Principiile lui Machiavelli

Principiile lui Machiavelli

In epoca lui Machiavelli, puterea politica nu si-a regasit autonomia, decat poate in orasele italiene (cu ce pret!) si la regele Frantei. Machiavelli este fondatorul unei stiinte politice noi, pentru ca indrazneste sa puna in discutie principii stabilite de Augustin cu unsprezece secole inaintea sa. Machiavelli considera ca sistemul de tensiuni creat de crestinism conduce la consecinte care ruineaza. Ambitia lui Machiavelli este de a renova sau mai degraba de a reintemeia domeniul politic care este exprimata in Principele si mai mult inca in opera sa majora, Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, publicata in 1531. Machiavelli sustine integral contrariul principiului stabilit de Augustin inca de la primele pagini din Cetatea lui Dumnezeu, si in cuvantul sau de capatai, un verset din Cartea Pildelor: "Dumnezeu nu-i asculta pe cei Mandri, iar celor smeriti le da har" (Pilde, 3, 34). Contrar a ceea ce a stabilit Augustin, gloria merita sa fie cautata pentru ea insesi , desi crestinismul predica smerenia. De la prefata Cartii I, dificultatea cuvintelor este corelata, cu discretie sau cu tagaduire, "starii de slabiciune in care actuala religie a condus lumea"; nenorocirilor aduse de crestinatate "printr-o trandavie orgolioasa" fata de politica; mai ales si direct legat de acest lucru, corelat cu faptul ca aceasta religie invata ca imitarea virtutii antice este imposibila, "ca si cum cerul, soarele, elementele, oamenii si-au schimbat miscarea, ordinea si puterea in raport cu ceea ce era altadata". Machiavelli refuza noua stare de lucruri introdusa in domeniul politic de crestinism, pentru ca noile principii introduse de ordinea crestina sunt periculoase.

Machiavelli exalta religia romanilor, o apreciaza dimpotriva drept o cauza a prosperitatii lor. Intre aceste trei elemente, religia, reglementarile intelepte si soarta, se instituie un concurs, un fel de complicitate care poate da republicilor un caracter durabil. Cand Savonarola, la Florenta, in timpul erei crestine de data aceasta, abordeaza subiectul reformei Bisericii, adica a reinnoirii temeliei crestinismului, Machiavelli il aproba, pentru ca contribuie, prin insusi acest fapt, la consolidarea temeliei politice.

Machiavelli este departe de a contesta importanta religiei in politica sau de a i se opune, dar religia de care vorbeste este religia romana, adica religia in serviciul politicii. Rastoarna complet perspectivele elaborate in Occident. Impartirea instituita in Occident intre puterea papala si puterea regilor a ajuns dupa el la o coruptie deopotriva a domeniului religios si a celui politic. Machiavelli face o judecata foarte severa a complicatului amestec de politica si religie la care s-a ajuns la curtile italiene, amestec de care se va lua cunostinta dupa aparitia Reformei protestante care spala privirea, din punctul in care jeneaza si hadicapeaza regii. Doua sunt reprosurile facute de Machiavelli Curtii de la Roma. Mai intai, neregulile Bisericii Romei se transmit Italiei. Exemplul rau dat de aceasta Curte a distrus in Italiei. Exemplul rau dat de aceasta Curte a distrus in Italia orice sentiment de pietate si de religie. In al doilea rand, Biserica a tinut si tine Italia mereu divizata (I, cap. 12).

Macheavelli vrea sa reabiliteze Roma, adica o anumita idee a politicii. Se intereseaza de intemeirea de orase si de organizatii politice, apoi de mentinerea lor. In statele ereditare care s-au obisnuit cu familia principelui lor, greutatile intampinate in pastrarea lor sunt cu mult mai mici decat in principatele noi.

Un principe natural are mai putine motive de a-i nemultumi pe supusii sai si mai putina nevoie de a o face, ceea ce inseamna ca el va trebui sa fie iubit mai mult decat un principe nou; daca nu are cine-stie-ce vicii neobisnuite pentru care sa merite ca oamenii sa-l urasca, este sigur ca, asa cum este si firesc, el se va bucura de dragostea supusilor sai.

Instabilitatea lui va izvori dintr-o dificultate naturala si anume ca oamenii isi schimba bucuros stapanirea in credinta ca vor avea alta mai buna, dar se insala, pentru ca experienta le arata apoi ca starea lor a devenit, de fapt, mai rea.Cineva devineprincipe nu se poate sa nu faca rau celor peste care incepe sa domneasca, atat prin trupele asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire. Nu vei putea sa pastrezi prietenia acelora care te-au ajutat sa-l cuceresti, intrucat nu poti sa-i raplatesti in masura in care au sperat. Ludovic XII, regele Frantei, a ocupat foarte usor Milanul, si tot asa de usor l-a pierdut, nu puteau indura supararile pricinuite de principele cel nou.

