Manifestari politice la fruntasii revolutionari banateni

Manifestari politice la fruntasii revolutionari banateni

Alegerile pentru formarea noului Parlament

Contradictiile intre democratii revolutionari romani si guvernul maghiar ce incepusera sa apara inca dinaintea celei de-a doua adunari de la Lugoj se vor adanci cu ocazia alegerilor din vara anului 1848.

Potrivit legii VI din 1848, pe tot teritoriul Ungariei urmau sa se faca alegeri pentru noul Parlament de la Pesta, la fiecare 30 000 de locuitori urmand sa se trimita un deputat. Pe langa Ungaria propriu-zisa urmau sa aleaga deputati si Ardealul, Croatia, Slovenia, Fiume si toate regiunile militarizate de la granita.

Inca de la inceput, din cauza conflictului cu guvernul maghiar Croatia, Slovenia, Fiume si regimentele militarizate de la granita au refuzat participarea la alegeri, pe cand cele trei comitate banatene, anexate la Ungaria, au numit comisii care sa faca inscrierea cetatenilor cu drept de vot si sa stabileasca circumscriptiile electorale.

Astfel, la Timisoara, la 12 mai 1848, circulara comitatului Timis catre alegatori le facea cunoscut ca, in urma transformarilor revolutionare, natiunea nu se mai identifica doar cu clasa privilegiata, ci cu intregul popor. "Invingerea adevarului acestuia [al poporului], s-au intemeiat prin articulul sau inchietura a 5-a la dieta alcatuita, in equaria urmare s-au asezat poporul in dreptul de a poate incurge in alcatuirea legilor. Drept aceasta, poporul cel ce primea pana acum legile despre sine, fara de iel alcatuite, si despre acaruia sange, avere si drepturi oranduia o clasa privilegiata, iel sangur sa facu stapan a[l] soartei sale si a fericirei patriei[1].

Votul era cenzitar, avand acest drept urmatoarele categorii de cetateni[2]: 1) toti cei care au avut si pana la 1848 acest drept de alegere; 2) toti cetatenii tarii, precum si cei naturalizati in urma cu 20 de ani, cu exceptia femeilor, care indeplinesc urmatoarele conditii: a) la orase poseda o avere in valoare de 300 de florini de argint, iar la sate au un sfert de lot de pamant urbarial sau alta avere echivalenta; b) maistorii care au cel putin o calfa, negustorii si fabricantii stabili, care au ale lor "duchene" (pravalii); c) toti cetatenii care pot dovedi ca au un venit asigurat de 100 de florini de argint pe an; d) toti intelectualii indiferent de venit: doctorii, chirurgii, avocatii, inginerii, profesorii, membrii Academiei maghiare, farmacistii, preotii, notarii, invatatorii; e) toti cei ce au fost cetateni ai oraselor regesti, chiar daca nu au venitul de mai sus.

Guvernul maghiar urmarea ca in noul Parlament majoritatea sa fie detinuta de deputatii maghiari, drept pentru care in Banat, Crisana si Maramures va folosi toate mijloacele spre a-i impiedica pe romani sa se inscrie pe listele electorale. Printre metodele folosite se numarau proasta si intentionata informare a romanilor de catre autoritatile maghiare cu privire la proiectatele alegeri, prezentarea alegatorilor maghiari inarmati spre a-i intimida pe alegatorii romani, sau chiar chemarea armatei pentru a-i impiedica pe romani sa isi exprime vointa prin vot. "Dar - asa cum nota si Nicolae Balcescu - navalirea, impilarea si tirania straina putu batjocori si chinui pe Roman in dreptul lui si, in timpul lor, putu a-l socoti afara din legi si a-l privi in randul dobitoacelor, dar nu putu stinge dintr'insul credinta nationala"[3], astfel incat cu toata opozitia mai sus amintita, reprezentantii romanilor au reusit sa se impuna, chiar si intr-un numar redus. Din aceasta cauza, in nici unul din comitatele romanesti, cu exceptia Carasului, romanii nu au reusit sa trimita in Parlament mai mult de 1-2 deputati, desi populatia era in majoritate covarsitoare romaneasca. In comitatul Aradului doar Teodor Serb reuseste sa se impuna, iar in comitatele Timis si Torontal nu au reusit sa se impuna decat doi deputati romani: Vicentiu Bogdan in cercul electoral Comlasul banatean si Atanasie Decicu in cercul Lipova, nu fara emotii si incidente intre alegatorii romani si cei maghiari.

Singura regiune in care deputatii romani au reusit sa se impuna, in principal datorita prezentei si actiunilor lui Eftimie Murgu, a fost Carasul, acest comitat fiind impartit in sase circumscriptii electorale, Bocsa, Oravita, Sasca, Zorlentul Mare, Lugojul si Fagetul, din totalul de 219 191 de locuitori, doar 6821 avand drept de vot[4]. Eftimie Murgu va candida in patru dintre acestea, la Lugoj, Oravita, Faget si Zorlent, in principal pentru a impiedica alegerea candidatilor maghiari.

