REVOLUTIA AGRICOLA SI INDUSTRIALA - ANGLIA

REVOLUTIA AGRICOLA SI INDUSTRIALA - ANGLIA

I. In secolul al XlV‑lea, ciuma neagra, reducand in mod brusc populatia Angliei cu o treime, favo­rizase, se pare, emanciparea taranilor si divizarea exploatarilor agricole; in a doua jumatate a seco­lului al XVIII‑lea, o subita crestere a populatiei a adus cu sine, dimpotriva, o recrudescenta a proprie­tatilor 'imprejmuite'. Prin 1700 numarul locuito­rilor Angliei fusese evaluat la cinci milioane si ju­matate; pana in 1750 aceasta cifra a crescut foarte incet, apoi, deodata, numai in timpul domniei lui George al III‑lea, s‑a dublat, atingand in 1821 cifra de paisprezece milioane. Cauzele maririi populatiei au fost multiple. Dezvoltarea rapida a industriei, asigurand si folosirea copiilor (si, din nefericire, chiar si a celor mai mici dintre ei), a incurajat familiile sarace sa se inmulteasca, iar mutarea lucratorilor de la tara la oras i‑a inghesuit in case prea mici, su­prapopulate, in care sentimentele traditionale de pudoare si retinere au slabit. In timp ce se marea numarul nasterilor, progresele medicinii micsorau pe cel al deceselor. Se terminase cu intinsele epi­demii care secerau dintr‑o lovitura o treime din locuitorii Londrei; copiii si mamele erau mai bine ingrijiti in momentul nasterii; in cea mai mare parte a oraselor s‑au deschis spitale. Pentru o populatie mai mare era nevoie si de mai multa hrana. De unde necesitatea extinderii suprafetelor cultivate si a veniturilor sigure pentru proprietarii de pamant.

II. De prosperitatea agriculturii aveau sa profite numai marii landlorzi. Orice guvernare favorizeaza anumite interese economice. Dinastia Tudor ii sus­tinuse pe negustori. Carol al II‑lea asigurase pre­ponderenta gentilomilor de la tara, carora le datora intoarcerea sa. Parlamentele din secolul al XVIII‑lea au fost alcatuite din mari seniori si squire‑i, si legile pe care le‑au votat nu prea erau favorabile popu­latiei satesti. Arendasii cu contracte de lunga durata se vazura inlocuiti cu mici arendasi, la care se putea renunta oricand, dandu‑li‑se un preaviz de sase luni. Toate redeventele funciare fura majorate. Pentru a deveni magistrat, pentru a capata un grad in militia comitatului, pentru a obtine dreptul de a vana, tre­buia sa fii mai bogat decat inainte. Vechilor institutii populare ale parohiei li se substituira institutii ale comitatului, cu caracter aristocratic. In timpul re­volutiei franceze, judecatorii de pace devenira mai severi. In sfarsit, marii proprietari fura ispititi sa se serveasca de puterea lor politica si administrativa pentru a‑si rotunji domeniile si au reusit cu atat mai usor cu cat interesele lor personale pareau a coincide cu interesul national.

