii sarbi. In Banat, circularele de convocare au fost trimise parohiilor de protopopul Lugojului, Ioan Marcu si de catre episcopul Varsetului, Stefan Popoviè, la sfarsitul lui aprilie 1848, urmand a se alege din randul preotilor din protopopiat cinci delegati, care, la Varset, impreuna cu delegatii din celelalte protopopiate urmau sa aleaga deputatii ce vor participa din partea episcopiei Varsetului la congresul national ce urma sa se intruneasca la Karlowitz pe data de 15/27 mai 1848, motivatia acestui congres fiind mai mult nationala decat bisericeasca[10]. O alianta romano-ungara, preconizata in special de Balcescu, urmarea salvarea amandurora nationalitatilor de catre nemti si de catre slavi, fiindca ar fi puternica impotriva celor dintai si ar imparti in doua pe slavi, oprindu-i de a se uni . Alegerea acestora nu corespundea principiului proportionalitatii nationale, diocezelor romane fixandu-li-se un numar fix de 46 de deputati, 14 pentru Arad, 20 pentru Timisoara si 12 pentru Varset. Drept urmare, romanii din Banat au trimis guvernului de la Pesta o delegatie care sa protesteze impotriva participarii romanilor la congres, pe baza urmatoarelor motive: 1) "Pricina acestui congres este mai mult nationala, ilira, decat bisericeasca; 2) Daca congresul este bisericesc sa se fixeze alt oras pentru tinerea lui, unde pot incapea toti cu comoditate; 3) Romanii nu pot accepta felul in care s-a facut impartirea deputatilor pe dieceze, deoarece e in contrazicere cu spiritul legilor tarii". Delegatia ce urma sa se prezinte guvernului maghiar urma sa arate "adevarata stare in care se afla romanii in Banat fata cu sarbii", urmand sa ceara ca loc de intrunire al congresului orasele Timisoara, Arad sau Lugoj .

In aceasta atmosfera incarcata, la data de 3/15 mai 1848 sunt convocati la Lugoj delegatii tuturor comunelor pentru a alege noua congregatie comitatensa, lor alaturandu-li-se si invatatorii si preotii cu drept de vot, in total aproximativ 1 000 de persoane. Asa cum am aratat la capitolul precedent, inainte de votarea reprezentantilor sunt citite poporului noile legi, in limbile romana, maghiara si germana. In urma alegerilor, romanii detineau majoritatea in noua adunare comitatensa, cerandu-se apoi din partea acestora acordul vicecomitelui Jakabffy de a tine o adunare consultativa in privinta problemelor nationale si religioase ce urmau a fi ridicate de romani la congresul de la Karlowitz.

Adunarea s-a tinut la 4/16 mai 1848, la ora 15 in sala de sedinte a comitatului, care s-a dovedit a fi neincapatoare pentru cei prezenti, hotarandu-se ca adunarea sa se tina in curtea palatului comitatens. "Gazeta de Transilvania" consemna caracterul solemn al manifestarilor festive, care au creat cadrul de desfasurare al adunarii, facand cunoscute pana si amanuntele legate de iluminare si impodobirea orasului[13]. Presedinte al adunarii a fost ales Vasile Fogarasi, care cere celor prezenti parerea cu privire la trimiterea reprezentantilor romani la Karlowitz. Multimea refuza participarea acestora la congresul sarbesc, dupa care i-a cuvantul tanarul student Nicolae Bojinca, apoi directorul Scolilor Romane, Maxim Pascu, seria cuvantarilor fiind continuata de Stefan Ioanovici. Din nefericire aceste discursuri nu s-au pastrat, insa din hotararile luate de adunare putem concluziona ca s-a dezbatut pe tema trimiterii delegatilor romani la Karlowitz. Adunarea alege o delegatie compusa din 16 membrii, care impreuna cu delegatii din Lipova, Arad si Timisoara sa mearga la Pesta spre "a mijloci in puterea noilor legi un Congres curat romanesc in care intreaga natiune prin aleganzii sai deputati sa se consulte pentru alegerea unui mitropolit roman si treburile noastre din launtrul scolastice bisericesti" .