La Lugoj, Eftimie Murgu a fost ales in unanimitate, alegatorii maghiari si germani, in fata numarului mare de alegatori romani retragandu-se, nevoind sa dea voturile lui Murgu. La Oravita Eftimie Murgu a reusit sa ii surclaseze pe cei doi contracandidati, Emanoil Gojdu si Laszló Balógh, la fel ca si la Lugoj, in principal datorita marii sale popularitati. La Faget, stapanul domeniului din Caprioara a incercat sa ii cumpere pe alegatori, insa nu a reusit sa se impuna prin astfel de mijloace, in cele din urma retragandu-se din lupta electorala, in Faget nemairamanand acum decat doi candidati, Eftimie Murgu si Maxim Pascu, directorul scolilor romane din comitatul Carasului, cel care in 1845 facuse parte din comisia care il anchetase pe Murgu, cu rolul de a traduce scrisorile acestuia, pe baza carora fusese arestat. Murgu se bucura si aici de o mare popularitate, reusind in cele din urma sa conduca alegerile in favoarea sa. La Zorlentul Mare, Murgu a candidat impreuna cu Aloisiu Vlad, pentru a contracara candidaturile lui Laszló Balógh si Teodor Petrovič. Alegerile au decurs fara tulburari, Murgu ajutandu-l pe Aloisiu Vlad sa se aleaga deputat.

In cercul electoral Bocsa s-au confruntat Stefan Ioanovici si Gheorghe Ioanovici, stapanul domeniilor de la Dulau si Valea Mare. Alegerile s-au desfasurat intr-o atmosfera tensionata, inregistrandu-se numeroase incidente intre sustinatorii celor doi candidati, fiind delegata o comisie care sa cerceteze aceste incidente. Presedintele sectiei de votare, dupa ce face uz de armata, il declara ales pe Stefan Ioanovici, in defavoarea lui Gheorghe Ioanovici, care reclama rezultatul alegerilor.

In cercul electoral Sasca este ales deputat Axentie Bojinca, caruia initial i se contesta calitatea de alegator, conditia principala pentru a putea ulterior candida. Asadar, in prima faza a alegerilor, triumful partidei lui Murgu a fost total, in tot comitatul Carasului nefiind ales vreun deputat neapartinand etniei romane.

La 2 iunie 1848, deputatii de Caras au pornit spre Pesta, unde, dupa solemnitatea deschiderii noului Parlament incepe procedura de validare a mandatelor deputatilor. Conform legii electorale, Murgu trebuia sa opteze pentru o singura circumscriptie, aceasta fiind cea din Lugoj, urmand sa se organizeze noi alegeri pentru circumscriptiile Oravita si Faget. La 7 iulie este invalidata si alegerea lui Axentie Bojinca la Sasca, pe motiv ca nu poate fi ales deputat un tanar de 22 de ani. Alegerea lui Stefan Ioanescu este si ea invalidata pe motiv ca procesul verbal privitor la alegerea lui a fost prezentat in limba maghiara numai in copie, originalul fiind in limba romana, ceea ce incalca legile in vigoare.

La Faget, la 31 iulie, au loc noi alegeri, fiind ales deputat Dionisie Ciolocas, un apropiat al lui Murgu; cine era noul deputat de Faget aflam din raportul comitelui suprem de Caras, Gyurky Pál, nobil si el, care isi manifesta consternarea ca la Faget a fost ales deputat "o calfa de macelar"[5].

La Bocsa, Oravita si Sasca sunt reluate alegerile la 8 si respectiv 22 august, dupa ce in prealabil izbucnisera unele incidente intre alegatorii romani si cei maghiari, autoritatile maghiare incercand sa impiedice o buna si impartiala actiune de votare, actiune care s-a lovit insa de indarjirea romanilor alegatori. La Bocsa este ales Stefan Ioanovici (Ioanescu), iar la Oravita si Sasca sunt alesi Maxim Pascu, impacat de aceasta data cu Eftimie Murgu, si Axentie Bojinca, mandatul acestora fiind de aceasta data validat in ciuda protestelor opozantilor lor.

Guvernul maghiar dorea ca si regimentul roman de granita sa trimita un deputat in noul Parlament, deoarece aceasta ar fi insemnat ca locuitorii de pe teritoriul regimentului roman de granita au recunoscut guvernul revolutionar maghiar. Aceste alegeri au esuat datorita opozitiei unor militari romani condusi in acest sens de caporalul Barbut, care, incurajati si de alti ofiteri ai regimentului graniceresc, s-au postat in noaptea de 4 spre 5 iulie la podul din fata orasului Caransebes, cu misiunea de a-i indemna pe alegatorii ce veneau din satele invecinate sa nu recunoasca guvernul maghiar si sa impiedice alegerile.

Felul in care au decurs acestea, programul fruntasilor democrati romani de impartire a pamanturilor, ca si inlaturarea candidatilor maghiari au adancit contradictiile dintre democratii revolutionari romani si guvernul maghiar. Acest lucru il recunoaste si comisarul Vukovics, care raporteaza ministrului de interne ca "din cauza alegerilor de deputati, intre Murgu si vechea opozitie (liberalii maghiari) s-a ivit o mare enervare. In toate cele sase locuri Murgu a ales numai romani"[6], a caror viitoare activitate poate fi caracterizata cu usurinta prin cuvintele lui Moise Nicoara, precursor al acestor reprezentanti: "ce e bun, drept si de folos, trebue sa se iese sus, fara privinta la persoana aceea care arata unele ca acelea; si atunci nu e incurgerea persoanei ci a lucrului prin adevarul si dreptatea sa, si prin folosul care se poate naste d-acoale, si asa este si cu lucrul romanilor" .

