Razboaiele balbanice. izbucnire si desfasurare

RAZBOAIELE BALBANICE. IZBUCNIRE SI DESFASURARE

1. Primul razboi balcanic

In evolutia seculara a problemei orientale, anii 1912 - 1918 reprezinta o etapa distincta, finala, in care s-a pus capat dominatiei otomane instaurate in spatiul sud-est European inca din secolele XIV - XV. Statele crestine exitente atunci in sud-estul Europei, din Carpati pana in Pelopones, aveau ca trasatura comuna nedesavarsirea lor teritoriala in limitele entice ale popoarelor respective. Intre aceste state existau, pe langa asemanari, si o serie de deosebiri.

In cazul romanesc, realizarea idealului national viza, peste Carpati si peste Prut, eliberarea si unirea conationalilor aflati fie sub stapanirea Austro-Ungariei, fie sub cea a Rusiei tariste. O anumita asemanare cu cazul romanesc o prezenta Serbia care avea legitime revendicari nationale spre nord si vest, pe seama dublei monarhii, cat si spre sud, in zona denumita a Turciei europene.

Spre aceeasi zona gravitau si revendicarile teritoriale ale Bulgariei si Greciei. Ultimul stat urmarea de asemenea scopuri eliberatoare in directia numeroaselor insule in spatial egeano-mediteranean. Daca pentru clasa politica romaneasca nu se putea pune problema unei extideri teritoriale dincolo de limitele spatiului etnic romanesc, destule cercuri din capitalele balcanice, invocand intre altele si o serie de realitati medievale demult disparute, urmareau, pe langa eliberarea unor teritorii in care conationalii erau "la ei acasa" si extinderea teritoriala cat mai ampla pe seama posesiunilor otomane ce urmau sa dispara de la Marea Adriatica la Constantinopol inclusiv si chiar mai departe, spre rasarit, in tinuturile Asiei Mici.[2]

Astfel de planuri si atitudini impiedicasera multa vreme o apropiere logica, legitima si necesara a statelor balcanice impotriva dusmanului comun, statul otoman. Ceea ce a intarziat strangera laolalta a fost in fapt problema viitoarelor frontiere statale interbalcanice care de fapt a si generat, incepand din 1913, o serie de ciocniri intre statele din zona, cu implicarea indirecta la inceput, apoi directa, si a marilor puteri.

Pe la inceputul secolului al XX-lea, fusesera formate doua aliniamente diplomatice majore. Primul, Tripla Alianta, era alcatuit din Germania, Austro-Ungaria si Italia, iar cel de-al doilea le unea pe doua foste inamice, Rusia si Franta. Acordurile pe care erau bazate acestea aveau caracter defensiv. In ciuda existentei acestor combinatii, nu insemna ca Europa era impartita in doua tabere armate. Intre partenerii aliantelor existau adesea dezacorduri in anumite privinte. Intelegerea din 1897 dintre Rusia si Imperiul habsburgic referitoare la pastrarea status-qou-ul in Balcani demonstra ca membri unor sisteme divergente puteau incheia acorduri politice importante. Permanenta cooperare a statelor in privinta chestiunii macedonene a fost de asemenea discutata.

O singura mare putere, Marea Britanie, refuzase pe toata durata secolului al XIX-lea sa semneze aliante generale. Atitudinea ei avea sa se modifice in secolul urmator. In cadrul unor acorduri separate incheiate cu Franta si Rusia in 1904 si 1907, Britania a rezolvat marile dispute coloniale cu principalii ei rivali in aceasta chestiune. Aceste intelegeri, alianta ruso-franceza si tratatele coloniale dintre Marea Britanie, Franta si Rusia, au format baza combinatiei diplomatice cunoscute sub numele de Tripla Antanta. Cu toate ca Marea Britanie nu era legata de Franta sau de Rusia prin aliantele propriu-zise, guvernul ei a manifestat incepand cu aceasta perioada tendinta de a colabora cu guvernele acestora in problemele internationale.