A doua zi este citita motiunea intrunirii in congregatia comitatensa de a nu se trimite reprezentanti romani la Karlowitz, vicecomitele Jakabffy fiind indrumat ca in cazul in care urma sa primeasca vreo invitatie de la mitropolitul din Karlowitz sau de la episcopii de la Varset sau Timisoara pentru trimiterea deputatilor la congres sa nu ii dea curs, instiintand si pe episcopi despre hotararea romanilor banateni. In seara zilei de 5/17 mai s-a oficiat o slujba religioasa in curtea comitatului la care au participat romani apartinand celor trei confesiuni: ortodoxa, unita si catolica, orasul fiind impanzit cu diferite panouri, unul mai reprezentativ fiind cel in care un ungur tinea de o mana pe un roman banatean, iar de cealalta pe un croat[15].

Faptul ca adunarea s-a bucurat de sprijinul autoritatilor comitatense nu implica in nici un fel vreo simpatie deosebita a autoritatilor maghiare pentru dezideratele romanilor. Comunitatea de interese a fost cea care a primat, autoritatilor maghiare convenindu-le refuzul romanilor de a merge la Karlowitz, in acest fel cele doua popoare putand fi invrajbite si dominate. Radicalismul solutiilor propuse este atat rezultatul adeziunii la revolutia europeana, cat si expresia necesitatii adoptarii unei atitudini proprii natiunii romane in revolutie, particularizand-o fata de cea maghiara[16]. Radicalismul cerintelor si ideilor reflecta de fapt starea de spirit a intregii intelectualitati romane, considerata indreptatita sa ceara independenta politica si religioasa, aceste idei circuland intre fruntasii revolutionari, inspirandu-se si completandu-se reciproc.

Un astfel de exemplu este si scrisoarea lui A. T. Laurian catre George Baritiu din 8 aprilie 1848, in care A. T. Laurian lansa un indemn nobil in privinta redesteptarii nationale: "Publicati si cu gura, si prin tipariu cererile romanilor. Mie mi se par cele de capetenie acestea 1) Independenta nationala. Romanii sa figureze in numele lor, sa-si aiba reprezentantii lor, sa se serveasca de limba lor in toate trebile lor. 2) Independenta religionara. Romanii sa-si aiba religiunea lor romana, fara dezbinare in uniti si neuniti (asa numita unire cu ungurii catolici sa se desfiinteze); Toti romanii sa fie numai de o lege: romaneasca. 3) Restabilirea Mitropoliei romane in Transilvania, supt care sa fie episcopii romani de la Varset, Timisoara, Arad, Oradie, Marmures, si Bucovina. Pe tot anul sa se stranga un sinod general la Mitropolie, din toate episcopatele romane. 4) Scoalele romane in toate satele si orasele, dotate din fondurile aloidale. 5) Intrarmarea generala a romanilor. 6) Stergerea iobagismului, fara vreo despagubire. Publicati acestea si prin scris si prin grai ca sa cunoasca romanii, in general ce le lipseste"[17].

Succesul adunarii romanilor se masoara in primul rand conform hotararilor adoptate. In primul rand nu se mai discuta componenta si numarul membrilor viitorului congres, ci se ia masura radicala, aceea de separare totala de ierarhia sarbeasca si infiintarea unei ierarhii romane. In al doilea rand, faptul ca urmau sa prezinte ministerului si alte petitii cu doleantele poporului roman dovedeste ca actiunea se extindea si la rezolvarea chestiunilor politice, unde autoritatile maghiare nu vor mai dovedi aceeasi flexibilitate.

In aceste circumstante, printre fruntasii revolutionarilor romani din Banat incep sa se distinga trei grupari: prima, in frunte cu Emanoil Gojdu, Gheorghe Ioanovici de Dulau si Ioan Misici de la Lipova, care incep pregatirile pentru convocarea adunarii de la Pesta; a doua, cea a revolutionarilor democrati, grupati in jurul lui Eftimie Murgu, Aloisie Vlad, Axentie Bojinca si Nicolae Tincu Velia si care urmarea emanciparea politica si bisericeasca a Banatului, precum si unirea provinciei cu Ardealul, Moldova si Tara Romaneasca; al treilea curent, in frunte cu fratii Andrei, Eugen si Petru Mocioni[18], care pana in octombrie 1848 va avea o atitudine de rezerva totala, militand doar pentru unirea tuturor romanilor din Imperiul Habsburgic. Trebuie subliniata alaturarea revolutionarilor romani din Banat la mediul social-national al epocii, pentru ca in acest mod se invedereaza aria preocuparilor, cunoasterea statutelor, a conceptelor politice si culturale ale epocii .