Activitatea deputatilor romani in contextul opunerii taranilor banateni la actiunile de recrutare fortata

La aceasta adancire a contribuit si programul deputatilor romani de impartire a pamanturilor domeniale, taranii luand cunostinta de programul national si social al revolutionarilor romani. Rascoalele taranilor din Rusia tarista conduse de Emilian Pungaciov, ca si revolutia burgheza din Franta din 1789, ale caror ecouri ajunsesera si in Principatele Dunarene, incepusera sa isi arate inraurirea[8]. Si aceasta cu atat mai mult cu cat la 16 iunie 1848 guvernul provizoriu din Tara Romaneasca, intr-un apel catre toti proprietarii de mosii luau partea acelor "saraci sateni", care "au purtat toate greutatile tarii prin munca lor si care atatea veacuri au lucrat mosiile si le-au imbunatatit" . Existau asadar numeroase actiuni atat in tara cat si in exterior care puteau constitui un model si un impuls pentru viitoarele actiuni taranesti.

Autoritatile comitatense incep sa isi dea seama de noua orientare a taranimii romane, edificator in acest sens fiind raportul lui Jakabffy intocmit in urma inspectiei in comitat a lui Jakabffy si a baronului Brukenthal Mihály, imediat dupa cea dea doua adunare de la Lugoj. Se concludea ca "antipatia fata de instituirea garzilor nationale (maghiare) e generala, deci sa nu se forteze nota, fiindca si asa sunt impotriva ungurilor"[10].

Luand act de expunerea lui Jakabffy, adunarea comitatului insarcineaza o delegatie condusa de baronul Brukenthal sa inainteze guvernului o cerere oficiala prin care sa ceara ajutor de trupe spre a-i apara de poporul care se lasase influentat de adunarea de la Lugoj si care refuza sa mai plateasca impozite, sa asculte de autoritatile comitatense si sa se inroleze in armata de 3 000 de oameni infiintata pentru apararea granitelor comitatului impotriva atacurilor sarbe, initiate mai ales la granita si orasele din apropiere ca Moldova Noua, Varsetul si Biserica Alba.

Spre a face fata acestor atacuri, Szemere, ministrul de interne, cere inca de la 15 iunie comitatului Caras sa furnizeze taberei de la Seghedin un contingent de 3 000 de oameni care sa lupte impotriva sarbilor. Szemere considera ca "populatia maghiara, impreuna cu fratii lor nemti si romani constituie majoritatea de nebiruit. Unirea acestora inseamna victorie. Daca se vor uni aceste trei popoare, care de la Varasdin pana la hotarul comitatului Caras dau 2 536 716 locuitori contra celor 375 000 sarbi si 73 000 croati, se va putea restabili ordinea si pacea"[11]. Calculul sau se lovea de opozitia romanilor care nu doreau sa lupte pentru integritatea unui stat maghiar care nu le recunostea nici cea mai mica libertate, cu atat mai mult cu cat revendicarile taranilor erau mereu amanate, iar fruntasii lor chiar arestati.

Ba mai mult chiar, din Tara romaneasca s-a incercat ajutorarea miscarii revolutionare din Voivodina. In acest sens se preveda ca in iunie 1848 sa porneasca de la Braila si Galati spre Voivodina un detasament de

1 000 de voluntari sub comanda capitanului Dimitrie, legatura cu acesta facand-o unul dintre nepotii maiorului Misca. Voluntarii erau in majoritate greci, si urmau sa vina cu vaporul pana la Orsova, iar de acolo pe uscat, prin Caransebes si Timisoara in Voivodina. Actiunea nu s-a concretizat insa, ramanand in stadiul de proiect[12].

Totusi, in ciuda acestei situatii, la 18 iunie, autoritatile comitatense dau dispozitii functionarilor sa aduca la cunostinta poporului noul ordin de incorporare, precum si punerea lui in aplicare de catre autoritatile locale. In vederea unei recrutari mai energice, in comitatul Carasului sunt stabilite 16 circumscriptii unde "voluntarii" se puteau inrola pe o perioada de trei luni, urmand ca dupa acest termen sa fie inlocuiti. Dupa fixarea acestor circumscriptii, de recrutare, autoritatile comitatense pornesc la fata locului pentru a face recrutarile.

Acum incep insa greutatile, cele mai categorice refuzuri in acest sens venind de la romanii comunelor Poganesti, Dognecea, Secaseni, precum si de la cei din Bocsa si cercul de recrutare Carasova. Refuzurile se inmulteau, autoritatile comitatense si functionarii maghiari fiind primiti in zonele locuite de romani cu o ostilitate din ce in ce mai crescanda, drept pentru care autoritatile vor trimite o delegatie guvernului spre a expune oral situatia si pentru ca, pentru executarea dispozitiilor guvernului maghiar, acesta sa trimita armata pentru a mentine ordinea in comitatul Carasului si in imprejurimi, si pentru a ajuta la indeplinirea obligatiilor de recrutare.

Asadar, in loc sa ii puna la dispozitie efectivul de armata fixat, comitatul cerea guvernului ca acesta sa ii trimita armata pentru mentinerea ordinii si pentru executarea dispozitiilor de recrutare. Delegatia se prezinta la Pesta la 7 iulie, insa guvernul era din ce in ce mai stramtorat, drept pentru care la 17 iulie, Ministerul de Razboi instiinteaza comitatul ca nu ii poate satisface cererile de ajutor si ii recomanda ca pentru prevenirea pericolului sa recurga la mijloace proprii.

