Razboaiele antiotomane in Evul Mediu - Stefan cel Mare, Mihai Viteazul

Razboaiele antiotomane in Evul Mediu - Stefan cel Mare, Mihai Viteazul

Sarsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII au fost marcate de unul dintre momentele cele mai importante din intreaga istorie a poporului roman, de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) cel care pentru prima data in istorie a unit cele trei state romanesti, Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova, cel care, prin eroismul si cutezanta de care a dat dovada, a pus sub semnul intrebarii, pentru o clipa, insasi dominatia otomana din Europa si a atras asupra sa privirile intregului continent.-SLIDE 1

Marea epopee romaneasca de sub conducerea lui Mihai Viteazul desfasurata la cumpana dintre cele doua veacuri, a fost raspunsul hotarat dat de poporul nostru la intensificarea fara precedent pe care a cunoscut-o dominatia otomana, sub toate aspectele, tocmai in aceasta perioada. Astfel, turcologul Mihai Maxim a calculat ca, intre 1538 si 1600, Moldova si Tara Romaneasca au pierdut in raporturile cu Poarta, sub diferite forme, intre 13 si 15 milioane de galbeni , dintre care, numai in perioada 1581-1590 si numai in Tara Romaneasca, cumpararea tronului si plata haraciului si a peschesurilor s-a ridicat, dupa aprecierea lui Mihai Berza, la 5.770.000 de galbeni . La urcarea sa pe tron, datoriile insumate ale predecesorilor sai, se ridicau la uriasa suma de 700 de milioane de asprii, in timp ce contemporanul sau din Moldova, Aaron Voda Tiranul, avea de platit si el 110 milioane de asprii SLIDE 2 Aceasta situatie, consecinta a degradarii continue pe care a cunoscut-o institutia domniei in a doua jumatate a secolului XVI, precum si a degradarii accentuate a raporturilor dintre tarile romane si Poarta , ameninta intreaga societate romaneasca cu o adevarata catastrofa si impunea adoptarea unor masuri rapide si eficiente pentru a opri o evolutie din ce in ce mai nefavorabila. In imprejurarile din ultimii ani ai secolului XVI, reluarea luptei antiotomane se impunea astfel ca o necesitate istorica pentru toti locuitorii spatiului romanesc si ea a fost transpusa in realitate purtand pecetea marii personalitati a lui Mihai Viteazul, cel care a inteles mai bine ca oricine in epoca sa nevoile neamului si sensurile profunde ale evolutiei istorice care ii era harazita.    SLIDE 3

Daca lupta antiotomana condusa de Mihai Viteazul a avut la baza, in primul rand, cauze de ordin intern, nu trebuie insa sa fie pierdut din vedere nici contextul politic international care, indiscutabil, a creat conditii favorabile pentru declansarea si desfasurarea ei, context in care Imperiul habsburgic si Spania, desi in masura diferita, au jucat rolul cel mai important in cadrul taberei crestine. Istoricul Carol Golner afirma chiar faptul ca Spania, ca principala putere crestina a epocii, ar fi fost singura forta care ar fi putut sa sprijine ofensiva domnului roman impotriva Imperiului otoman SLIDE 4

Relatiile politice internationale se caracterizeaza si in aceasta perioada prin aceleasi trasaturi care domina, practic, intreg secolul XVI si care, in esenta, se reduc la ciocnirile de interese generate de tendintele expansioniste ale marilor puteri ale vremii si la lupta, plina de eroism, a popoarelor amenintate de aceste tendinte. Pentru spatiul geografic locuit de romani elementul definitoriu al situatiei externe continua sa fie contradictia dintre Imperiul otoman, pe de o parte, si Habsburgii austrieci, sprijiniti de cei din Spania, pe de alta parte, la care s-a adaugat reluarea pretentiilor pontice ale Poloniei conduse, de cancelarul Jan Zamoyski. SLIDE    5

Cele trei mari puteri aveau interese specifice in spatiul romanesc, dar toate, fara exceptie, reprezentau serioase amenintari la adresa statutului international al tarilor romane, la adresa autonomiei lor interne si a integritatii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic cauta sa realizeze un vast bloc antiotoman care sa includa Spania, statele italiene, Polonia, Rusia, Suedia si chiar Anglia si Persia. Directia sa principala de expansiune impotriva turcilor viza, in primul rand, spatiul carpato-ponto-danubian, mai ales Transilvania, dar si Moldova si Tara Romaneasca. Din aceasta cauza ei au acordat o mare atentie lui Sigismund Báthory la inceput, iar apoi lui Mihai Viteazul, personalitati care au incercat, fiecare in felul sau, sa reconstituie unitatea vechii Dacii

In ceea ce priveste Polonia, aceasta se simtea amenintata de o eventuala alianta intre Moscova si Habsburgi si incerca sa realizeze asa-numita „bariera orientala”, printr-o alianta cu Suedia si Imperiul otoman . In acest sens orice incercare de reconstituire a Daciei, a unitatii politice a spatiului romanesc, mai ales sub egida sau in alianta cu Habsburgii, asa cum s-a intamplat si cu Sigismund Báthory si cu Mihai Viteazul, i se parea periculoasa si trebuia eliminata ca fiind un obstacol major in calea bunelor sale relatii cu Poarta otomana.