Intre 1878 si 1908, status-quo-ul a fost mentinut cu success in Orientul Apropiat, in mare parte datorita cooperarii puterilor pentru calmarea crizei declansate in legatura cu evenimente ca rascoalele din Creta si razboiul Greco-turc din 1897. In 1908, cand Austro-Ungaria a anexat Bosnia-Hertegovina in imprejurari care au produs o mare nemultumire atat la Sankt Petersburg cat si la Belgrad, acest acord international s-a destramat.[4]

Anexarea a constituit o lovitura puternica pentru Serbia care, de la urcarea pe tron a lui Petru Karagheorghevici, nu mai avea legaturi stranse cu Viena. Cu toate ca guvernul habsburgic preluase administratia Bosniei-Hertegovina, nationlistii sarbi aveau inca sperante ca intr-un viitor oarecare vor reusi cumva sa dobandeasca ceea ce ei considerau drept tinuturile lor nationale. Anexarea indeparta si mai mult posibilitatea aceasta.

In octombrie 1909, tarul Nicolae al II-lea al Rusiei si regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei, insotiti de ministri lor de externe s-au intalnit la Racconigi si au ajuns la un acord privind interesele lor reciproce in regiune. Aceasta intelegere i-a permis Italiei in 1911 sa intre in razboi cu Imperiul otoman in chestiunea controlului asupra zonei Tripoli.

Mult mai serioasa era incurajarea statelor balcanice de catre Rusia de a incepe negocierile pentru formarea unei aliante generale intre ele. Obiectivul rusilor era instituirea unui front impotriva monarhiei habsburgice, nu pregatirea unui razboi sau impartirea definitive a teritoriilor otomane din Europa.

Statele balcanice nazuiau la teritoriile otomane ramase in Europa pentru ca expansiunea le ajuta din punct de vedere economic si pentru ca populatia locala se credea ca aspira la unire pentru a scapa de dominatia subreda a sultanului. Ele se temeau ca Austro-Ungaria va incerca sa obtina un mandat European pentru ocuparea Macedoniei, la fel cum procedase in cazul Bosniei-Hertegovina. Prabusirea administratiei in regiunile albaneze crease pericolul suplimentar ca una sau mai multe puteri va dori sa intervina si acolo.[5]

Situatia provinciilor europene ale Turciei a trezit nevoia statelor balcanice de a coopera pentru a si le imparti inainte ca marile puteri sa intervina direct. Daca acest lucru era realizabil depindea in principal de relatiile dintre Bulgaria si Serbia, mult imbunatatite dupa 1903, desi problema Macedoniei ramasese una spinoasa. Acordul economic incheiat in 1905 semnala intentia lor de a colabora. Serbia era partenerul mai dornic pentru ca o interventie habsburgica in centrul Balcanilor sau pe coasta sudica a Adriaticii si teritoriul inconjurator i-ar fi circumscris libertatea de actiune in asa fel incat ar fi pus capat independentei sale cel putin in practica

Odata trecuta criza anexarii, discutiile au fost reluate intre Belgrad si Sofia. Aceasta din urma dorea autonomie pentru intreaga Macedonie, in timp ce Belgradul dorea o impartire in sfere de actiune. Razboiul lansat de Italia impotriva Imperiului otoman in septembrie 1911 le-a determinat sa cada de acord mai repede.[6]

Guvernul bulgar recunostea ca "vechea Serbie", acea parte a provinciei Kosovo care pentru sarbi reprezenta de fapt "Kosovo" trebuie mentinuta in afara discutiilor si ca Serbia avea intr-adevar interese in Macedonia. Guvernul sarb accepta in principiu ideea autonomiei macedonene atata vreme cat sarbii si bulgarii aveau aceleasi drepturi si cat Macedonia se alatura sistemului lor de taxe vamale. In cele din urma s-au stabilit doua zone de actiune, cea nordica pentru Serbia, cea estica pentru Bulgaria si inca una contestata intre cele doua, a carei soarta urma sa fie stabilita daca era nevoie.[7]

In aparenta, tratatul incheiat in martie 1912, dupa cinci luni de negocieri, era unul reciproc de aparare. El a fost insotit de o clauza secreta care anticipa un razboi cu Turcia si impartirea teritoriului eliberat si de o conventie militara. S-a cazut de acord ca tinutul situate la nord de Muntii Sar sa fie atribuit Serbiei, iar regiunea de la est de fluvial Struma si Muntii Rodopi, Bulgariei. O mare parte a Macedoniei ramanea astfel neimpartita. Cele doua guverne au fost de accord ca, in caz ca nu puteau ajunge la o intelegere in privinta acestei regiuni, sa apeleze la ajutor international. S-a stabilit totodata ca, in cadrul viitorului razboi cu Imperiul otoman, Bulgaria sa participle cu un efectiv de 200.000, iar Serbia cu unul de 150.000 de soldati.