Autoritatile recurg la serviciile garzilor nationale pe care le completeaza cu recrutari fortate, facute indeosebi in randul populatiei orasenesti. Dar populatia romaneasca refuza sa lupte impotriva revolutionarilor sarbi, dezertand sau fraternizand cu acestia, creand defectiuni care duc la infrangerea trupelor maghiare asa cum s-a intamplat la Moldova Noua sau Straja (Lagendorf).

Mentinerea Moldovei Noi era foarte importanta pentru autoritatile maghiare, fiind o importanta localitate strategica in pastrarea unei superioritati tactice asupra revolutionarilor sarbi. La 20 august, generalul Asbóth reuseste sa reocupe Moldova Noua, dar nu pentru mult timp, caci pe data de 22 august raporteaza despre felul in care a pierdut batalia de la Moldova: "primele atacuri sarbesti asupra Moldovei Noi ce veneau dinspre muntii Almajului au fost respinse. . in aceasta situatie grea, cand noi ne aflam sub foc deja de trei ore, cam 60 de germani si 200-300 de romani au refuzat sa ne vina in ajutor, desi aveau ordin strict in acest sens"[13]. Fiind lipsit de ajutoare, nu s-a mai putut oprii al treilea atac sarbesc, generalul fiind nevoit sa cedeze localitatea.

Refuzul romanilor banateni de a lupta impotriva revolutionarilor sarbi, pentru apararea integritatii statului maghiar reiese mai clar cu ocazia incursiunilor detasamentelor sarbesti pe teritoriul regimentului graniceresc si al comitatului Caras. Cea mai importanta incursiune este cea de la 14-16 august, cand un grup de 150 de revolutionari sarbi inainteaza pana in comuna Prigor, pe valea Almajului, bucurandu-se, potrivit raportului intocmit cu privire la aceasta situatie de generalul Appel, de refuzul granicerilor romani de a executa foc impotriva lor, mai mult chiar unii dintre graniceri dandu-le armele lor si alaturandu-li-se acestora, mai ales dupa ce au aflat ca grupul de sarbi venise impotriva nobililor unguri si pentru alungarea lor din aceste parti.

Batalia de la Straja a fost pierduta in conditii similare, avand o importanta insemnata, deoarece abia dupa pierderea ei autoritatile comitatense si-au dat seama ca nu pot face nimic cu trupele de voluntari romani. Pierzand aceasta lupta, Brukenthal se vede nevoit sa demisioneze din postul de comandant suprem al garzilor nationale din comitatul Carasului, raportand despre situatia creata in fata atacurilor sarbesti si a dezertarii in masa a romanilor in felul urmator: "efectele intamplarii de la Straja sunt mai importante decat au aparut in primul moment, fiindca s-a vazut slabiciunea apararii acestora (a romanilor). Inamicul stie ca nu reprezentam o piedica serioasa pentru el"[14].

Deputatul Sigismund Pop incearca in parlamentul Ungariei sa ia apararea trupelor romanesti, insa toate izvoarele maghiare inregistreaza atitudinea ostila a romanilor, iar ofiterii din fosta garda a comitatului Caras fac o intampinare in care combat afirmatiile lui Sigismund Pop. In aceste conditii, adunarea comitatensa propune infiintarea unei comisii care sa avanseze solutii cu privire la modalitatile in care se puteau apara pe viitor granitele comitatului, aceasta comisie propunand printre altele recrutarea a cel putin 500 de oameni din comitatele vecine cu populatie maghiara, Arad, Bichis, Ciongrad si Cenad, precum si trimiterea a doi delegati la comisarul regal si la minister, care sa ceara armata regulata sau garda nationala pentru apararea comitatului, precum si suma de 15 000 de florini, necesari intretinerii armatei.

Guvernul maghiar hotaraste sa fie inrolati numai 400 de oameni, intretinerea si dotarea acestora fiind suportata in parte de guvern, in parte de comitat, de stapanii de pamant din Caras, precum si de fostii iobagi improprietariti si de zilierii cu salariu. Cu privire la recrutarile pe teritoriul comitatelor vecine, adunarea comitatensa renunta la acest proiect din cauza slabelor sanse de reusita, limitandu-se la propriile puteri, capitanul Asbóth Adolf fiind insarcinat de comitat cu recrutarea voluntarilor "fara intarziere si cat mai repede"[15]. Nu sunt recrutati decat 17 oameni, din 3 000 cat fusese fixat la inceput ajungandu-se la o situatie mai mult decat jenanta, fiind cea mai buna dovada a rezistentei opusa de populatie, in marea ei majoritate formata din tarani romani, care isi intensifica valul de reclamatii impotriva marilor proprietari de pamant. Astfel de situatii se intalnesc in comunele Zagujeni, Ilidia, Zorlentul Mare, Zgribesti, Lugojel, Dulau, Bata, sau Prisaca, unde se inregistreaza si unele cazuri de neindeplinire a prestatiilor catre proprietarii de pamant.

