Prabusirea sistemului comunist

Prabusirea sistemului comunist

Incepand cu anii '80, Occidentul se arata si el din ce in ce mai atent la situatia din

Estul Europei. Primele fisuri ale sistemului comunist - in special perestroika si glasnost-ul lansate de liderul sovietic M. S. Gorbaciov, venit la putere in mai 1985, conving observatorii vestici de iminenta unei mari si chiar definitive schimbari in aceasta parte a continentului. Se impuneau acum diverse tipuri de argumente utilizate de catre democratia occidentala, in incercarea de redirectionare a politicii regimurilor comuniste. In primul rand, acordurile de la Helsinki (1975)[1], semnate de toate tarile europene, le-au permis diplomatilor occidentali sa marseze pe cartea libertatii absolute de circulatie a persoanelor, bunurilor si ideilor in tot spatiul european. Orice incalcare putea conduce la deteriorarea imaginii pe plan international, iar sistemele comuniste, deja in criza de imagine, trebuia sa fie foarte atente .

In realitate, Uniunea Sovietica era atinsa de doua maladii grave din care n-avea cum sa-si mai revina. Prima era pierderea credintei in propria misiune. Candva ea intrupase o mare speranta: avea un mesaj de transmis intregii lumi. De aici marea tensiune in care traise inainte de razboi, in timpul a ceea ce fusese razboiul impotriva nazismului si chiar dupa razboi cand instalase regimuri comuniste in Europa de Est si in aproape intreaga lume. Aceasta tensiune stimulase energiile. Apoi rolul de stimulent l-a luat rivalitatea Est-Vest, care a facut ca ideologia sa treaca pe planul doi. Destinderea si duopolul au facut ca doctrina sa devina un simplu accesoriu. Incepand din 1975, criza ideologica e totala. Doctrima marxist-leninista si-a pierdut aproape intreaga autoritate. URSS a devenit o putere ca oricare alta, o putere a carei singura ambitie era sa se afirme ca partener al Americii .

A doua maladie era rigiditatea sistemului, mostenita de la ideologia marxist-leninista. Din momentul in care credinta in instaurarea unei lumi mai echitabile n-a mai reprezentat un imbold, deficientele sistemului economiei de comanda s-au dovedit mai mari decat cele ale liberalismului. Pentru a tine pasul in competitia cu America, cercetarea sovietica ar fi avut nevoie de un climat de libertate intelectuala care ar fi pus cu siguranta sub semnul intrebarii ansamblul structurii politico-economice a tarii. Reformatorii, ca si patriotii, erau constienti ca numai o deschidere catre lume putea permite inoirea societatii care, la randul ei, avea sa faca cu putinta progresul stiintific si economic .

Evenimentele din 1989 au fost expuse pe cele mai felurite scenarii, de catre

istorici, politicieni, si jurnalisti dornici sa satisfaca setea de senzatie a publicului larg. Dar, in fapt, inca nu s-a putut da cauzelor procesului o explicatie stiintifica, bazata pe documente autentice si convingatoare[5]. Cu toate acestea, vom incerca sa identificam macar cateva din cauzele care au dus la prabusirea Cortinei de Fier.

Inca din 1987, si mai ales incepand cu 1988, societatile civile, incurajate sau

deceptionate de impulsurile reformatoare venite din fruntea Partidului, incep sa se manifeste si sa intre in actiune. Ele obtin succese rasunatoare in 1989, in tarile baltice, Polonia, Ungaria, Slovenia, Croatia, apoi, prin efectul bulgarului de zapada, in regimurile cele mai refractare schimbarii: Cehoslovacia, RDG, Bulgaria si Romania[6].

