Sistemul Versailles

Sistemul Versailles

Incepand din 18 ianuarie 1919, pana la 21 iunie 1920, la Paris s-au desfasurat lucrarile Conferintei de pace, la care au participat 27 de state. Erau prezenti 10.000 de delegati, experti, etc. Invingatorii nu se grabeau sa semneze pacea, problemele controversate fiind mult prea numeroase. Desi lumii ii fusese anuntat    principiul wilsonian al "diplomatiei deschise", s-a recurs la consfatuiri secrete.

La Paris erau prezente numeroase delegatii ale unor tari mari si mici, dar hotatarile au fost adoptate de reprezentantii a patru-cinci mari puteri - S.U.A, Anglia, Franta, Italia, si, in unele cazuri, Japonia - constituiti in "Consiliul celor zece", "Consiliul celor patru" si "Consiliul celor cinci". Delegatiile unor state mici, aliate sau asociate, au fost adesea nebagate in seama. Iata de ce, seful delegatiei romane, I. C. Bratianu, constata ca "situatia creata statelor mici la conferinta este din ce in ce mai monstruoasa. Tratarile cu Germania incep, iar noua nu ni s-au comunicat nici bazele pe care se face".

In cadrul consiliilor Conferintei de pace, cuvantul hotarator l-au avut cateva personalitati politice, care timp de mai multe luni au polarizat atentia intregii lumi. Mai intai, se remarca presedintele S.U.A, Wilson, care isi nelinistea interlocutorii "printr-un zambet de lup binevoitor" (G. Clemenceau), si care il avea ca principal conilier pe E. House, "un supracivilizat scapat din salbaticiile Texas-ului", inteligent si activ. Alaturi de acestia se mai remarcau J.M. Keznes, cunoscutul economist britanic, premierul englez Lloyd George, G. Clemenceau si italianul Sonnino.

In privinta revendicarilor, francezii cereau Alascia si Lorena, unele foste colonii germane, mari despagubiri, crearea unui stat tampon intre Germania si Franta, sudul regiunii Saar si altele. Datorita faptului ca englezii isi atinsesera principalele obiective pe front si se gandeau in perspectiva la comertul cu Germania, suspectand Franta de interese hegemonicale, ei au propus usurarea conditiilor nemtilor. Italia cerea anexarea unor privincii importante cum ar fi Dalmatia, Fiume, cateva insule din Marea Adriatica si sfere de influenta in Asia Mica.

Sosit la Paris in compania a 1300 de specialisti, experti, etc, aclamat pretutindeni de multimi entuziasmate, inarmat cu cele "14 puncte", Wilson a fost in final "cel mai mare tradator al cauzei wilsoniene".

La 28 iunie 1919 a avut loc in Sala Oglinzilor din palatul de la Versailles, semnarea primului si celui mai important tratat de pace dintre Antanta si Germania. La mijlocul unei mese lungi au luat loc G. Clemenceau, W. Wilson si Lloyd George. Maresalul Foch, nefiind de acord cu tratatul, care, gandea el, "nu garanteaza securitatea Frantei", a refuzat sa-si ocupe locul. Cu fetele crispate, coplesiti de gravitatea momentului, de povara covarsitoare a clauzelor continute de tratat, delegatii germani in frunte cu contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau au semnat actul care consacra infrangerea tarii lor. Deoarece tratatul prevedea faptul ca Germania este singura responsabila de declansarea razboiului iar clauzele fusesera intocmite in consecinta, Brockdorff-Rantzau a declaratintr-un celebru discurs rostit la Paris: "Se vrea ca noi sa ne recunoastem singurii responsabili de razboi. O asemenea afirmatie va fi in gura mea o minciuna".

