Metode si tendinte in istoriografia romaneasca in secolul al XIX-lea

Probleme:

B.P. Hasdeu - istoric romantic influentat de pozitivism

Principiile metodologice lansate la Junimea

A. D. Xenopol, autorul primei lucrari de teorie a istoriei in istoriografia romaneasca

Scoala critica

Interesul acordat metodei a reprezentat o trasatura caracteristica pentru istoriografia romaneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea. Trebuie precizat de la inceput ca fenomenologia reflectiei teoretice romanesti acorda trei sensuri conceptului de metoda:

In sens traditional prin metoda se intelege ansamblul de reguli privind strangerea, ordonarea, utilizarea izvoarelor in vederea alcatuirii si expunerii adecvate a operei istorice.

In sens larg, prin metoda se intelege un ansamblu de principii si reguli derivate dintr-o conceptie istoriografica sau teorie a istoriei.

In sens restrans, metoda reprezinta procedeele logice implicate in operatiuni de adunare, selectare si interpretare a materialului istoric.

In istoriografia romaneasca la sfarsitul secolului al XIX -lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea se poate vorbi despre anumite constante metodologice: atasamentul fata de regula de aur a istoriografiei moderne formulata de Ranke- "precizie, patrundere, expunere", impartasirea conceptiei clasicilor francezi si germani ai pozitivismului Langlois, Seignobos, Benheim si aprecierea aproape unanima a valentelor metodei regresive (trecerea de la ceea ce este mai bine cunoscut catre ceea ce este obscur) si explicarea evenimentelor mai ales prin urmari si mai putin prin cauze.

In acceptiunea traditionala, interesul pentru metoda de lucru s-a manifestat de timpuriu in istoriografia romaneasca. Intre cei dintai istorici preocupati de a defini metodele uzitate in istorie aflandu-se Aaron Florian (1805-1887). In Introductie la Elemente de Istoria Lumii, lucrare publicata in 1845, el dovedea cunoasterea principalelor "chipuri" in care "se pot povesti si infatisa" evenimentele istorice tinzand catre conturarea si a unei tipologii a metodelor istorice. Lucrarea nu are nici un merit stiintific deosebit, dar este clar scrisa si a putut fi un bun manual de istorie universala.

Conceptia asupra metodei s-a dovedit a fi inchegata in lucrarile lui B.P.Hasdeu (1838- 1907). Profesor de filologie comparata la Universitatea din Bucuresti (1874- 1900), director al Arhivelor statului (1876- 1899), cunoscator al mai multor limbi straine, a publicat colectii de izvoare prin Arhiva Istorica a Romaniei si a contribuit la largirea metodei de cercetare in istorie prin folosirea elementelor oferite de alte stiinte, in principal de lingvistica. Reprosand istoriografiei contemporane serioase carente metodologice si de spirit critic, Hasdeu va lansa in 1860 teoria triadei metodologice. In scrierea istoriei, considera el, trei sunt operatiunile succesive si obligatorii: culegerea datelor, analiza lor, si, in fine, "cladirea edificiului". In lucrarile sale ulterioare va nuanta, preciza si amplifica aceasta conceptie ajungand ca in lucrarea Istoria critica a romanilor sa formuleze un adevarat decalog.

Principiile formulate in Istoria critica a romanilor pe care istoricul trebuia sa le respecte erau: slujirea neabatuta a adevarului istoric, intemeierea afirmatiilor "numai pe date sincrone evenimentelor" si pe mai multe izvoare, luarea in considerare doar a informatiilor aproape ca loc si timp de evenimentul relatat, contestarea oricarei autoritati in afara izvorului istoric, utilizarea izvorului in text si in context "cunoscandu-se intr-un mod filologic limba originalului", obligatia observarii scrupuloase a regulilor generale acceptate ale citarii, precum si necesitatea cultivarii orizontului interdisciplinar. [2]

In legatura cu necesitatea cultivarii orizontului interdisciplinar, B.P. Hasdeu accentua obligatia istoricului de a interconecta in demersurile sale diversele discipline stiintifice: "arheologia cauta sa mearga brat la brat cu medicina, precum insasi medicina merge brat la brat cu chimia si statistica, toate ramurile cunostintelor, pana in cele mai eterogene, fiind adesea indispensabile unui adevarat istoric."[3] Datele oferite de catre fiecare dintre stiinte se cereau apoi "armonizate" cu ajutorul unei anume filosofii - evolutionista, experimentala si pozitivista. Subliniind corelatia necesara dintre analiza si sinteza in inaltarea edificiului istoric, Hasdeu accentua preeminenta absoluta a analizei. Metoda analitica in conceptia sa insemna "migaloasa procedura de descompunere din mai mic in mai mic" si era "singura apta a cladi edificiul istoric pe o temelie solida, larga si profunda. Odata fiind definite toate elementele constitutive ale scheletului, devine apoi usor a-l recompune prin sinteza."