Plangerile taranilor continua si in lunile urmatoare, fara ca autoritatile comitatense sa ia vreo masura, fapt ce explica indarjirea taranilor fata de campaniile de recrutare. Si comitatului Timis i s-a fixat recrutarea a trei mii de oameni spre a face fata atacurilor sarbesti, insa si aici populatia a opus o darza rezistenta fata de recrutari, taranii romani dandu-si seama ca revolutia maghiara nu le apara interesele, ci, dimpotriva, cu ajutorul autoritatilor comitatense sustine mai departe interesele feudalilor, ale clasei dominante si ale statului unitar maghiar, Murgu concluzionand in parlament la 26 august 1848 ca daca guvernul maghiar nu va lua masuri de satisfacere a dezideratelor romanesti, el nu mai poate garanta "ca astazi-maine nu se va isca ceva neplacut"[16]. Necesitatea adoptarii unui program agrar adecvat era urgenta .

Murgu era bine informat asupra situatiei maselor taranesti si ce a prevazut s-a realizat. Acesta, impreuna cu ceilalti deputati romani cunostea foarte bine situatia taranimii banatene, din totalul de 21 de deputati romani, opt erau din Banat, insa dintre acestia doar Eftimie Murgu si Aloisiu Vlad vor avea o activitate sustinuta, ceilalti, deceptionati de atitudinea guvernului se vor indeparta, cautand alte orientari, unii dintre ei fiind chiar stersi de pe listele de deputati , precum Maxim Pascu si Stefan Ioanescu, considerandu-se ca au trecut de partea adversa revolutiei maghiare. Dionisie Ciolocas se retrage si el dupa ce guvernul maghiar intra in conflict cu autoritatile imperiale. Pana la finalul revolutiei vor ramane in Parlament doar Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad si Axentie Bojinca, din Banat, atat Murgu cat si Vlad alaturandu-se partidului radical democrat, deputatii nefiind la acea vreme organizati pe nationalitati.

Imediat ce ajunge in capitala Ungariei, Eftimie Murgu si Aloisiu Vlad inainteaza guvernului o cerere prin care cer acordul de punere in practica a revendicarilor celei de-a doua adunari de la Lugoj, guvernul maghiar adoptand tactica tergiversarii, nesimtindu-se destul de puternic sa respinga pe fata cererile lui Murgu. In aceste conditii, Murgu recurge la diversiunea cu Nicolae Bojinca pentru a infiinta cat mai repede armata populara.

Nicolae Bojinca face comitatului o propunere de infiintare a unei armate populare, de 20 000 de romani, care sub conducerea sa sa lupte impotriva sarbilor, pe motiv ca autoritatile comitatului trebuie sa ia masuri pentru a apara averile taranilor romani, cu conditia ca acestia sa fie condusi de persoane in care pot avea incredere, adica de romani. Adunarea comitatensa accepta propunerea, nedandu-si seama de consecinte datorita panicii in care se zbateau, Nicolae Bojinca fiind insarcinat cu disciplina, mentinerea ordinii, asigurarea sigurantei personale si a linistii interne a comitatului. Dar oricine examina cu atentie propunerea observa cu usurinta ca prin aceasta armata se urmarea altceva decat lupta impotriva sarbilor rasculati. In primul rand se cerea un comandant roman, iar limba de comanda sa fie cea romana. De asemenea, dupa esecul campaniei de recrutare, acesti tineri romani se ofereau sa se inroleze intr-o armata de 20000 de oameni, pentru a carei intretinere s-a avansat suma ridicola de 100 de florini, cu o asemenea suma fiind practic imposibil sa organizezi o astfel de armata, chiar daca soldatii romani urmau sa se echipeze si sa se intretina singuri. Si totusi, acesti tineri au acceptat fara nici un protest aceasta suma atat de simbolica. Se simtea cat de acolo ca in spatele acestei propuneri se ascundeau alte planuri, care nu puteau fi in interesul guvernului maghiar.

Diversiunea incercata de Murgu se loveste insa, de vigilenta lui Vukovics, care a luat masuri imediate de interzicere a armatei, ba mai mult cere si restituirea sumei de 100 de florini. Dupa aceasta incercare nereusita, Murgu incearca sa obtina pe cale parlamentara legiferarea si recunoasterea celor doua puncte mai importante ale adunarii de la Lugoj: inarmarea poporului si separarea ierarhica. Insa, intre timp se adancesc contradictiile dintre Murgu si guvernul maghiar, cu ocazia publicarii unui articol jignitor la adresa romanilor, de catre baronul Nicolae Jósika, reprezentant important al aristocratiei maghiare, in ziarul "Pesti Hirlap"[18]. Opt deputati romani printre care si Eftimie Murgu si Aloisie Vlad dau replica, publicand in ziarul "Nemzeti" un articol si o scrisoare de protest, in care il condamna pe Jósika pentru tentativele sale de a indemna la ura si dezbinare. Semnatarii articolului mai cer de asemenea, sa se dea si romanilor toate drepturile constitutionale, caci "constitutiunea nu este numai proprietatea ungurilor, dar si a romanilor" . Limba maghiara este recunoscuta ca oficiala, dar trebuie sa se dea si romanilor "camp liber si deschis spre a ne putea cultiva" si sa se recunoasca originea lor romana.