Statele care se cuceresc si care se anexeaza unui stat mai vechi si au aceeasi limba, este foarte usor sa le tii in stapanire, iar pentru a domni asupra lor in deplina siguranta este de ajuns sa faci sa se stinga neamul princepelui care le stapanea. Este destul sa pastrezi vechile conditii iar moravurile sa fie asemanatoare pentru ca oamenii sa traiasca in liniste. Greutatile se ivesc insa atunci cand cuceresti teritorii diferite prin limba, obiceiuri si oranduire; si sa fii foarte priceput, ca sa poti pastra ceea ce ai cucerit, iar unul dintre mijloacele principale si eficiente pentru aceasta ar fi ca cel care cucereste un teritoriu sa se duca sa locuiasca acolo.

Atunci cand stai intr-un anumit loc, stii cand se ivesc dezordini si poti sa intervii pe data; daca insa nu te gasesti acolo, ajungi sa afli despre ele abia cand s-au intins atat de mult incat nu mai este nimic de facut pentru a le stavili.

De a intemeia colonii intr-unul sau doua locuri, care sa fie un fel de centre de legatura ale acelor teritorii cu statul.

Principatele au fost guvernate in doua moduri diferite: fie de catre un principe avand alaturi de el numai slugi plecate, care poseda acest rang nu prin bunatatea stapanilorlor, ci prin vechimea neamului din care descind.

Cand tarile care se cuceresc pot fi tinute in stapanire in trei feuri: primul consta in a le distruge; al doilea este de a te stabili personal in acele locuri; al treilea, de a lasa ca tarile respective sa se conduca mai departe dupa legile lor, cerandu-le insa un tribut si alcatuind aici un guvern de cativa oameni care sa lucreze in asa fel incat sa ti le considere prietene. Nu exista alt mod de a stapani in siguranta o provincie decat acela de a o nimici. Iar cel care, cucerind o cetate obisnuita a trai in libertate, n-o distruge, trebuie sa se astepte sa fie el distrus de ea, deoarece rebeliunile care se vor produce aici isi vor gasi intotdeauna o justificare in idealul libertatii si in institutiile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului oricat de indelungat si nici binele pe care l-ai facut nu le pot sterge din amintirea oamenilor. Orice ai face si orice masuri ai lua, daca nu-i vei imprastia pe locuitori sau daca nu le vei lua orice posibilitate de actiune, ei nu vor uita nici idealul libertatii si nici institutiile ei, si vor recurge la ele in orice imprejurare.

In republici, insa, relatiile dintre oameni sunt mai vii, ura si dorinta de razbunare - mai puternice, iar amintirea vechilor libertati nu ingaduie cetatenilor si nici nu le poate ingadui vreo clipa de ragaz; asa incat mijlocul cel mai sigur este tot acela de a le nimici sau de a te stabili acolo.

La principatele cu totul noi, greutatile intaminate pentru pastrarea lor sunt mai mari sau mai mici, dupa cum sunt insusirile si priceperea celui care le cucereste. Acela care ocupa un stat trebuie sa se gandeasca dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit sa le repete in fiecare zi, si pentru ca, nemaisavarsind altele asemanatoare, sa-i linisteasca pe oameni si sa-i castige de partea lui, facandu-le mult bine. Cel care va proceda altfel, fie din sfiala, fie pentru ca nu s-a gandit bine, acela va fi intotdeauna nevoit sa puna mana pe cutit si nu va putea niciodata sa aiba incredere in supusii lui, deoarece nedreptatile mereu noi si neincetate ii vor face pe acestia sa nu se simta niciodata in siguranta fata de el. Caci nedreptatile trebuie savarsite toate impreuna, pentru ca oamenii, gustand din ele doar putina vreme, sa le simta mai putin apasarea; binefacerile, in schimb, trebuie facute incetul cu incetul, pentru a le simti gustul vreme mai indelungata. Dar, mai presus de toate, principele trebuie sa se poarte in asa fel cu supusii lui incat nici o intamplare, nici buna, nici rea, sa nu-l faca sa se schimbe; intr-adevar, cum nevoia de a actiona se iveste in momentele grele, nu ai timp sa faci raul, iar binele pe care il faci nu-ti ajuta, deoarece se socoteste ca l-ai savarsit de nevoie, si nimeni nu-ti este recunoscator pentru el.