In fine, Imperiul otoman, dupa un indelungat razboi cu Persia (1578-1590), spera ca, prin declansarea unui nou razboi in centrul Europei, impotriva Habsburgilor, sa transeze definitiv rivalitatea cu acestia in favoarea sa, sa cucereasca noi teritorii si, implicit, noi surse de venit care sa umple golurile din vistierie. Dar „razboiul cel lung”, inceput la 4 iulie 1593 si incheiat abia in 1606, cu toate defectiunile din tabara crestina , nu a dus la indeplinirea sperantelor otomane. El s-a incheiat printr-o pace alba, care stabilea mentinerea statu-quo-ului teritorial antebelic si prevedea o relatie de deplina egalitate intre cele doua puteri.

In acest context politic international, incordat, dominat de confruntarea militara dintre imperiali si otomani, Mihai Viteazul, sprijinit de Andronic Cantacuzino si de ambasadorul Angliei la Constantinopol, Edward Barton , a fost numit de sultan domn al Tarii Romanesti in septembrie 1593, iar la sfarsitul lui octombrie isi facea intrarea in Bucuresti . Odata aflat pe tronul Tarii Romanesti, Mihai s-a confruntat cu doua probleme principale, probleme care isi vor pastra actualitatea pe parcursul intregii sale domnii. Este vorba de lupta de independenta impotriva turcilor, impusa de situatia dezastruoasa a tarii si de lupta pentru unitatea de actiune, la inceput, apoi de lupta pentru unitatea statala a celor trei tari romane, adica de unitatea romaneasca, de unitatea intregului spatiu romanesc. Numai prin realizarea acestei unitati lupta antiotomana, dar si lupta impotriva veleitatilor expansioniste ale altor puteri, cum ar fi Habsburgii si Polonia, putea avea cu adevarat sorti de izbanda.

Dupa parerea noastra, Mihai Viteazul a abordat cele doua probleme majore ale domniei sale simultan si de la inceput, deoarece intre ele exista o stransa interdependenta, una fara cealalta neputand sa-si gaseasca o rezolvare adecvata. Nu credem ca prima parte a domniei sale a fost dominata de lupta pentru independenta impotriva turcilor, iar cea de-a doua de lupta pentru unitatea statala a intregului spatiu romanesc. Este adevarat ca pana in 1599 Mihai Viteazul a avut nenumarate confruntari cu turcii otomani, dar aceste confruntari au fost abordate mereu prin cautarea unor forme adecvate momentului, de unitate de actiune a celor trei tari romanesti, chiar daca pentru aceasta el a trebuit sa accepte vasalitatea fata de Sigismund Báthory, principele transilvan care cauta sa realizeze si el unitatea romaneasca, dar de pe pozitii straine interesului romanesc. Dupa 1599, cand Mihai Viteazul trece la infaptuirea efectiva a unitatii politice romanesti, lupta pentru independenta isi pastreaza intreaga acuitate si actualitate, chiar daca disputa cu Imperiul otoman este inghetata pentru o perioada. Locul turcilor este luat de puterile crestine, de Polonia si de Imperiul habsbugic, care nu puteau accepta o unire a celor trei tari romanesti sub o singura conducere si care au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a distruge opera lui Mihai Viteazul, ceea ce vor reusi, chiar daca cele mai multe avantaje din actiunea lor vor reveni turcilor.

Nu credem, de asemenea, ca se poate pune problema felului in care Mihai Viteazul a realizat prima unire romaneasca din istorie, in mod constient si planificat sau intamplator, datorita unor amenintari venite din exterior si care nu-i lasau o alta cale de ales. Consideram ca el a manifestat de la inceputurile domniei o puternica dorinta de unitate a spatiului romanesc, indiferent de forma pe care ar fi avut-o aceasta unitate si ca imprejurarile istorice in mijlocul carora a trait i-au permis si i-au impus, in acelasi timp, sa realizeze unitatea romaneasca, la momentul oportun, in forma unei unitati statale, pe care timpul scurt, mai putin de un an, nu i-a permis sa o perfectioneze pe calea centralizarii, asa cum s-au petrecut lucrurile in cazul altor tari din Europa.

Mihai Viteazul nu avea nevoie, dupa parerea noastra, de amenintari externe sau de imbolduri venite din afara pentru a aspira la realizarea unui stat unit romanesc si, cu atat mai putin, pentru a trece la actiunea de infaptuire a sa. Exemplele din istoria celor trei tari romane, pe care suntem siguri ca el le cunostea, erau suficiente. Astfel, pe aceasta linie de unitate s-au plasat Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare, care la fel ca si Mihai Viteazul, si-au dat seama ca lupta antiotomana impunea unirea tuturor fortelor romanesti. Petru Rares a gandit si el, in datele ei fundamentale, un anumit tip de unitate politica romaneasca