Au urmat negocieri cu Grecia. Desi accepta coexistenta nationalitatilor sub dominatia otomana, Atena se opunea cu hotarare autonomiei Macedoniei si nici nu concepea sa fie de acord de forma, asa cum proceda Serbia. Cum timpul presa, alianta defensiva incheiata in mai si urmata de o conventie militara a amanat intreaga chestiune teritoriala pana dupa incheierea viitorului razboi. In octombrie, Muntenegru a semnat acorduri cu Serbia si Bulgaria.[9]

Initial, Romania nu a fost solicitata si nu s-a implicat, nici nu avea practic de ce, intr-o structura ce urmarea atunci exclusiv lichidarea prezentei otomane in Balcani. A fost o forma noua, unica in felul ei, de colaborare a balcanicilor si ca atare ea a fost privita cu intelegere si simpatie de catre statul roman care a respins atunci propuneri de colaborare politico - militara venita de la Constantinopol.

Alianta balcanica si-a avut virtutile si deficientele ei. Ea a creat o baza reala, pozitiva, pentru ca popoarele balcanice sa-si elibereze cu forte proprii fratii aflati inca sub control otoman. Alianta balcanica, eventual completata prin implicarea Romaniei, ar fi putut deveni un factor politico - militar important in Europa inceputului de veac, putand chiar sa asigure o anumita independenta si posibilitatea de rezistenta fata de diversele tendinte imperiale in zona a marilor puteri.

Alianta a cuprins de la incepue, in embrion, o serie de contradictii interne generate de tendinte expansioniste, potentate si de implicarea uneia sau alteia dintre marile puteri in capitalele din zona.[11]

Statele balcanice nu erau pregatite de razboi. Negocierile acestea, chiar daca nu si detaliile lor exacte, erau cunoscute de marile puteri, toate fiind tot mai ingrijorate in privinta lor. Ele nu doreau o alta criza rasariteana. Italia isi extinsese operatiunile in Marea Egee in aprilie si in Bosfor si Dardanele in iulie.

Amenintate de otomanizare, de interventia marilor puteri, de unificarea celor patru provincii albaneze intr-o formula autonoma, guvernele balcanice au reusit sa treaca peste neincrederea reciproca si sa formeze o Liga Balcanica, mai puternica si mai pragmatica decat cea din 1860. Acordurile au fost comunicate Rusiei care initial le incurajase. Austro-Ungaria a exercitat intreaga presiune de care era capabila pentru a distruge frontul comun. Chiar si Rusia se temea de complicatiile carora sa nu le poata face fata si a incercat sa tempereze intentiile ofensive ale statelor balcanice. Pe parcursul verii, puterile s-au angajat in frenetice discutii diplomatice.

La 8 octombrie, Rusia si monarhia habsburgica au trimis un avertisment statelor balcanice in numele tuturor puterilor, dar interventia lor era tardiva.

Statele balcanice fusesera incurajate de Rusia sa se opuna influentei austro-ungare. Incurajate de infrangerea armatei otomane in nordul Africii si de esecul sau de a inabusi revolta albaneza, ele erau si mai imboldite de pericolul dublu al interventiei marilor puteri si al preluarii initiativei de catre extremisti.

In aceeasi zi in care Rusia si monarhia habsburgica trimisesera un avertisment statelor balcanice, 8 octombrie 1912, Muntenegru a invocat o veche disputa la granita si a lansat un atac impotriva Imperiului otoman. Impotriva aceluiasi adversar s-au implicat Serbia si Bulgaria, la 17 octombrie si Grecia la 19 octombrie, acuzand Poarta ca nu a aplicat un articol al Tratatului de la Berlin - adoptarea in Macedonia a unui sistem similar cu Regulamentul cretan din 1868.