De asemenea, elementele statalitatii moderne concepute in noua conjunctura s-au constituit in prioritati ale procesului revolutionar, consemnate in programele adoptate[20].

Emanoil Gojdu dispune ca adunarea de la Pesta sa fie convocata inca din 12/24 aprilie, scopul fiind acela de a se cere respectarea proportionalitatii numerice in apropiatul congres al ortodocsilor din Ungaria, si in al doilea rand de a se cere ca locul de intrunire sa fie fixat la Timisoara sau Arad si nu la Karlowitz sau Novisad. La Pesta, deputatii banateni urmau sa depuna si alte petitii, in total fiind intruniti la Pesta 39 de deputati, reprezentand comitatele Arad, Bihor, Bichis, Timis, Torontal, Caras si orasul Pesta[21]. Majoritatea era data de banateni, care pe perioada 3/15-9/21 mai protesteaza energic fata de hotararile mitropolitului Rajaciĉ si alegerea acestuia ca patriarh, precum si fata de supunerea bisericii romanesti, cerand "sistarea apartinerii lor la ierarhia sarbeasca" .

Printr-un alt manifest, deputatii se adresau poporului roman, instiintandu-l ca adunarea a luat decizia de a inainta ministerului o petitie cu doleantele romanilor. S-a mai hotarat convocarea unei adunari la Timisoara cu scop consultativ pentru a fi trasate directiile de actiune pentru viitor in conditiile noilor realitati, adunarea de la Timisoara fiind aprobata de autoritati.

In partea introductiva a Petitiei neamului romanesc din Ungaria si Banat se arata ca poporul roman e unul dintre cele mai vechi in Ungaria, cu un rol decisiv in apararea crestinatatii, ceea ce nu a ferit-o totusi de "patimile strambatatii si a nerecunostintei"[23]. Adunarea declara totusi credinta imparatului. In continuare sunt prezentate dezideratele, de ordin bisericesc, politic si national, cerandu-se imperativ despartirea din punct de vedere ierarhic de biserica sarba, precum si infiintarea unei comisii care sa se decida cu impartialitate asupra situatiei fundatiilor bisericesti, manastiresti si scolare.

Bisericile romanesti nu puteau sa-si asume o asemenea sarcina, din doua considerente. In primul rand, ele insele erau subordonate ierarhic celei sarbesti (ortodoxa), si respectiv Arhiepiscopatului catolic de Strigoniu, cea greco-catolica. In plus, optiunile inaltului cler in situatia atat de complexa generata de evenimentele din Ungaria nu corespundeau cu doleantele tineretului revolutionar roman, ostil legalismului traditional al institutiei bisericesti. De altfel, inca din primele luari de pozitie, studentii romani, cancelisti, au contestat dreptul episcopilor de a-si asuma conducerea revolutiei, precum si arogarea autoritatii de a se pronunta in materie de drepturi politice[24]. La punctele 4-7 se cerea ca limba nationala sa nu mai sufere de pe urma ingradirilor nationaliste maghiare, precum si infiintarea unei sectii romanesti cu functionari romani pe langa Ministerul Cultelor. De asemenea, situatia regimentelor era si ea analizata, dorindu-se numirea in posturi de conducere si a unor ofiteri romani. Petitia se incheie prin salutul: "traiasca tara, craiul, libertatea, egalitatea si fratietatea". Apoi semneaza cei 39 de delegati din cele sase comitate si orasul Pesta .

Esecul adunarii de la Timisoara si miscarile taranesti din primele luni ale revolutiei