Apasarea unei crize economice devenita aproape structurala in tarile din Est si care era suportata cu atat mai greu de populatiile din aceste state cu cat deschiderea catre lumea occidentala (presa, televiziune, calatorii) le permitea sa compare carentele din economia lor si mediocritatea nivelului lor de trai cu relativa prosperitate care domneste in Vest in aceasta perioada de relansare. Amploarea crizei era desigur diferita de la o tara la alta, dar manifestarile au fost identice: incetinirea mai mult sau mai putin accentuata a dezvoltarii, productivitatea redusa, deficitele agricole cronice (exceptand Ungaria si Bulgaria) si penuria de produse alimentare, care in unele tari a sfarsit prin rationalizare, care in Romania va capata un caracter dramatic, inflatia variind si ea in functie de tara (15-20% in Ungaria, Bulgaria, RDG si Cehoslovacia, in Polonia in 1982) si enormele datorii externe: 40 de miliarde de dolari pentru Polonia, 20 de miliarde pentru RDG, 17,6 miliarde pentru Ungaria, 8 miliarde pentru Bulgaria. Numai Romania a reusit, se pare, sa-si plateasca in 1980 datoria externa, care era de 18 milioane de dolari .

Faptul ca multi observatori au supraestimat forta fostelor partide-stat comuniste a dus la supraaprecierea in 1989 a fortelor democratice. Daca numai cu cateva luni inainte regimurile totalitare din regiune erau considerate puternice, stabile si de neclintit, implicatia logica era ca brusca lor cadere nu putea fi explicata decat prin actiunea unor forte democratice la fel de puternice. Astfel, metaforele de tipul eruptii vulcanice ale democratiei sau evolutii populare care i-au maturat pe puternicii tirani se bazau pe ideea ca statele puternice vor fi invinse doar de societati puternice . Tipic pentru Europa de Est in 1989 a fost mai degraba confruntarea dintre state slabe si societati slabe, decat aceea dintre state puternice si societati puternice. Aceasta viziune aduce in prim-plan, in locul puternicelor partide-stat, birocratiile apasatoare dar slabe, ineficiente in obtinerea cresterii economice si a integarii sociale, conduse de lideri demoralizati, a caror credinta in propria lor ideologie se risipise o data cu vlaguirea programelor politice si economice. Cetatenii Europei de Est au actionat intr-adevar in 1989. Insa, cu exceptia Poloniei, statele acestui spatiu aveau societati civile extrem de slabe, lipsite de organizatii profund inradacinate in randul cetatenilor, de lideri cu experienta in politica la nivel national, de programe economice si sociale alternative si de traditii si practici democratice profunde .

Sfarsitul comunismului a reprezentat deopotriva inceputul memoriei. Adevarul acestei propozitii iese singur in evidenta in fostele state comuniste. Ceea ce nu a putut fi spus sau nici macar stiut despre istoria si politica Europei Centrale si de Rasarit vreme de saizeci de ani a iesit acum la iveala, generand adesea eforturi intense in vederea unei noi inabusiri a diferentelor, dar nu mai putin incomodelor amintiri. Totusi, in Vest, efectul de diversiune morala al anului 1989 a fost, paradoxal, mai mare decat in Est. Cei mai multi est-europeni stiau, in definitiv, ca traiau o minciuna, ca bilanturile oficiale ale trecutului si prezentului lor aveau prea putina legatura cu amintirea experientei lor sau cu observatia contemporana. Pentru majoritatea din locuitorii statelor fost comuniste, trauma din 1989 consta in primul rand in dezbinarea socio-economica si dezamagirea politica[11]

Anul 1989 a gasit regimurile socialist-totalitare din Europa Centrala si de Sud-Est in plina criza, dar cu situatii concrete diferite. In cele mai multe tari, acestea s-au reformat din interior, prin schimbarea echipelor de conducere. Noii lideri au permis aparitia unor forme de pluralism politic, au initiat un dialog cu fortele reformatoare, democratice. In Romania, dintr-o multitudine de motive, intre care politica lui Nicolae Ceausescu, exacerbarea cultului personalitatii, lipsa unei "echipe de schimb" in conducerea PCR si a unei societati civile (chiar incipiente), regimul a cunoscut o dramatica involutie, cu consecinte extrem de negative asupra intregii societati[12].

Doua tari au jucat un rol esential in declansarea miscarii, inca din 1988: Polonia si Ungaria, ambele urmandu-si un drum propriu si optand pentru legaturi economice mai stanse cu Occientul si o economie mai putin nationalizata[13].