Istoria critica a romanilor este cea mai elocventa expresie a imbinarii intre teoria metodologica, personalitatea autorului si spiritul timpului redactarii. Hasdeu este figura cea mai interesanta din perspectiva traditiei enciclopedice. Spirit renascentist, deschis catre mai multe domenii ale cunoasterii, de la biologie, drept, religie, lingvistica, istorie, si-a largit mereu orizontul si a conceput proiecte ce s-au dovedit a fi imposibil de realizat intr-o viata de om . Istoria critica a romanilor s-a dorit a fi lucrarea a tot cuprinzatoare pentru trecutul poporului, realizata in maniera critica, de dimensiuni enorme asa cum timpul in care era scrisa o cerea pentru a justifica unitatea nationala si pentru a-i sprijini aspiratiile. Ca orice proiect atat de ambitios nu a fost realizat decat fragmentar, iar principiile metodologice enuntate in Introducere doar partial au fost respectate. A reusit sa publice din aceasta ambitioasa sinteza numai un prim volum, in 1873, si o fascicula din al doilea, in 1875, lasand doar a se inchipui splendoarea monumentului. Primul volum a oferit multe ocazii de a fi criticat, ocazii pe care proaspatul discipol al Junimii, George Panu, nu a intarziat sa le fructifice. Minutia analitica era de multe ori uitata, acumularea de texte servea in unele cazuri argumentarii unor idei preconcepute, efortul de a compara conducea in multe cazuri spre concluzii false, iar imaginatia era prea des lasata sa dicteze in desfasurarea analitica. Nu in stabilirea foarte corecta a evenimentelor istorice trebuie cautat aportul lui B.P.Hasdeu, ci in efortul lui de a conceptualiza istoria.

Pe fundamentul contributiei lui B.P.Hasdeu s-au grefat dezbaterile teoretico-metodologice dezvoltate in ambianta Junimii. Spirite metodice prin excelenta, junimistii s-au opus deopotriva eruditiei si generalizarii in exces. Pornind de la critica unor detalii de ordin formal, dovedite ca fiind eronate, Titu Maiorescu (1840-1917), "ideologul" Junimii, a nazuit a pune bazele unei stiinte istorice solide "despre izvoarele de unde curge istoria si mijloacele de a le cerceta". Unul dintre punctele forte prin care junimistii s-au impus in peisajul istoriografiei nationale au fost dezbaterile cu caracter teoretic. In 1868, Maiorescu a publicat in revista Convorbiri literare articolul program al miscarii, "In contra directiei de astazi in cultura romana". In acest program demonstra ca viciul culturii romane era neadevarul si superficialitatea rezultat al copierii fara discernamant a formelor culturii apusene. Critica dura la adresa culturii romane nu a fost insotita si de producerea la Junimea a unor lucrari model metodologic. In privinta scrierii istoriei, ea era considerata de Maiorescu uitata de contemporani, nimeni din cei ce ar fi incercat sa se afirme in acest domeniu nu se puteau mandri cu succese. Titu Maiorescu a scris o singura lucrare de istorie, cunoscuta sub titlul Istoria contemporana a Romaniei (1866- 1900), publicata postum, in 1925. Este vorba despre o istorie politica, in principal parlamentara, fara probleme deosebite din punct de vedere metodologic. Titlul de istorie, care nu ii apartine autorului, este chiar pretentios fiind vorba in fapt despre o culegere de studii.

George Panu (1848- 1910), istoricul declarat al Junimii reprosa scolii istorice de la Bucuresti (si mai ales lui B.P.Hasdeu) lipsa spiritului critic manifestat prin nerespectarea principiului metodologic al citarii surselor, tolerarea si nerecunoasterea inexactitatilor si inadvertentelor istorice. Aceste reprosuri erau totodata si elemente de delimitare intre cele doua scoli: istoricii de la Bucuresti, "care lucrau fara nici o metoda, necalauziti de principii solide, ocupati cu chestiuni marunte" si cei de la Iasi- "cu o metoda sigura si putere de a generaliza." Tot prin raportare la scoala de la Bucuresti, George Panu isi definea si propria sa conceptie asupra rolului metodologic al ipotezei in istorie. Din perspectiva rolului jucat de ipoteza in stiinte, Hasdeu definea ipoteza drept " o presupunere la mijloc intre doua observatiuni: prima observatiune accidentala, da nastere presupunerii; a doua observatiune intentionala, verifica presupunerea. O presupunere odata verificata inceteaza de a fi ipoteza, devenind fapt". Pornind de la aceasta conceptie George Panu adauga: "Eu inteleg ipotezele in istorie, dar chiar ipotezele trebuiesc sa aiba o baza primitiva reala si sa fie date vecinic de pure ipoteze, iar nu de adevaruri si constatari positive."