Poarta s-a grabit sa isi incheie socotelile cu Italia si aproape ca a facut acelasi lucru si cu Albania. Prin tratatul de pace semnat in octombrie 1912, Italia pastra Libia, in schimbul platii unei parti importante a datoriei otomane. Razboiul din Balcani i-a dat prilej sa ocupe Dodecanesul.

Armata otomana era slabita de razboiul din Libia, de neintelegerile interne, de probleme financiare si de dezertari. Fortele sale din Europa erau depasite numeric de cele ale aliatilor balcanici care, in afara armatelor, puteau sa se foloseasca si de bandele inarmate din Macedonia si Albania de Nord pentru operatiuni de gherila si sabotaj in spatele liniilor dusmane. Fortele balcanice numarau 700.000 de oameni, fata de cei 320.000 ai otomanilor. In plus, flota de curand echipata a Greciei a detinut controlul marilor pe toata perioada razboiului. Trupele aliatilor puteau fi transportate cu usurinta din Anatolia in Macedonia pe cea mai rapida si mai directa ruta.[13]

Guvernul otoman se temuse de declansarea unui astfel de conflict. Regimul Junilor turci nu era gata sa intre intr-un conflict armat. Cu toate ca in anii anteriori armatele otomane reusisera de obicei sa invinga fortele militare balcanice, de data aceasta combinatia era prea puternica.

De partea statelor balcanice, cele mai importante lupte au fost purtate de armata bulgara care era nevoita sa tina piept principalelor forte otomane din Tracia. Comandamentul militar bulgar a fost obligat sa-si concentreze trupele si eforturile aici. In decurs de o luna armatele balcanice au repurtat victorii rasunatoare pe toate fronturile. Ele impartisera fortele otomane in doua, o parte care apara Scutari si Ianina in vest si una care apara Adrianopolul.[14]

Muntenegru si Serbia montasera clanurile albaneze unele impotriva celorlalte. Sarbii intrasera in Skopje si se alaturasera muntenegrenilor la Novi Pazar. Bulgarii ii incoltisera pe turci in Tracia de Est si ii impinsesera inapoi inspre liniile lor defensive din Çatalca, la 40 de km de Constantinopol, dar grecii ii invinsesera la Salonic. Sarbii si grecii patrunsesera in teritoriul contestat de macedoneni si albanezi. Turcii, care facusera deja apel la medierea marilor puteri, au cerut armistitiu.

Spre surpriza intregii comunitati europene aliatii balcanici au reusit ca in circa o luna sa elimine practice prezenta politica otomana in spatiul balcanic.

Bulgarii, care se gandisera serios sa isi continue marsul pana la Constantinopol, pentru avantajul la negocieri oferit de ocupatia temporara a capitalei otomane, si-au reinnoi atacul. Se spune despre regale Ferdinand ca se gandea la o intrare triumfala in Constantinopol. Armata bulgara dadea insa semne de oboseala dupa eforturile initiale, iar tentativa a esuat.

Stapanirea europeana a Imperiului otoman fusese distrusa. In afara liniilor Çatalca nu ramaneau decat trei orase asediate - Adrianopolul, incercuit de bulgari, Ianina de greci si Scutari de sarbi si muntenegreni. Razboiul s-a purtat si in spatiul maritim si s-a incheiat, intr-o prima etapa, printr-un armistitiu semnat la 4 decembrie 1912. Beligerantii s-au intrunit la masa tratativelor care s-au prelungit fara rezultate.[15]

Infrangerea a condus la caderea guvernului otoman. In ianuarie 1913, in cursul negocierilor de pace, C.U.P. a organizat o lovitura de stat, intorcandu-se inca o data spre Sevket care va fi asasinat in decursul aceluiasi an. Noul guvern a oprit negocierile.

La 3 februarie 1913, operatiunile au fost reluate: Ianina a cazut in mainile grecilor, Adrianopolul in ale Bulgarilor, iar Scutari in cele din urma in mainile muntenegrenilor si sarbilor. Acestia au fost nevoiti sa se retraga din zona, sub amenintarea razboiului cu Austro-Ungaria si in urma unei demonstratii navale a marilor puteri.

In aprilie, Conferinta de pace s-a reunite din nou la Londra. Aliatii isi asigurasera Victoria, dar alti factori au intervenit in impartirea prazii de razboi.