Tratatul cuprindea peste 430 de articole, grupate in 14 parti, dintre care prima se referea la Statutul Ligii Natiunilor, iar celelalte se refereau la: frontierele Germaniei, clauze politice europene, drepturi si interese germane inafara Germaniei, clauze militare, navale si aeriene, reparatii, garantii de executie, s.a. Aceasta "piesa de baza" a "sistemului de la Versailles", oipera a marilor puteri imperialiste si avand un caracter imperialist indiscutabil, prevedea prin cele mai de seama articole ale sale: pierderea a 1/8 din teritoriul fostului Reich si a 1/12 din populatie; interzicerea construirii de fortificatii pe malul stang al Rinului si pe malul drept, la mai putin de 50 km. est de acest fluviu; recunoasterea independentei de catre Germania a Austriei, Poloniei, statului cehoslovac si a teritoriilor de la sud de Carpati; interzicerea unei armate mai mari de 100.000 de oameni, etc.

A urmat in lunile urmatoare semnarea tratatelor cu ceilalti parteneri ai Germaniei: la 10 septembrie 1919 cu Austria la Saint-Germain, la 27 noiembrie cu Bulgaria la Neuillz, la 4 iunie 1920 cu Ungaria la Trianon.

Austria era obligata, prin tratatul de pace semnat, sa redea Romaniei Bucovina, sa accepte granitele Bulgariei, Greciei, Ungariei, Poloniei, asa cum vor fi ele stabilite de catre principalele puteri aliate si asociate. Numarul total al trupelor militare austriece era limitat la 30.000 de oameni inclusiv trupe auxiliare si ofiteri.

Semnand tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a acceptat cedarea teritoriilor de drept ale Romaniei, limitarea fortelor armate la 30.000 de oameni si plata unor importante daune de razboi.

Caracteristic pentru politica marilor puteri fata de statele mici a fost si faptul ca Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia si Polonia nu au fost consultate la intocmirea tratatului de pace cu Austria. Delegatia romana s-a opus energic introducerii in tratat a prevederilor referitoare la asa-zisa ocrotire a minoritatilor nationale, care ii incalcau suveranitatea de stat, caci ofereau marilor puteri posibilitatea interventiei in afacerile interne ale statelor mici. I. C. Bratianu a refuzat, din aceste motive, sa semneze tratatul de pace cu Austria.

Divergentele din timpul tratativelor de pace au fost agravate considerabil de modul in care a fost abordata chestiunea despagubirilor de razboi. Pe de o parte, intre Franta, Anglia si S.U.A s-a dat o inversunata lupta diplomatica, care in martie era pe punctul de a provoca o criza, deoarece S.U.A dorea ca Germania sa plateasca despagubiri doar pentru populatia civila, in timp ce Franta si Anglia au cerut despagubirea totala a cheltuielilor militare. Pe de alta parte, a avut loc o confruntare aspra intre marile puteri si statele mici, ale caror interese le erau lezate, datorita repartizarii inechitaile a sumelor ce aveau sa rezlte din aceste despagubiri.

Unul din cele mai inrobitoare tratate a fost cel impus Turciei la Sevres. Teritoriul lasat turcilor era cuprins intre Ankara si Marea Neagra, posesiunile turcesti din Europa erau reduse la un mic teritoriu in jurul Constantinopolului, insa acesta si stramtorile erau de fapt controlate de englezi. Astfel, Turcia urma sa devina o semicolonie, deoarece, asa cum era conceput tratatul, statul turc nu putea sa isi mentina independenta. Insa acest tratat a fost semnat de sultan, care nu avea nici o autoritate reala in tara, iar poporul turc se va ridica la lupta armata pentru a-si apara independenta.

Pacea "vesnica" impusa la Versailles in 1919 avea unele trasaturi comune cu pacea impusa francezilor de catre germani la 10 mai 1871: ambele erau nedrepte, ignorau dreptul popoarelor, contineau cauzele unor conflicte militare viitoare. Europa traise, dupa semnarea tratatului de la Frankfurt pe Main in 1871, 43 de pace "inramata". Dupa semnarea tratatelor de la Versailles, pacea Europei si a lumii va fi cu mult mai mica, de numai douazeci de ani, si chiar mai scurta daca tinem seama de incalcarea tratatelor de la Versailles cu mult inainte ca Germania hitlerista sa fi dezlantuit cel de-al doilea razboi mondial.