Un alt eveniment ce a condus la adancirea contradictiilor intre autoritatile maghiare si aparatorii drepturilor romanesti survine in august 1848 cand Nicolae Iorgovan, controlorul financiar al comitatului Timis instiinteaza pe ministrul de interne Szemere, cu care se afla in bune relatii, ca potrivit informatiilor de care dispunea, Murgu ar intentiona la momentul oportun sa rascoale pe romanii din Ungaria si sa ii indemne sa se uneasca cu cei din Tara Romaneasca, urmand sa il aleaga pe el ca sef al statului. Aceasta nu facea decat sa intareasca convingerea guvernului maghiar de duplicitatea actiunilor lui Murgu, si sa inaspreasca relatiile dintre cele doua tabere. Revolutionarul banatean nu renuntase nici o clipa la ideea de a-i uni pe toti romanii intr-un stat unitar national.

In drumul sau spre Frankfurt, Ioan Maiorescu ajungea si la Pesta, la 12/24 august, in preajma datei la care Eftimie Murgu isi va rosti discursul in Parlamentul maghiar. Indata ce a ajuns in capitala Ungariei, el a si luat legatura cu fruntasul revolutionar banatean; intrevederea lor este explicabila daca se are in vedere faptul ca Ioan Maiorescu avea misiunea sa propage, la Frankfurt, tocmai ceea ce sustinea si Eftimie Murgu: ideea unirii tuturor romanilor intr-un singur corp politic[21].

Pentru romanii din Banat, evolutia evenimentelor revolutionare din Tara Romaneasca a reprezentat o noua speranta in vederea realizarii unitatii nationale. Semnificative in acest sens sunt scrisorile trimise de profesorul de la prepandaria din Arad, Atanasie Sandor, lui George Baritiu. Indata ce afla de declansarea revolutiei din Tara Romaneasca, profesorul aradean isi exprima teama ca nu cumva sa intervina o intelegere intre "curtea ruseasca" si "ministeriul unguresc" in dauna romanilor: "tare neodihnit sunt pentru Principaturi"[22]. In toate scrisorile din aceasta perioada Sandor se intereseaza indeaproape de evenimentele din Tara Romaneasca; la 4 august 1848 intreaba pe Baritiu: "Fi-va ceva cu Moldo-romania, tine-se-vor dupa cum incepura?" . Peste cateva zile, la 17 august, revine cu aceeasi intrebare: "Dara Moldo-romania iesi-va la capat?" .

Care era dedesubtul acestui interes reiese din articolul doctorului Paul Vasici, scris doar la cateva luni dupa inabusirea revolutiei: "Dorintele romanilor sunt unirea si libertatea tuturor romanilor si in si afara de Austria sau asa numita Dacoromania. Din aceasta, ca o pasuire la ea urmeaza a lor comune dorinte a uni la un loc pe toti romanii din Austria"[25]. Nu se poate o exprimare mai clara si mai completa a scopurilor urmarite de banateni in timpul revolutiei de la 1848-1849. Insa unitatea nationala nu se putea realiza atat timp cat Imperiul Habsburgic se mentinea in centrul Europei, fiind nevoie , pentru inlaturarea habsburgilor realizarea aliantei celor doua forte revolutionare: romanii si maghiarii. Exista chiar si un plan, in decembrie 1848 de a-i impaca pe slavi, unguri, germani si romani, venit din partea Piemontului, care dorea totodata si incheierea unui tratat de alianta ofensiva si defensiva cu Ungaria .

La inceput, Murgu spera intr-o astfel de alianta, insa aceasta nu s-a putut realiza din cauza guvernului maghiar, drept pentru care Murgu isi intensifica legaturile cu revolutionarii romani din Principate. Aceasta legatura exista si inainte, la cea de-a doua adunare de la Lugoj fiind prezenti si trei revolutionari moldoveni: Manolache Costache Epureanu, L. Rosetti, si Alecu Russo, scopul lor in Banat fiind acela de a agita "continu pentru unirea romanilor de aici cu Ardealul, Moldova si Tara romaneasca"[27].

Actiunea acestora nu convine guvernului maghiar, iar Vukovics ia masuri pentru expulzarea lor imediat dupa plecarea deputatilor la lucrarile Parlamentului. "Eu frate, sa stii ca am plans de bucurie cand am luat stire despre triumful libertatii in Romania si cu nerabdare astept.sa vad Romania sloboda si sa ma bucur de fericirea fratilor mei, cari mai de mult ar fi meritat aceasta soarta"[28]. Eftimie Murgu intentiona chiar sa revina in Tara Romaneasca pentru a relua si intari legaturile cu revolutionarii munteni, sfatuindu-i in numeroase scrisori sa se ocupe de realizarea unei armate si de multiplicarea demersurilor privind recunoasterea suveranitatii Tarii Romanesti de catre Germania si Franta. Murgu se intalneste la Pesta cu Dumitru Bratianu, dar si cu A.G.Golescu, intre 10/22 iulie-14/26 iulie, acesta din urma indreptandu-se spre Paris ca reprezentant pe langa guvernul francez. Din discutiile avute cu Murgu, descrise in raportul sau catre guvernul revolutionar din Tara romaneasca, reies scopurile ascunse ale acestuia in legatura cu infiintarea armatei romane din Banat.