Romania si-a declarat de la bun inceput neutralitatea. In fapt, a fost o atitudine binevoitoare fata de statele crestine care modificau atunci cu propriile lor forte harta politica a zonei, stabilita prin tratatele de la Berlin, ale carui prevederi deveneau in acest mod caduce. Aceasta a fost de altfel baza juridica in actiunea revendicativa a Romaniei de modificare a frontierei sudice a Dobrogei, stabilita nedrept prin presiunile Rusiei inainte si in timpul Congresului de la Berlin.[16]

Atunci revendicarile teritoriale romanesti in spatiul dobrogean au avut un insemnat sprijin in cercurile politice si in opoinia publica. Tot acolo evenimentele din Balcani si viitoarea structura politica erau urmarite cu atentie si din alte doua considerente, respectiv soarta ulterioara a sutelor de mii de aromani ce urmau a intra in noi relatii territorial-statale, precum si noul raport de forte ce urma a se stabili, existand teama, nu lipsita de temei, de instaurare in zona a unei hegemonii statale care sa devina amenintatoare si pentru statul roman. Nu poate fi ignorata nici ingrijorarea ca respectivul conflict sa nu se extinda asa cum s-a intamplat de altfel la un an de zile dupa incheierea conflictului.[17]

Insistenta de a crea un stat albanez a tulburat aranjamentele anterioare. Conferinta a anulat acordul sarbo-bulgar: Serbia avea sa fie flancata de o Albanie aflata sub protectia habsburgica si de o Bulgarie imprevizibila care putea fi influentata de la Viena. Albania i-a lipsit pe sarbi si pe greci de castigurile teritoriale anticipate la Marea Adriatica si astfel a determinat concentrarea intereselor lor asupra Macedoniei. Ei s-au hotarat sa pastreze teritoriile ocupate, neimpartite inca si ravnite de Bulgaria.[18]

In vreme ce Serbia a cerut revizuirea acordului, Austro-Ungaria a sprijinit Bulgaria in hotararea sa de a pastra o bucata mai mare din Macedonia decat intentionase la inceput sa ceara. Dupa ce Romania a cerut o favoare teritoriala in detrimentul Bulgariei, aceasta a avut un motiv in plus ca sa tina cu dintii de o bucata cat mai mare din Macedonia. Chestiunea nu mai era doar etnica; nu era nici macar vorba de implinirii "Marii Idei" in detrimental Imperiului otoman, ci pur si simplu de echilibrul puterii in Balcani.

Unul din obiectivele majore ale sarbilor la intrarea in razboi fusese obtinerea unui port la Marea Adriatica, de preferat Durrës. Ca si mai inainte, Imperiul habsburgic, secondat de Italia, s-a opus oricarei extinderi a Serbiei spre Adriatica.[19]

Temandu-se de Bulgaria ca principala competitoare, Serbia si Grecia au ajuns iar la o intelegere secreta asupra impartirii acestei zone si a ajutorului reciproc in caz de razboi. Aceste doua guverne erau in legatura si cu Romania, cu Muntenegru, ba chiar si cu Imperiul otoman.

Tratatul de la Londra a fost incheiat in mai 1913, dupa ce partilor li s-a cerut sa semneze sau sa se retraga. El a impus Turciei renuntarea la intregul teritoriu la vest si de o linie trasata de la Enos (Enez) pe tarmul Marii Egee pana la Midia (Midye) la Marea Neagra. Cu exceptia unei Albanii conturate de granite naturale muntoase si de o coasta intinzandu-se de la Scutari la Valona, teritoriul pierdut de Imperiul otoman urma sa fie impartit intre aliati - o sarcina imposibila.

Bulgaria a invocat principiul proportionaitatii achizitiilor in functie de participarea militara. Serbia si Grecia au replicat cu principiul echilibrului - nici un stat nu trebuie sa devina prea puternic. Incidentele s-au inmultit. Rusia a incercat sa medieze un compromis tripartit si a esuat neputand sa puna de acord statele balcanice.

2. Al doilea razboi balcanic

Tratatul de la Londra din mai 1913, din cauza unor cauze complexe, nu a stabilit noile frontiere balcanice. Teritoriile proaspat eliberate erau revendicate in proportii cat mai mari de catre statele din zona, in primul rand de catre Bulgaria care, incercand politica faptului implinit, a declansat, la17/30 iunie 1913, al doilea razboi balcanic. Fortele bulgare i-au atacat simultan pe sarbi si pe greci.