Destinul lui George Panu ramane simptomatic pentru ceea ce avea sa se numeasca momentul 1870. Oprindu-se la "cazul" lui Panu, Niculae Iorga nota ca Panu l-a criticat pe Hasdeu fiind: "peste masura de sigur ca biata lui stiinta de imprumut intrece tot ceea ce ingramadisera indelungatele lecturi ale Magului de la Bucuresti. Cand a ajuns la Paris, s-a gasit in fata unei metode serioase, intr-o veche onestitate scolara, si el a simtit imediat cum ii dispare orice avant si, neputandu-se transforma, a ramas, in afara de gazetarie si politica, pentru restul zilelor sale sterp."

In sfera castigurilor metodologice junimiste se inscriu - realismul, spiritul critic si principiul veracitatii neconditionate, care se concretizeaza in repudierea generalizarilor premature si a cercetarilor din pura curiozitate si neghidate de o idee de ansamblu si investigarea riguroasa, metodica in care se avanseaza gradat de la particular la general, de la detaliu catre ansamblu.

Metoda de lucru fundamentata la Junimea a cunoscut implinirea prin Scoala Critica reprezentata de Ioan Bogdan( 1864-1919) si Dimitrie Onciul (1856- 1923). Cei doi s-au format la Junimea si in directia promovata de ei este evident criticismul generalizat, spiritul de fronda, aceiasi dispozitie sceptica menita sa incurajeze judecata critica, spiritul deschis, obsesia pentru nivel, calitate si valoare. Scoala s-a impus pe masura ce a putut dispune de catedre universitare si nu a formulat un program in intelesul strict al termenului asa cum se intampla de regula cu scolile stiintifice. Au fost totusi formulate recomandari si prioritati. Prin Scoala critica se manifesta trecerea de la teorie la metoda inteleasa ca stapanire perfecta a criticii istorice de text si de la reproducerea trecutului la intelegerea sa, in repetata afirmare a credo-ului impartialitatii. Productiile Scolii nu egaleaza modelul francez al Scolii metodice, dar sunt revelatorii pentru eforturile unei istoriografii angajate pe calea autodefinirii sale.

Partea cea mai rezistenta din metodologia acestei scoli ramane critica izvoarelor intemeiata pe stapanirea instrumentului filologic combinata cu activitatea formativa de initiere a noilor generatii de istorici in spiritul exigentelor metodologice. D.Onciul s-a preocupat in mod special de conturarea unei teorii a izvorului istoric. Conform definitiei lui, izvoarele se impart in doua categorii : "resturi" si "traditii". In categoria "resturilor" sunt incluse documentele de cancelarie, actele de toate tipurile, inscriptii, monumente, productele artelor si stiintelor, iar in cea a "traditiilor"sunt incluse miturile, legendele, povestirile, anectodete ("traditii orale") si inscriptii, genealogii, anale, cronici, biografii ("traditii scrise") In considerarea "unui izvor istoric trebuie sa avem in vedere ceea ce voim sa cunoastem din el si ca ce avem sa-l apreciem, sau ca rest sau ca traditie". Intre cele doua, traditia este "izvorul de capetenie al istoriei", "baza a toata cunostinta istorica si mai ales traditia scrisa", dar ea "nu poate conduce singura la adevarata cunostinta istorica". Astfel, ea se cere "verificata si completata cu ajutorul resturilor."

Pentru a oferi o interpretare cat mai cuprinzatoare a evenimentelor istoricul afirma si posibilitatea folosirii izvoarelor apartinand unei perioade istorice ulterioare momentului cercetat. El arata si conditiile in care argumentatia oferita de acestea poate fi considerata valabila. Lucrarile lui Dimitrie Onciul, Teoria lui Roesler (1885) si Originile Principatelor Romane (1899) pot fi considerate adevarate modele de exercitiu al metodei in care se incearca folosirea tuturor acestor tipuri de izvoare.

Ioan Bogdan a formulat un adevarat program de orientare pozitivista pentru studiile de filologie slavo-romana in lucrarea Insemnatatea studiilor slave pentru romani, 1891 si a publicat vechile anale si cronici in slavona: Vechile cronice moldovenesti pana la Ureche (1891) si Cronici inedite atingatoare de istoria romanilor (1895). In discursul tinut la Academia romana in 1905, Istoriografia romana si problemele ei actuale a sustinut necesitatea ca istoricii sa indrepte studiile lor nu numai asupra evenimentelor politice; analiza structurilor sociale, economice si a institutiilor combinata cu analiza politica puteau sa dea o privire de ansamblu asupra epocii cercetate. Adeptul largirii domeniului de interes al istoricului, Ioan Bogdan ramane atasat din punct de vedere metodologic de critica de documente si sustine ca baza edificiului metodic in istorie este analiza documentului scris. Ioan Bogdan a incercat prin organizarea unui seminar de specialitate si prin institutiile la a caror activitate a luat parte sa disemineze noul spirit, critic, al scolii din care facea parte.

