Umbrite de orbitoarea mostenire clasica, originile statului grec modern sunt mai bogate si mai complexe decat ar crede multi.

In Grecia, trecutul clasic te cuprinde. Prima ocheada a unui vizitator asupra Plakai (cel mai binc mentinut cartier vechi al Atenei), pare sa dizolve secolele ce au intervenit, intr-o tara, in care locuitorii iti amintesc cu mandrie de mostenirea lor antica, e usor pentru noul venit sa-si dea seama ca un simplu fir de continuitate merge de la lumea antica la Atena moderna.

O privire mai amanuntita scoate la iveala noi surprize lingvistice si istorice; o casa din Plaka secolului al XV-lea, oferind imaginea Atenei otomane; locuitorii din sudul orasului sunt batranii, refugiati din Asia Mica, care mai vorbesc si acum turceste. In suburbii, spre Nord, se aude si albaneza. Mai incolo, marginea drumului gazduieste un grup de pastori nomazi, o biserica romanica pe o insula cicladica sau un cimitir evreiesc in Ioanina.

Istoria Greciei este povestea interminabila a miscarii oamenilor: inavazii, migrari, depopulari, reveniri. Uneori invaziile au fost scurte, dupa cum a fost cazul arabilor (sec. al VIII-lea -sec. al X-lea). Alteori ele au fost graduale, aducand noi locuitori, cum ar fi triburile dorienc cu trei milenii in urma sau, mai recent, slavii, ambii intrand in Grecia prin Epir, mergand apoi inspre vestul tarii, in Pelopones.

Reversul medaliei a fost depopularea. Locuitori ai unor asezari intregi au plecat din calea popoarelor migratoare. Invaziile slave au facut ca in sudul Greciei sa nu mai existe viata urbana. In mod similar, raiduri-pirat au evacuat Egina (Aegina, Eghina) in anul 896 d.Hr. si au dus la abandonul Samosului tarziu, in secolul al XV-lea. Chiar mai tarziu, in 1821, locuitorii din Hios au plecat din calea salbaticiei turcilor, stabilindu-se in Syros.

Depopularea a fost de multe ori o serioasa problema economica: truda de a mentine imperiul lui Alexandru cel Mare a slabit Macedonia pentru mai multe generatii. Conducatorii bizantini si otomani au incercat in aceeasi masura sa imbunatateasca situatia prin autorizarea transferului de populatie. In acelasi timp, ei au primit cu bucurie pe noii veniti. Albanezii au fost primiti in Pelopones in 1338 cu conditia sa lupte pentru conducatorul locului si sa cultive pamantul primit de la acesta. Triburile albaneze erau deseori gata de mutare; stilul lor de viata impunea transhumanta oilor de la campie la munte. Asemenea comunitati de pastori parcurgeau distante considerabile intr-un an. Doua alte triburi nomade, vlahii si sarakatsanaoi, de asemenea s-au mutat in Grecia in numar destul de mare. In special vlahii au ajuns la prosperitate in secolul al XVIII-lea si au dat tarii cei mai cunoscuti poeti si politicieni.

In vremurile mai recente, vastele miscari de populatie au continuat. La schimbarea de secol (XIX-XX) s-a asistat la un exod din Pelopones in Statele Unite, exod datorat suprapopularii si instabilitatii economice. In 1923, in urma unei intelegeri dintre Grecia si Turcia, 380.000 de musulmani turci au parasit Grecia, iar din Turcia (Asia Mica) au venit 1,1 milioane de ortodocsi greci.

S-a constatat ca de-a lungul timpului, oamenii se schimba; ciclul interminabil de invazii si asimilari introduce noi locuitori cu noi obiceiuri. Dar in aceeasi perioada de timp, viata de zi cu zi se poate schimba doar foarte putin, mai ales in zona mediteraneana. Sa luam, spre exemplu, siguranta, care pana nu demult a fost considerata problema-cheie a vietii sociale grecesti.

Piratii, care in secolul al XVIII-lea luau prizonieri de pretutindeni, dupa cum povesteste un calator francez, "vanzand crestini turcilor si turci crestinilor', urmau pasii predecesorilor lor homerici despre care se stie ca actionau in aceeasi zona. Cand nu era nici o putere navala capabila sa ii controleze, piratii operau pe scara larga. Locuitorii din Samos au fost obligati sa se mute in Hios din cauza asa-nu-mitelor raidurilor pirateresti. In secolul al VIII-lea, arabii din Nordul Africii au devastat regiunea Paros atat de mult incat, in final, locul a devenit un paradis al vanatorilor; acestia veneau din Evvia (Eubeea) sa vaneze aici cerbi si capre salbatice.

Nici viata de pe uscat nu era mai linistita. Bande de pirati obisnuiau sa atace satele in special in timpul zilei, cand barbatii erau plecati la munca, pe ogor. Calatorii se temeau sa nu fie jefuiti.

Conform relatarilor unui calator din secolul al XVII-lea, "pentru a asigura linistea calatorilor, in locurile periculoase se bat tobe; in Macedonia am vazut un batran cu toba pe un deal. Aici, pasajul era sigur si fara hoti'. In scurtele perioade in care exista o putere conducatoare, aceasta era atat de limitata din punct de vedere financiar, incat nu putea sa faca prea multe pentru a intari legea. La sfarsitul secolului al XIX-lea, autoritatile otomane nu au permis trenurilor sa treaca prin Macedonia pentru ca nu le puteau garanta siguranta. Nemtii au intampinat aceeasi problema atunci cand au ocupat Grecia in al II-lea razboi mondial.

Desi viata era nesigura, infricosatoare si violenta, au iesit la iveala cateva coduri de onoare. In zilele noastre e greu sa regasim aceasta atmosfera, exceptand Mani si Creta unde mai persista certurile sangeroase. Vendetele, de exemplu, care erau obisnuite in cea mai mare parte a Greciei, erau duse la bun sfarsit dupa niste reguli bine puse la punct care nu s-au schimbat mult in timp. In Epirul secolului al XVIII-lea, o viitoare victima nu putea fi atacata daca lucra pamantul, dar era fair-play daca punea mana pe arma.

Asemenea reguli au putut constitui cele mai de incredere coduri de justitie pentru oameni de stat si pentru conducatori care, de multe ori, nu au reusit sa-si indeplineasca promisiunile. Unui calator in Grecia Otomana i s-a spus: "In dragutele voastre regate si state, oamenii sunt judecati si condamnati, dar marele nostru imperiu nu poate fi mentinut astfel, iar daca Sultanul imi vrea capul, eu trebuie sa ma multumesc si sa ma aplec cu rabdare In aceasta tara trebuie sa avem rabdare rabdare pentru pierderea capetelor si rabdare dupa aceea'

Conducatorii puteau sa vina si puteau sa plece, dar rabdarea a ramas o necesitate pentru saraci. Caci pana si existenta lor depindea de anumiti factori pe care nu-i puteau controla. Chiar si atunci cand satele scapau de banditi sau de taxatori, o recolta, cat de saraca, aducea o mica speranta de supravietuire. In mod cert, trecutul nu le-a oferit niciodata o "epoca de aur'.

In continuare sunt descrise norocurile schimbatoare ale dinastiilor si regatelor; cu toate acestea, istoria unei tari presupune mai mult decat o simpla succesiune de nume si date.