Fostii aliati ai Bulgariei au adresat Romaniei cererea de a interveni pentru a pune capat ostilitatilor. In telegrama circulara a ministrului afacerilor straine, Titu Maiorescu, catre toate Legatiile Romaniei din data de 20 iunie/3 iulie 1913 se preciza:

"Prin Nota din 23 mai/5 iunie am facut deja cunoscut Puterilor ca daca razboiul ar izbucni intre aliatii balcanici, Romania s-ar vedea silita sa iasa din rezerva pastrata pana in acest moment.

Cum Bulgaria astazi se afla in mod efectiv in stare de razboi cu Grecia si Serbia, Majestatea Sa Regele a ordonat mobilizarea armatei romane.

Va rog sa aduceti acest fapt la cunostinta Guvernului pe langa care suntenti acreditat".[20]

In urma primului razboi balcanic, Bulgaria isi sporise teritoriul. La Bucuresti, extinderea si - implicit - intarirea vecinului din sud a fost perceputa ca o amenintare pentru securitatea frontierei dintre cele doua tari in Dobrogea. Guvernul roman a cerut, drept compensatie pentru anexiunile bulgare, rectificarea frontierei dobrogene. Dupa lungi negocieri, la care au luat parte si marile puteri, concesia maxima acceptata de Bulgaria a fost cedarea Silistrei cu o zona de 3 km in jurul ei.[21]

Solutia a fost considerate la Bucuresti ca nesatisfacatoare, iar opinia publica, favorabila Serbiei, a devenit tot mai ostila la adresa Bulgariei. Guvernul conservator prezidat de Titu Maiorescu, cu consimtamantul regelui Carol I, a optat pentru calea militara de rezolvare a diferendului romano- bulgar.

In seara de 26 iunie 1913 se decidea intrarea Romaniei in razboi. In nota adresata guvernului bulgar se spunea:

"Legatia Regala a Romaniei este insarcinata de Guvernul sau sa comunice Guvernului Regal al Bulgariei cele ce urmeaza:

Guvernul roman a prevenit la timp pe Guvernul bulgar ca daca aliatii balcanici s-ar afla in stare de razboi, Roamnia n-ar putea sa pastreze rezerva ce-si impusese pana acum in interesul pacii si s-ar putea vedea silita sa intre in actiune.

Guvernul bulgar n-a crezut necesar sa raspunda acelei comunicari, dimpotriva si din nenorocire, razboiul a inceput mai intai prin atacuri fara veste bulgaresti contra trupelor sarbesti, chiar fara a observa regulile elementare de notificare prealabile care cel putin ar fi dat dovada de respectul cuvenit si uzurilor internationale.

In fata acestei situatii, Guvernul roman a dat ordin armatei de a intra in Bulgaria".[22]

Impotriva Bulgariei s-a creat o noua alianta, in fapt, partial doar consemnata si in acte bilaterale. Alaturi de Serbia si Grecia s-au implicat Romania, Muntenegru si Imperiul otoman.

Marile puteri europene s-au interesat de scopul urmarit de Romania odata cu intrarea armatei in Bulgaria. Din raportul inaintat de Titu Maiorescu, seful guvernului, regelui Carol I, la data de 28 iunie/11 iulie 1913, citam urmatoarele:

"Dis-de-dimineata au fost astazi la mine ministrul francel, dl. Blondel, apoi cel german, dl. Waldthausen, si cel austro-ungar, printul de Fürstenberg, iar intre orele 10 si 12 a.m. au venit Ministrul Afacerilor Straine, ministrul Serbiei, dl. Ristici si apoi al Rusiei, dl. Schebeko. Toti m-au intrebat despre scopul ce-l urmarim cu inaintarea armatei noastre in Bulgaria. Le-am declarat ca intentia este indoita: 1) de a asigura de asta-data Dobrogei noastre o frontiera militara, adica Turtucaia - Dobrici - Balcic, cu numarul de kilometri necesar la apus si la miazazi, deoarece pentru bulgari, care au atacat pe proprii lor aliati, conventiile internationale nu par a avea destula insemnatate; 2) de a participa la tratatul care va reglementa impartirea teritoriilor cucerite de la turci, fie ca acest tratat se va incheia numai intre noi si actualii beligeranti, fie ca va fi supus unui congres general European.