D.Onciul si Ioan Bogdan sunt creatori de scoala. Chiar daca proiectul infiintarii unui institut destinat cultivarii metodologiei istorice, dupa modelul celui din Viena, nu a fost tradus in viata, Onciul si Bogdan si-au pus amprenta asupra formarii a cel putin doua generatii de istorici ilustrii.

Deosebit de importante pentru contextul teoretic-metodologic al sfarsitului de secol XIX raman preocuparile lui A.D.Xenopol (1847- 1920). Istoricul iesean s-a dovedit a fi deschis marilor cautari metodologice contemporane lui, fie ca este vorba despre scoala critica dezvoltata de Ranke si Mommsen, sau de istoria de orientare pozitivista practicata de Langlois si Seignobos.

A.D.Xenopol s-a format in spiritul Junimii, dar s-a realizat ca istoric dupa ce a parasit Junimea. Inca din primii ani ai carierei sale s-a aratat foarte interesat de filosofia istoriei si este primul nostru istoric impus in breasla prin filosofia istoriei. La fel ca pozitivistii, Xenopol este preocupat de descifrarea liniilor directoare ale evolutiei istoriei omenirii si nu de expunerea evenimentele marunte. El isi manifesta insa si rezervele in ceea ce priveste interpretarea prea rigida impusa de pozitivisti considerand ca fenomenele spirituale nu sunt identice cu cele naturale si drept urmare nu pot fi analizate din perspectiva aceluiasi sistem de legi. In natura fenomenele se caracterizeaza prin repetitie, in timp ce faptele spiritului se schimba mereu, in primul caz vor trebui analizate faptele de repetitie, iar in al doilea cele de succesiune. Aceasta teorie va fi fundamentata prin lucrarea publicata in 1899- Les principes fondamentaux de l'histoire. Traducerea romaneasca apare la Iasi, in 1900, Principiile fundamentale ale istoriei, si in rezumat, la Bucuresti, in 1901, Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei. In 1908, lucrarea refacuta si completata a fost publicata la Paris, sub titlul La Théorie de l'histoire.

In analiza istorica A.D.Xenopol propunea conceptele de "serie istorica" sau "serie de dezvoltare" si de "inferenta". Istoria era vazuta ca o stiinta a faptelor de succesiune, faptele care nu se repeta niciodata in mod identic, "ci sunt prefacute mereu prin scurgerea timpului", spre deosebire de celelalte stiinte a faptelor coexistente. Faptele coexistente sunt faptele care se repeta permanent in univers, fie intr-un moment dat, fie asupra carora timpul nu are inraurire (exemplul sunt: caderea corpurilor sau dilatarea gazelor ). Pentru a fi cercetate mai multe fapte succesive sunt grupate in serii istorice si sunt investigate prin metoda inferentei. Inferenta este socotita singura metoda logica ce are capacitatea de a satisface cerinta inlantuirii cauzale a doua fapte individuale dintre care unul este cunoscut, iar celalalt se cere cunoscut. Xenopol isi preciza optiunea metodologica: "Istoria nelegand intre ele decat fapte individuale si inlantuirea lor facandu-se de asemeni intr-un mod individual, adica o singura data in cursul timpului, nici inductia si nici deductia nu isi pot gasi explicarea". Nici inferenta, insa, nu poate sa stabileasca adevarul de o maniera indubitabila. Prin inferenta cercetarea era doar dirijata in scopul descoperirii adevarului. Exemple de serii istorice analizate prin inferenta, A.D.Xenopol ofera in lucrarea Domnia lui Cuza Voda publicata in 1903 si chiar in sinteza de istoria romanilor, Istoria romanilor din Dacia Traiana (1888-1893).

Bibliografie :

►B.P.Hasdeu, Istoria critica a romanilor, Ed.Minerva: Bucuresti, 1984, (Introducere).

►A.D.Xenopol, Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei, Bucuresti, 1901

Lucrari generale:

Lucian Boia, Evolutia istoriografiei romanesti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1976, pp.147-214

Adrian Pop, O fenomenologie a gandirii istorice romanesti. Teoria si filosofia istoriei de la Hasdeu si Xenopol la Iorga si Blaga, Ed.ALL: Bucuresti, 1999.