Murgu promitea revolutionarilor moldoveni sa ii ajute cu 2 000 de oameni inarmati, in eventualitatea in care trupele tariste ar intra in Moldova. De asemenea, Murgu promitea lui A. G. Golescu un ajutor de

10 000 de soldati banateni, gata de a intra prin Oltenia daca trupele tariste vor pasi in tara. In acelasi raport se arata ca Murgu promite revolutionarilor din Tara Romaneasca materiale si mesteri pentru fabricarea tunurilor, precum si un capitan de geniu din regimentul roman de granita care "intelegandu-se cu guvernul va arata trebuintele tarii (Romanesti) despre aparare si dupa hotararea guvernului va chema indata mai multi ofiteri de geniu din Banat"[29].

Murgu dorea asadar ca proiectata armata ce ar fi infiintat-o in Banat, cu rolul de a respinge atacurile sarbesti, sa o intrebuinteze in Moldova, sau Muntenia, dupa caz. Cu privire la discutiile lui Golescu cu deputatii romani din Parlamentul de la Budapesta, revolutionarul roman afla ca acestia din urma incep sa se convinga de lipsa de intelegere a guvernului maghiar si sa se gandeasca la o opozitie organizata. Acestia se gandeau chiar la o rasturnare a guvernului maghiar sau la o blocare a activitatii sale, ce s-ar fi putut realiza cu punerea in practica a unui proiect de alianta cu celelalte minoritati din Ungaria, cu germanii si slavii indeosebi.

Vukovics interzisese la 15 iulie infiintarea unei armate romanesti, intuind planurile ascunse ale lui Murgu. In aceste conditii, cum ar fi putut revolutionarul banatean sa promita revolutionarilor moldo-munteni ajutor? Szemere, ministrul de interne maghiar este cel care a promis lui Murgu aprobarea dezideratelor adunarii de la Lugoj si in baza acestei promisiuni Murgu a comunicat banatenilor, moldovenilor si lui Golescu infiintarea unei armate populare romane. Insa Murgu nu avea cunostinta de circularele secrete ale aceluiasi ministru cu privire la "asimilarea totala" a elementului romanesc, precum si proiectul de colonizare a Banatului cu familii secuiesti[30].

Un alt eveniment important care a facut valva in aceasta perioada este legat de trecerea lui Ion Maiorescu prin Pesta. Acesta fusese numit agentul guvernului revolutionar de la Bucuresti pe langa Parlamentul din Frankfurt. La Pesta este denuntat de Emanoil Gojdu si I. Popovici cum ca ar intreprinde activitati subversive impreuna cu Murgu impotriva guvernului maghiar, dar politia se retrage dupa ce Maiorescu le arata scrisorile de acreditare. Relatiile lui Murgu cu Maiorescu erau incordate inca de pe vremea cand revolutionarul banatean activase in Tara Romaneasca, insa deoarece Maiorescu urma sa sustina la Frankfurt ceea ce dorea si Eftimie Murgu, adica unirea tuturor romanilor, cei doi s-au impacat cu aceasta ocazie, in cinstea lui Maiorescu fiind data chiar o masa la care participa toti deputatii romani, inainte de plecarea acestuia la Frankfurt.

Dupa esecul incercarii de a forma o armata populara, Murgu incearca pe cale parlamentara sa obtina implinirea dezideratelor formulate la Lugoj. Intr-un proiect de lege alcatuit de acesta si prezentat in sedinta din 26 august, el cerea recunoasterea independentei bisericesti a cetatenilor romani, recunoasterea vicarilor alesi in adunarea de la Lugoj pana la organizarea unor noi alegeri de catre sinodul bisericesc, intrunirea sinodului bisericesc ce urma sa aleaga mitropolitul si episcopii, infiintarea de noi dioceze in functie de numarul populatiei, luarea de masuri necesare privitoare la nevoile bisericii si scolii romane si in ultimul rand ridicarea la nivel de lege a hotararii adunarii de la Lugoj prin care natiunea sarba nu e recunoscuta din punct de vedere politic si deci nici episcopii sarbi din Banatul timisan nu pot fi recunoscuti.

Ziua de 26 august este definitorie in clarificarea relatiilor dintre Murgu si guvernul maghiar, din aceasta zi Murgu indepartandu-se de guvernul maghiar. La aceasta sedinta au mai luat cuvantul Ioan Dragos, Sigismund Pop si Teodor Serb, care au interpelat pe Szemere cu privire la persecutarea romanilor din Ardeal, cu privire la indreptatirea romanilor de a-si forma o armata, precum si cu privire la drepturile nationale ale romanilor ce ar fi trebuit sa le aiba. Daca s-ar fi admis la timp inarmarea poporului si ministerul ar fi recunoscut conducerea provizorie bisericeasca, aleasa in adunarea de la Lugoj, atunci "s-ar fi ajuns la un rezultat bun"[31]. Daca se va constata si pe viitor aceeasi atitudine cu privire la cerintele romanilor, Murgu nu putea garanta "ca cu timpul nu vor fi.miscari" .

Kossuth raspunde apelului lui Eftimie Murgu, cu duritatea ce il caracteriza, afirmand ca nu e vina guvernului maghiar ca romanii nu au o biserica independenta. Cat despre existenta unui capitanat romanesc in Banat, Kossuth se opune energic, lasandu-se sa se inteleaga ca in astfel de cazuri ar putea "hotari sabia"[33]. In cateva fraze, Kossuth a rasturnat toate planurile lui Murgu si i-a dezvaluit intentiile cele mai ascunse, biserica fiind singura institutie in care romanii isi mai putea folosi limba.