In privinta separarii ierarhice, delegatia romanilor banateni a avut un rol hotarator, inca de la prima adunare de la Lugoj nemaifiind vorba de proportionalitate in congres, ci de separare totala a celor doua ierarhii. Aceasta directie de actiune a romanilor convenea si ungurilor, aflati intr-o situatie dificila, ca urmare a taberelor sarbesti, intarite, din sud, pe care nu le puteau ocupa. In viitor insa, autoritatile maghiare nu se vor mai arata dispuse la astfel de concesii, luand masuri energice impotriva celor care "nutreau convingeri politice avansate" sau care urmareau "propagarea daco-romanismului"[26]. In aceste conditii ministrul cultelor si instructiunii, Iózsef Eötvös da satisfactie cererilor romanilor in ceea ce priveste fixarea, ca loc de intrunire al viitorului congres bisericesc romano-sarb, orasul Timisoara si nu Karlowitz sau Novisad, asa cum ceruse mitropolitul Rajaciĉ, pentru data de 15/27 iunie. Comisar al guvernului pentru congres este numit Csernovics Péter, iar Rajaciĉ, in calitate de mitropolit este invitat sa ia masuri urgente pentru alegerea membrilor congresului. Evident, acesta a declinat "oferta", in cea mai mare incurcatura fiind pus episcopul Pantelimon Jivcoviĉ al Timisoarei, care, la propunerea vicenotarului Ioan Misici urma sa preia el conducerea lucrarilor congresului, fiind insarcinat de autoritati sa preia sarcina convocarii acestuia, in locul superiorului sau Rajaciĉ. Episcopul Timisoarei, incearca amanarea congresului, pe motiv ca sarbii nu se pot prezenta la aceasta adunare, pentru ca romanii, la randul lor evitasera participarea la intrunirea de la Karlowitz, amenintand chiar cu o contrademonstratie la care urmau sa participe sarbii, pentru apararea unitatii bisericesti. Guvernul maghiar, pentru a nu se pune intr-un pericol si mai mare si pentru a nu revolta si mai mult poporul sarb rasculat evita sa ia masuri radicale, indepartand si mai mult burghezia romana din Banat, care isi va cauta realizarea aspiratiilor sale nationale in tabara contrarie.

Delegatii romani se vor aduna totusi, intr-un numar mai restrans in cartierul Fabric al Timisoarei, unde isi insusesc cererile formulate la Pesta, completandu-le cu inca trei deziderate, referitoare la "recunoasterea nationalitatii romane prin lege" si la infiintarea de adunari care sa decida, cu obiectivitate asupra numirii de functionari bisericesti si scolari[27]. Petitia a fost inaintata de deputatul roman de Lipova Atanasie Decicu Parlamentului maghiar, prafuindu-se in arhiva Parlamentului, fara nici o rezolvare, la fel ca si celelalte cereri si petitii ale poporului roman.

In afara problemelor nationale si bisericesti, o alta importanta problema era aceea legata de situatia taranimii. Desi legile agrare sanctionate de imparat la 11 aprilie 1848 desfiintau obligatiile iobagilor fata de stapanii de pamant, taranii banateni nu puteau deveni proprietari decat daca aveau deja din pamantul urbarial o suprafata de cel putin un sfert de sesie. Majoritatea taranilor, evident, era lipsita de orice proprietati funciare, astfel ca ramaneau in continuare la discretia invoielilor contractuale cu marii proprietari agricoli, si fiind asezati pe loturile aloidale au considerat pamantul respectiv proprietatea lor, intrand in conflict cu proprietarii[28].

Situatia era inrautatita de numeroasele abuzuri ce incepusera imediat dupa ocuparea Banatului in 1718, si mai ales dupa incorporarea celor trei comitate banatene la Ungaria, in 1779. Cu toate ca au fost desfiintate privilegiile feudale, starea de pauperitate si privatiuni isi avea continuitate in lipsa de pamant, ca si in mentinerea dependentelor economice fata de nobilime[29]. Nemultumirea taranilor banateni era indreptata atat asupra ungurilor, in care vedeau pe stapanii de pamant care le-au sustras ogoarele, cat si asupra autoritatilor comitatense, cele care dadeau forma de legalitate tuturor abuzurilor facute de noii stapani. Intr-o prima faza, dupa proclamarea legilor din martie, taranii vor incepe sa reclame autoritatilor comitatense repararea nedreptatilor suferite, pentru ca dupa adunarea din 15/27 iunie si turneul electoral al lui Eftimie Murgu in satele banatene, miscarile taranesti sa capete un profund caracter national.

Primele agitatii taranesti izbucnesc la Herendesti si Olosag, in sedinta adunarii comitatului Caras din 26 aprilie fiind inregistrata o reclamatie a marelui proprietar din zona, Piatsek Pál, nemultumit de amenintarile taranilor cu distrugerea semanaturilor daca nu li se vor da hartile topografice ale comunelor Herendesti si Olosag pentru a se delimita exact proprietatea feudalului. Conflictul era vechi, "dreptatea" revenind de fiecare data marelui proprietar, asa incat, cancelaria maghiara de curte, cel mai inalt for legislativ, le interzice taranilor in 1847 sa mai reclame in aceasta chestiune. Taranii reclama din nou abuzurile savarsite, insa primesc un raspuns negativ, drept pentru care decid sa isi trimita vitele pe locul cu trifoi al feudalului. Acesta reclama incidentul autoritatilor, 20 de tarani fiind arestati si condamnati la pedepse cuprinse intre o jumatate de an de inchisoare si un an si jumatate de temnita. Mai mult, la fiecare jumatate de an trebuiau sa indure si "25 de lovituri de bat". In iunie, Ministerul Justitiei acorda dreptatea de partea taranilor, insa cei 20 de condamnati ramaneau in continuare in inchisoare[30]. Fenomene asemanatoare s-au petrecut si la Tincova, Faget, Honorici, Gavojdia, Dragomiresti si Farliug.