III. Campurile comune, inca foarte numeroase in 1750, constituiau intr‑adevar o metoda de exploatare foarte primitiva. Un agricultor neglijent care nu distrugea buruienile facea inutila munca celorlalti. Taranul isi petrecea toata vremea alergand de la o parcela la alta. Folosirea ingrasamintelor si a marnei era ingreuiata de faptul ca detinatorii parcelelor nu aveau bani ca sa cumpere aceste produse noi. Totusi, in Olanda, in Franta se nastea o agricultura stiinti­fica, pe care oameni ca Jethro Tull si lordul Townshend o raspandeau in Anglia. Lordul Townshend, parasind viata politica, deveni un savant in agri­cultura. In loc sa lase, la fiecare al treilea an, ogoa­rele in parloaga, a alternat radacinile pivotante (nap, sfecla) cu cereale si finete artificiale (sparceta, tri­foi), pregatindu‑si astfel rezerve pentru hrana ani­malelor in timpul iernii. Taranii dadeau din umeri: 'Un gentilom isi poate ingadui sa semene trifoi! Dar noi cu ce‑o sa platim arenda?' Taranii, insa, se inselau si metoda cea mai productiva avea sa bi­ruie. Coke din Norfolk, agricultor ilustru al carui domeniu model atragea calatori din intreaga Europa, reusea printr‑o prudenta folosire a ingrasamintelor sa cultive grau pe terenuri pana atunci sterile. Bakewell ameliora rasele de vite, capre, oi. Prevazand ca nevoia de carne avea sa creasca o data cu ma­rirea populatiei, cauta sa produca - in locul anima­lelor cu picioare lungi, care fusesera folositoare pe vremea cand Anglia nu era decat mlastini, hartoape si spini - rase bogate in carne. Intr‑o epoca avida de stiinta si de lucruri noi, experientele acestea amuzau. Cultivarea pamantului si cresterea animale­lor a fost la moda de‑a lungul intregului secol al XVIII‑lea. Imbogatitii isi plasau banii in terenuri. Medici, pastori, oameni ai legii, cum aveau oarecare ragaz, se faceau fermieri. 'Tribul fermierilor - spune Young[1] - e format acum din toate clasele, de la duce pana la ucenic'.

IV. La inceputul secolului al XVIII‑lea, pamanturile comune, pamanturile in paragina, baraganele acopereau inca imense suprafete. Sub domnia lui George al III‑lea, marii proprietari se straduira sa‑i convinga pe 'detinatorii' pamanturilor lor sa‑si im‑prejmuiasca campurile. Ei insisi dobandira in cursul operatiei nu numai pamanturi arate, ci si o parte din 'commons'. Aceasta se facu prin acte 'parti­culare' ale parlamentului. In timpul domniei lui George al III‑lea, 3.354 de asemenea acte fura tre­cute prin parlament si circa patru milioane de acri devenira disponibili pentru noile metode de cul­tura. Era suficient, pentru a obtine ca parlamentul sa voteze un astfel de act, ca cererea sa fi fost sus­tinuta de trei patrimi din numarul proprietarilor unei parohii. Dar cele trei patrimi erau socotite in suprafete, si nu ca numar de persoane, in asa fel incat, in multe parohii, squire‑ul constituie el singur majoritatea. Pentru mai multa decenta se mai ala­turau cativa mari proprietari, se depunea o cerere in parlament, si taranii aflau ca pamanturile lor comunale fusesera suprimate fara sa fi fost macar intrebati. Imprejmuirile (enclosures) ingaduira al­catuirea unor mari ferme prin gruparea pamanturi­lor, adoptarea de metode stiintifice si o productie infinit mai mare. Anglia deveni unul din granarele Europei. Dar taranii saraci suferira amarnic din cauza acestei spolieri. Disparitia pamanturilor co­mune ii lipsea de coltul de pasune, care le inga­duise sa tina o vaca, si de coltul de padure, in care porcii lor gaseau ghinda si de unde luau lemne pentru bucatarie si incalzit. Ei isi pierdura curajul, incetara sa mai munceasca cu tragere de inima, se lasara in voia trandaviei, a betiei sau migrara spre orasele din nord, unde noile industrii cautau mana de lucru. Atunci fu abrogata excelenta lege a Elisabetei care interzicea sa se construiasca vreo ca­suta la tara fara sa i se lase cel putin patru acri de gradina. Aceasta abrogare a ingaduit dezvolta­rea slums‑urilor, acele cartiere de cocioabe care aveau sa dezonoreze pana in secolul al XX‑lea ma­rile orase engleze.