Nici unul dintre ministri straini nu au ridicat vreo obiectie in contra acestei indoite declarari. Dl. Ristici a adaugat ca, dupa parerea d-sale personala, noi, cele cinci state beligerante, ar trebui sa reglementam singuri noi chestiuni ce ne privesc."[23]

Ca si in razboiul precedent, au existat mai multe fronturi. Romania a mobilizat circa jumatate de million de combatanti, dintre care aproximativ 425.000 de soldati si ofiteri au trecut frontiera bulgara in Cadrilater si peste Dunare. Campania armatei romane a fost un fel "razboi fulger", caci ea s-a desfasurat rapid si cu pierderi reduse.

Armata romana a ajuns in scurt timp pana la platoul pe care se afla capitala Bulgariei, la 10 kilometri de aceasta. Regele Ferdinand al Bulgariei si-a concentrat totalitatea fortelor militare pe frontal din Macedonia si, neavand efective suficiente, a ordonat ca in nord sa nu reziste militar avansarii romanesti.

Ca atare, trupele romane nu au purtat lupte, a fost o demonstratie militara in care populatia pasnica practic nu a avut de suferit. Interventia romaneasca, asa cum declarase chiar guvernul la inceput, a avut ca unul din scopuri fundamentale incheierea cat mai grabnica a varsarilor de sange care cu intermitente se faceau in Balcani de aproape un an.[24]

Intr-un gest de disperare, Bulgaria ofera Romaniei teritoriul solicitat in Dobrogea. Raspunsul Romaniei a fost prompt asa cum reiese din telegrama ministrului afacerilor straine al Romaniei catre ministrul afacerilor straine al Bulgariei, transmisa prin legatiile Italiei la Bucuresti si la Sofia, datata 7/20 iulie 1913:

"Oferta pe care Bulgaria o face prin telegrama datata din Sofia la 5/18 iulie si comunicata la Legatia Italiei la Bucuresti la 6/19 curent "de a ceda Romaniei partea teritoriului bulgar situat la nord-est de o linia plecata de la Turtucaia si ajunge la Balcic", a fost deja oficial facuta in numele Bulgariei, sub o forma mai precisa, in special atribuind Romaniei orasele Turtucaia - Dobrici - Balcic, iar Romania a luat act de ea, adaugand, bineinteles, numarul kilometrilor aratati in situatia topografica la vest si la sud de linia mai sus specificata.

Cat pentru cererea Bulgariei ca armata romana sa opreasca marsul sau si sa se retraga pe tarmul stang al Dunarii, ea nu poate fi luata in consideratie, Romania facand sa inainteze armata sa pentru a grabi incheierea pacii intre toti beligerantii.

Daca Bulgaria vrea sa ajunga la acelasi rezultat, ea trebuie sa vesteasca despre aceast acat mai curand Romania si sa desemneze plenipotentiarul sau pentru discutarea preliminariilor pacii intre toti beligerantii. La aceasta discutie Romania va proceda cu un spirit de conciliere si de nepartinire".[25]

Inainte de incheierea armistitiului, Romania a obtinut de la Bulgaria nu numai teritoriul cerut in Dobrogea, dar si autonomia scolilor si bisericilor aromane, crearea unui episcopat si facultatea de subventie, precum si obligatia pentru Bulgaria de a darama lucrarile de fortificatie si a nu mai construi altele.

Guvernul roman a primit garantii din partea tuturor participantilor la razboi ca vor acorda aromanilor drepturile meritate. Cu cateva luni inainte guvernele balcanice nu erau atat de binevoitoare in problema aromanilor.

Judecand gresit situatia, regale Ferdinand al Bulgariei ordonase, convins ca va obtine o victorie stralucita, atacul impotriva Serbiei si Greciei. Actiunea a constituit o greseala dezastruoasa. Cel de-al doilea razboi balcanic a avut drept rezultat infrangerea completa a Bulgariei.

La 31 iulie a fost semant un armistitiu la Nis. Toate statele participante la conflict au fost de accord ca tratativele de pace sa se desfasoare la Bucuresti.