Un caz interesant s-a inregistrat in cazul domeniului de la Dulau, care era proprietatea lui Gheorghe Ioanovici, care, desi era macedo-roman, nu a fost scutit de furia taranilor[31], care satui de nedreptatile indurate, au decis sa ocupe o parte din pamanturile feudalului. Acestia au fost in final arestati, insa au reusit sa evadeze, fapt ce demonstreaza hotararea lor de impotrivire, precum si importanta caracterului social al miscarilor taranesti in aceasta faza a revolutiei.

Taranimea banateana, participanta la revolutia de la 1848 nu a renuntat la lupta pentru realizarea dezideratelor romanesti; chiar si dupa zadarnicirea planurilor avute cu ocazia intrunirii de la Lugoj, ea a continuat, in toamna anului revolutionar, sa se ridice impotriva prestatiilor exagerate fixate de autoritati, pentru ca mai apoi sa refuze inrolarea in armata maghiara[32]. Inca din prima luna a publicarii noilor legi, nemultumirile taranilor se manifesta peste tot si in timp se vor accentua. Deoarece marii proprietari erau in marea lor majoritate maghiari, iar pe de alta parte autoritatile comitatense care ii sustineau erau tot maghiare, treptat, nemultumirea sociala se va transforma in nemultumire nationala, iar miscarile taranesti din Banat vor capata un caracter nationalist tot mai accentuat. La radicalizarea cerintelor si actiunilor a contribuit si pozitia nobilimii, exprimata prin incercarile de tergiversare a punerii in practica a legii, prin abuzurile savarsite de autoritati si armata. Nimic mai prielnic pentru nasterea credintei satenilor ca de fapt fostii lor stapani urmaresc restaurarea iobagiei. Nimic mai logic decat intensificarea rezistentei celor dintai, cu formele sale diversificate, la care adaugam si refuzul de a accepta monedele emise de guvernul maghiar si care a culminat cu apararea drepturilor lor legitime cu arma in mana .

Autoritatile maghiare reactioneaza si ele, comitele Carasului, Gyurky Pál, profitand de alegerile congregatiei din Lugoj de la 3/15 mai pentru a aduce unele precizari cu privire la noile legi, in sensul ca, desi pamantul urbarial e al poporului, taranii sunt obligati sa munceasca mai departe la stapanul de pamant, fiind platiti pentru prestarea muncii, "iberandul (pasunea), dreptul birtului, casapia, pescuitul, vanatul fiind in continuare drepturile feudalului", "a caror atingere va fi groaznic pedepsita dupa legea tarii"[34].

Episcopul Varsetului, Stefan Popoviĉ, printr-o circulara asemanatoare, indeamna poporul la liniste si credinta fata de imparat si autoritati, interzicand preotilor participarea lor sau implicarea acestora in convocarea de adunari, cat si frecventarea acestora, deoarece, prin adunarile publice se pot provoca tulburari.

Nesiguranta si teama erau cele care dominau acum in randul autoritatilor si populatiei maghiare in Banat, fapt ce reiese evident din discursurile publice ale acestora, incarcate cu amenintari si apeluri la liniste si calm, cu atat mai mult cu cat garda nationala din Lugoj, precum si cele din alte orase fusesera solicitate pentru a pune capat tulburarilor de la Kikinda.     "Nu ma cuprinde nici o teama lasa, dar cand ma gandesc ca cu cativa ani in urma, atatarile contra coroanei maghiare, a stapanirii maghiare au putut avea ecou, daca ma gandesc ca in multe locuri fostii iobagi formuleaza pretentii asupra celor pamanturi domeniale care nu li cuvin sub nici un cuvant si nu vreau sa se convinga de injustetea pretentiilor lor, nu-mi pot linisti teama din inima" , concludea vicecomitele Jakabffy in raportul inaintat ministrului de interne. Conflicte se mai inregistreaza la Valcani, Jam, Varias, Comlos si Foeni, unde taranii ataca si ard castelul familiei Mocioni, cauzand pagube de 20 133 de florini, pentru care aceasta, dupa inabusirea revolutiei cere sa fie despagubita .