V. In alte vremuri yeoman‑ul s‑ar fi opus si s‑ar fi agatat de pamantul lui. Dar, in afara de orase, il atrageau si coloniile. Intre 1740 si 1763 Anglia obtinuse cea mai mare parte din teritoriul colo­nial francez. Canada, putin populata, si coloniile americane, foarte prospere, ofereau un azil fer­mierilor curajosi. Cei ramasi intrara in slujba landlorz‑ilor. Cobbett[2] a observat ca in 1821, pe tot intinsul Angliei, se mai gasea numai cate o singura ferma acolo unde inainte fusesera trei. In 1826 el noteaza ca, intr‑un sat oarecare, din pai­sprezece ferme nu mai ramasese decat una. Cuvantul yeoman tinde sa dispara. 'In secolul al XV‑lea, cuvantul acesta desemnase si pe proprietarul inde­pendent si pe fermierul care ia cu arenda paman­tul; in secolul al XVIII‑lea, dimpotriva, cuvantul fermieri desemneaza si pe unii si pe altii, intreaga clasa fiind caracterizata prin dependenta sa fata de gentry'. Dependenta care mai tarziu devine imi­tatie. Marele fermier din 1820 nu mai este primul dintre muncitorii sai, ci un bogatas care vrea sa duca traiul unui gentleman si sa se duca la vanatoare cu gonaci. 'Cand fermierii devin gentlemeni, muncitorii lor devin sclavi', scrie Cobbett. In tim­pul razboaielor napoleoniene, preturile ridicate ale produselor agricole mai ingaduiau micilor fermieri care‑si putusera salva independenta sa traiasca. Waterloo le‑a dat lovitura de gratie si a dus la dis­paritia aproape completa a clasei mijlocii rurale, care constituise atata vreme forta militara si mo­rala a Angliei.

VI. Cat despre muncitorul agricol, la inceputul secolului al XlX‑lea traia in mizerie. Salariile cres­cusera mai incet decat preturile. Odinioara fiecare sat si aproape fiecare casa putea trai in circuit in­chis. O data cu dezvoltarea marii industrii, mes­tesugarii satelor disparura. Curand se vor vedea fermieri care vor refuza nu numai sa dea, dar sa si vanda grau salariatilor lor agricoli. Divortul din­tre productie si producatori va crea o economie abstracta, cu totul necunoscuta in evul mediu si care va favoriza aparitia celei mai ingrozitoare sa­racii. Cei mai buni magistrati au incercat sa reme­dieze aceasta situatie, aplicand cu mai multa ge­nerozitate legea saracilor, dar bunele lor intentii au avut urmari infricosatoare. In 1794, un grup de judecatori de pace intruniti la Speenhamland au decis sa fixeze o suma care sa fie considerata ca un minimum necesar pentru traiul unei familii. Aceasta suma trebuia sa fie echivalentul a doua­zeci si sase de livre de paine pe saptamana pentru fiecare barbat adult, plus cate treisprezece livre pentru femeie si pentru fiecare copil. Daca sala­riul capului de familie nu atingea acest minimum, trebuia sa fie completat printr‑o alocatie furnizata de fiecare parohie sub forma unui impozit pentru saraci (rates). Consecintele imediate ale acestor masuri au fost vrednice de plans: proprietarii si arendasii au gasit muncitori gata sa le lucreze pen­tru niste salarii infime, stiind ca salariile erau completate de comuna; micii fermieri, care nu lu­crau decat cu membrii familiei, au fost ruinati de concurenta acestor lucratori nevoiasi, pe care tre­buiau sa‑i intretina chiar ei, in calitatea lor de contribuabili. Sistemul Speenhamland a avut ca urmare transformarea populatiei rurale a tarii - 'vesela Anglie' de odinioara - intr‑o masa de ne­norociti hraniti (dar prost hraniti) din mila pu­blica.