Inca dinainte de momentul 1848 guvernul legiferase introducerea limbii maghiare in biserica si nu renuntase la aplicarea acestei hotarari, prin declaratia sa Kossuth nefacand altceva decat sa-si creeze premisele pentru introducerea limbii maghiare si in biserica. Mai mult chiar, evenimentele din Transilvania si Banat se precipitau, iar preotimea din aceste parti isi avea contributia sa la mentinerea acestei stari de lucruri.

Represaliile din partea stapanirii maghiare nu au intarziat sa apara. Numerosi preoti au fost inchisi, alaturi de alti revolutionari[34]. Fara a apela la alte surse documentare, aflam de aceasta din circulara episcopului Stefan al Varsetului (1843-1849), in care se scria printre altele, la 20 septembrie 1848, ca "spre jalea noastra, pre langa toate atatea invataturi ale noastre iar s-ar fi aflat uni(i) dintra preotii nostri, care hotarul chemarii sale calcand, fara prejudecare povatuindu-sa catra asa rau gand despre sine povata dand, cat in vreme ce ne-am zabovit noi de dieta tari(i), prin prejudecarile stapaniri(i) mirenesti, ca neste facatori de rale au fost priviti, prinsi si in Timisoara au trabuit a fi inchisi. Si fiindca in zilele acestea si preoti(i) nostri din Petrilova subt cos(t)odie militara in temnita in Timisoara sunt trimisi, drept aceea incat pentru aceasta din nou ne norocoasa si pentru clerul nostru de tot rusinoasa intamplare atata si urmarea poruncilor mai inalte si iar si spre voi spre toti, iubitii mei, ma intorc." .

Presedintele Parlamentului, Pazmandy, propune sa se amane "pentru vremi mai linistite"[36] discutarea proiectului de lege propus de Murgu, si tocmai de aceea Murgu va intra intr-o opozitie cu guvernul maghiar, refuzand sa mai ia de acum inainte cuvantul, care oricum, desi era auzit nu era ascultat. Cu toate acestea Eftimie Murgu nu a parasit Parlamentul, motivand ca dorea sa il supravegheze indeaproape pe Kossuth. Explicatia este doar partiala, la aceasta se mai adauga faptul ca unii dintre fruntasii revolutionari maghiari continuau sa ii faca promisiuni, in special Szemere. Murgu ii scria chiar lui Constantin Udria, primarul Lugojului si unul dintre apropiatii lui politici: "Avem nadejdea sa reusim a dobandi ca la magistrat (primarie) si la comitat sa fie romaneste, proiectul de lege s-a dat in dieta si avem nadejde buna. Ministerul a cazut, avem alti ministri. Sa vedem ce vom face cu aceia" . De asemenea, proiectele lui Teodor Serb si Ioan Dragos sunt si ele respinse, discutarea lor amanandu-se pentru un timp "ce nu a mai venit" .

Activitatea parlamentara a celuilalt fruntas revolutionar banatean, Aloisiu Vlad este indreptata spre sustinerea cu demnitate a intereselor romanesti, in unele probleme solidarizandu-se cu deputatii ardeleni in sustinerea cerintelor acestora. Mai tarziu va publica un volum cu discursurile si interpelarile din parlament. Demna de relevat este interventia sa in dezbaterile privitoare la adresa inaintata tronului. Kossuth cerea ca Ungaria sa trimita 50 000 de soldati pentru reprimarea revolutiei din Italia. Vlad intervine, afirmand ca la 11 iulie, cand ministrul de finante, Lajos Kossuth, a propus Parlamentului sa voteze infiintarea unei armate de 200 000 de ostasi, li s-a spus ca este nevoie de acest efectiv deoarece patria este in pericol, iar nu pentru trimiterea armatei in alte parti. De aceea nu aproba trimiterea de trupe in Italia, pentru reprimarea revolutiei de acolo. Apoi intreaba Parlamentul: "sperati ca cu un ajutor de 50 000 de ostasi veti fi in stare de a invinge pe o natiune ce numara ca la 25 de milioane, care are una si aceeasi origine, limba, religiune si moravuri? a carei fii se lupta pentru independenta lor nationala ca leii si tigrii?"[39].

Concomitenta miscarilor revolutionare din intreaga Europa dovedeste prin ea insasi ca planul de actiune fusese unitar. Exponentii noului crez se stiau legati nu numai prin ideologia comuna, dar si prin acel spirit de solidaritate internationala, datorita caruia aveau sa sustina cu mai multa abnegatie anii pribegiei, fara sa se gandeasca o singura clipa la o completa abdicare de la lupta[40]. Un alt gest sublim de solidaritate il constituie interventia lui in sedinta din 8 martie, prin care protesteaza impotriva proclamatiei lui Csány, comisarul guvernului pentru Ardeal, prin care sunt amenintati cu bataia romanii care nu se vor supune in timp de opt zile guvernului maghiar.

Ceea ce se impune atentiei este faptul ca nici una din propunerile deputatilor romani nu au fost acceptate de guvernul maghiar, toate chestiunile importante pentru natiunea romana fiind amanate "pentru timpuri mai bune". De fapt, acesta era un pretext, prin care se dorea sa se castige cat mai mult timp, guvernul maghiar nedorind in nici un chip sa purceada la implinirea dorintelor atat de arzatoare ale poporului roman, fapt care va contribui in mod decisiv la adancirea contradictiilor dintre cele doua popoare.