Pe parcursul confruntarilor cu autoritatile maghiare, revolutionarii sarbi incearca sa atraga de partea lor si pe taranii romani. Acestia, desi priveau cu multa simpatie actiunile desfasurate de ei, refuzau sa se alature acestora, dupa cum refuzau si ofertele de colaborare ale maghiarilor. In perioada urmatoare taranii banateni vor cauta sa isi sustina propriile interese, infrangand orice incercare de a-i abate de la aceasta alegere sau de corupere. Cea mai buna dovada a politicii de sustinere a intereselor romanesti de catre taranimea banateana este furnizata de evenimentele de la San-Mihai. Aici, preotul roman din Alibunar, simpatizant al revolutiei sarbe, incearca sa atraga de partea acesteia locuitorii comunei San-Mihai, insa se loveste de refuzul categoric al acestora. Comitetul revolutionar sarb din Alibunar i-a somat sa treaca de partea lor, amenintand ca in caz contrar va dispune atacarea satului. Locuitorii comunei au cerut ajutorul banatenilor din San-Ionas, tot comuna romaneasca, si cu ajutorul lor au respins atacul revolutionarilor sarbi. Preotul din Alibunar a fost prins de locuitorii din San-Mihai si trimis la Timisoara, aceasta fiind de fapt, prima si ultima confruntare intre romani si sarbi pe tot parcursul revolutiei[37]. Semnificatia acesteia este insa deosebita, fixand principiile politice ale romanilor banateni, care nu concepeau includerea lor intr-o tabara sau alta, cu neglijarea propriilor lor interese nationale, continuand sa le sustina, mergand pana la sacrificiul vietii, asa cum a fost cazul la San-Mihai, sau asa cum s-a intamplat in cazul rezervei afisate de romani fata de incorporarile in garda nationala maghiara.

Evenimentelor de natura sociala in continua amplificare in primavara anului 1848 li s-au adaugat, in aceeasi perioada atat atitudinea favorabila a regimentelor romanesti de granita, cat si a soldatilor de origine romana din componenta trupelor imperiale regulate stationate in Transilvania si Banat, atitudine ce venea in sprijinul revendicarilor natiunii romane[38]. Aceasta fusese proiectata pentru apararea stapanilor de pamant de eventualele atacuri ale taranilor nemultumiti si pentru mentinerea ordinii.

Comitatul Carasului primeste instructiuni pentru infiintarea unei astfel de garzi inca de la jumatatea lunii aprilie 1848, instructiuni completate apoi cu cele de la mijlocul lunii mai, care aduceau precizarea ca recrutarea sa se faca numai acolo unde nu se intampina rezistenta si intr-o modalitate care sa nu declanseze ostilitati. Limba de comanda urma sa fie cea maghiara, insa cea de instructie ramanea cea materna, adica romana sau sarba dupa caz. Comisia de recrutare era condusa de Makay Sándor, vicecomite, Maxim Pascu si Gheorghe Hosu facand si ei parte din aceasta comisie. Locuitorii din zonele miniere erau obligate sa organizeze un corp separat de garda nationala si sa-l doteze. Inscrierile se faceau doar in centrele urbane. Insa cu toate aceste dispozitii, rezerva din partea romanilor era considerabila, in Caras doar, din totalul de 437 de recrutati 283 fiind maghiari, in conditiile in care majoritatea covarsitoare a populatiei comitatului era data de romani. Mai mult chiar, in randurile celor inrolati au aparut unele dezaprobari ale recrutilor romani fata de practicile superiorilor, refuzand sa depuna juramantul pe drapelul maghiar.

Dupa precipitarea evenimentelor, odata cu desfasurarea congresului de la Karlowitz, guvernul maghiar decide infiintarea unei armate permanente de 10 000 de oameni, durata serviciului militar fiind de trei ani, recrutilor fiindu-le asigurate solda, intretinerea si echipamentul.

Toate eforturile autoritatilor maghiare in acest sens au fost zadarnice, in comitatul Carasului fiind recrutati doar 120 de oameni, si aceia dintre maghiarii si germanii din Lugoj.