VII. O data cu marea agricultura s‑a dezvoltat si marea industrie. Revolutia industriala n‑a fost, ca o revolutie politica, un sir de evenimente care se concentreaza intr‑un timp destul de scurt, ci o transformare - mai intai lenta, apoi, intre 1760 si 1815, mai rapida - a economiei. Disparitia sis­temului ghildelor a inceput cu dezvoltarea capita­lismului, adica exploatarea de catre un antrepre­nor a muncii colective. Aceasta tendinta spre in­treprinderea mare a fost accelerata in secolul al XVIII‑lea prin cresterea numarului de consuma­tori in Anglia, prin deschiderea de piete noi (in­deosebi a pietelor coloniilor americane) si prin in­ventiile mecanice. In industria textila, suveica zburatoare, inventata in 1733, mari productia de tesaturi si nevoia de fire. Pana atunci lana fusese toarsa la domiciliu de nevasta si fiicele tesatorului. (De aceea, in engleza, fata batrana se numeste spinster, torcatoare.) Pentru a satisface nevoile mai mari ale tesatorilor, Hargreaves, Arkwright, Crompton reusira sa puna in miscare concomitent zece fusuri si apoi o suta, pe care le supraveghea un singur muncitor, avand cateva ajutoare pentru legarea firelor. Si astfel, filatura realiza o produc­tivitate mult mai mare decat tesatoria. Inventarea razboaielor mecanice de tesut raspundea tocmai acestei noi necesitati. Apoi masina cu aburi a in­locuit forta oamenilor sau a raurilor si minele de carbuni au devenit principala bogatie a tarii. Franta, care in aceasta lupta pentru cucerirea pie­telor putea sa fie o rivala fericita a Angliei, s‑a vazut trasa inapoi in momentul cel mai critic: a) de vamile sale interne; b) de lipsa de carbune (in 1845 Franta nu producea decat cinci milioane de tone, fata de treizeci si cinci de milioane produse in Anglia); c) apoi de razboaiele napoleoniene si de blocada care a lipsit‑o de bumbac. Noua industrie de bumbac a devenit o industrie pur englezeasca. In 1784 Anglia consuma patru milioane de livre de bumbac; in 1833, trei sute de milioane. Inlocui­rea, in metalurgie, a carbunelui de lemn cu huila a avut drept consecinta mutarea marilor uzine din sud, patria padurilor, in nord, patria minelor.

VIII. Marea agricultura si marea industrie im­puneau ameliorarea mijloacelor de transport. In se­colul al XVIII‑lea, intr‑o buna parte a tarii nu se putea circula inca decat calare. Starea proasta a drumurilor se datora faptului ca fiecare parohie ramasese, ca in evul mediu, raspunzatoare pentru caile sale de acces. Autonomia locala, utila alta­data, priva Anglia de o retea de drumuri, retea cu care Franta, de pilda, era inzestrata, deoarece fusese conceputa si realizata de o administratie centrala. Incepand din 1760, sistemul drumurilor cu taxe de trecere (turnpike roads) concesionate unor trusturi[3] care, pentru a‑si recupera cheltuielile, aveau dreptul (cum se face astazi la intrarea pe anumite autostrazi) sa‑i supuna la plata pe cala­tori a dat totusi destul de bune rezultate. Dar abia din 1815 arta de a construi drumuri a facut reale progrese. MacAdam, inginer scotian, a avut ideea sa acopere drumurile cu un invelis protector im­permeabil. Viteza diligentelor si a postalioanelor (coaches), multumita lui, a trecut de la patru mile pe ora la sapte, apoi la zece. Vitezele acestea obo­seau caii, care erau foarte mult folositi atunci. Hanuri placute, cu firme pictate, se ridicara de‑a lungul drumurilor. In 1831, anul apogeului posta­lioanelor, erau folositi o suta cincizeci de mii de cai pe trasee ce insumau trei mii de mile. (De atunci, insa, au inceput sa se dezvolte caile ferate, si postalioanele au intrat pe panta declinului.) De asemenea, la sfarsitul secolului al XVIII‑lea nordul tarii si comitatele centrale au fost impanzite de canale destinate transportului carbunelui. Tot atunci s‑au dezvoltat si institutiile auxiliare ale co­mertului: bancile si societatile de asigurare. In ca­feneaua (coffee house) lui Edward Lloyd, cativa insi isi luasera obiceiul, incepand de prin 1689, sa se adune si sa ofere armatorilor asigurari contra riscurilor pe mare. Institutia aceasta avea sa devina cea mai mare societate de asigurari din lume, dar, in virtutea obisnuitului conservatorism englezesc, a continuat pana nu demult sa poarte denumirea de Lloyd's Coffee House.

IX. Revolutia industriala pregatea si facea ne­cesara o revolutie politica. Satele dispareau; ora­sele se mareau. Liverpool, care de la cei 4 000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40 000 in 1760, avea sa atinga cifra de 517 000 in 1891 si 803 000 in 1936; Manchester, de la 6 000 in 1685, a ajuns la 40 000 in 1760, la 93 000 in 1801, la 505 000 in 1891 si la 800 000 in 1936. Harta politica a tarii nu mai coincidea cu harta sa demografica. Nordul, odi­nioara putin populat, iacobit si catolic, era intesat acum de mineri si tesatori radicali. Dezvoltarea marii industrii a dat nastere la doua clase noi: a manufacturierilor bogati, a caror avere, proportio­nala cu extinderea noilor piete, devenise egala cu aceea a marilor seniori rurali si care aveau sa re­vendice partea lor de influenta; si aceea a mun­citorilor din orase, cu totul deosebiti de fostii mes­tesugari de la tara, mai accesibili agitatorilor, de­oarece erau grupati mai multi la un loc, si care, constienti de forta lor, erau gata sa revendice pu­terea politica. Intre aceste 'doua natiuni', econo­mia politica la moda trasase o frontiera de ne­trecut.

X. Orice mare schimbare sociala isi gaseste teo­reticienii ei, care imagineaza cauze permanente pentru a explica efecte trecatoare. Teoreticianul revolutiei industriale din Anglia a fost Adam Smith. Inspirandu‑se din fiziocratii francezi, acest profesor din Glasgow a scris Bogatia natiunilor, carte care a devenit timp de mai bine de un secol Biblia economistilor. El predica acel 'laisser faire', libera concurenta, increderea in miscarile spon­tane ale economiei. In ochii lui Smith si a discipo­lilor sai, un Dumnezeu binefacator a reglat astfel universul incat liberul joc al legilor naturale asi­gura cea mai mare fericire pentru cel mai mare nu­mar de oameni. E posibil ca libertatea sa fie cauza unor suferinte temporare, dar echilibrul se va resta­bili in mod automat. Aceasta teorie avea sa linis­teasca scrupulele celor bogati, facand din mizerie si somaj remedii firesti si divine. Ea nu seamana nici cu doctrina evului mediu, atat de strimt corpora­tista, nici cu aceea a secolului al XVII‑lea, care avea un caracter mercantilist. Mercantilistii credeau ca prosperitatea unui stat se masoara prin balanta pozitiva a comertului sau exterior. Statul, in siste­mul mercantilist, trebuia sa intervina neincetat pen­tru a favoriza balanta comerciala (acestei doctrine ii datoreaza Anglia pierderea coloniilor americane). In secolul al XlX‑lea mercantilismul este discredi­tat; triumfa liberalismul economic, deoarece con­vine unei perioade de expansiune, oferind o piata fiecarui producator nou. El va deveni primejdios indata ce pietele bratelor de munca sau acelea ale productiei vor fi saturate. Atunci libera concurenta va da nastere unor racile evidente si se va vedea cum incepe in Anglia, ca in tot restul lumii occi­dentale, un reflux protectionist, etatist si autarhic, care i‑ar fi mirat peste masura pe Quesnay si Adam Smith.