Principatul este creat fie prin cointa poporului, fie prin a celor mari. Acela care ajunge principe prin favoarea poporului este sigur pe locul lui si nu are imprejur pe nimeni, sau prea putini, care sa nu fie gata sa-l asculte. Pe cei mari nu poti sa-i multumesti in mod cinstit si fara a le face rau celorlalti, pe cand poporul il poti multumi astfel; caci dorintele poporului sunt mai cinstite decat ale celor mari, intrucat acestia din urma vor sa asupreasca, iar celalalt vrea sa nu fie asuprit. Un principe nu se poate socoti niciodata in siguranta daca poporul ii este dusman, deoarece acesta este prea numeros; pe cand impotriva celor mari se poate apara, ei fiind putini.

Un principe trebuie sa aiba o singura tinta si un singur gand si sa considere ca stiinta cea mai potrivita pentru el este aceea a razboiului, a organizarii si a disciplinei pe care acesta le cere; caci este singura stiinta pe care se cuvine s-a aiba acela care comanda. Cauza cea dintai care te face sa pierzi domnia este aceea de a nu tine seama de stiinta razboiului; in schimb, mijlocul prin care poti sa cuceresti puterea este de a fi priceput in aceasta si de a o practica. Si o poate face in doua feluri: atat prin fapte, cat si prin idei. In ceea ce priveste faptele, va trebui sa impuna oamenilor lui ordinea si disciplin, iar, pe deasupra, va trebui el insusi sa practice vanatoarea, sa-si dea seama care este natura fluviilor si a mlastinilor, privind cu multa grija totul in jurul sau. Principele care nu are cunostinte si nici pricepere in aceasta directie va fi lipsit de cea dintai insusire pe care trebuie sa oa aiba un conducator de armate; caci aceasta te invata sa-l descoperi pe dusman, sa stii unde sa-ti asezi tabara, sa conduci armatele, sa le oranduiesti pentru batalie si sa sustii asediul unui oras in folosul tau. Cat priveste pregatirea mintii in vederea purtarii razboiului, principele trebuie sa citeasca mult din istorie, iar in aceasta lectura sa se opreasca asupra faptelor oamenilor de seama, sa vada cum au procedat acestia in razboaie, sa cerceteze cauzele victoriilor si infrangerilor lor, ca sa poata sa le evite pe acestea din urma si sa le imite pe cele dintai.    

Un principe trebuie sa se teama de doua lucruri: de situatia dinauntru, din cauza supusilor lui, si de situatia din afara, din cauza marilor puteri straine. Un principe nu trebuie sa se teama de conspiratori atunci can poporul ii este favorabil. Dar, daca poporul ii este dusman si-l uraste, el trebuie sa se teama de orice lucru si de orice om. Statele bine organizate si principii intelepti s-au straduit intotdeauna sa nu-i impinga la deznadejde pe cei mari si, totodata, sa satisfaca poporul facandu-l sa fie mereu multumit, fiindca aceasta este una dintre grijile insemnate pe care le are un principe. Principii devin mari atuni cand reusesc sa invinga greutatile si impotrivirile pe care le intampina din partea celorlalti. De aceea, atunci cand soarta vrea sa inalte gloria unui principe, cu deosebire a unuia nou, pentru ca acesta, mai mut decat un principe ereditar, are nevoie sa dobandeasca o faima mai mare, ea ridica impotriva lui dusmani si-i face sa intreprinda o seama de actiuni contra lui, pentru ca el sa aiba prilejul de a-i invinge, si astfel sa urce mai sus pe scare pe care chiar dusmanii lui i-au intins-o. Nici un principe nu va ibuti sa dobandeasca mai multa pretuire decat acela care va savarsi fapte marete si care va da pilde rare despre insusirile lui. Principele trebuie, de asemenea, sa arate ca iubeste virtutile si sa-i onoreze pe aceia care stralucesc intr-o arta anumita. Trebuie sa-i indemne pe cetatenii lui, ajutandu-i sa-si exercite in liniste ocupatiile, atat in negot, cat si in agricultura si in orice alta indeletnicire omeneasca. Un principe prudent trebuie sa-si aleaga in stat sfetnici intelepti, dandu-le numai acestora dreptul de a-i spune adevarul si numai in legatura cu lucrurile despre care el ii intreaba, si nu privitor la altele. El trebuie sa-i intrebe despre toate chestiunile si sa asculte parerile lor, apoi sa hotarasca singur, dupa cum socoteste el.

Este inspirat de experientele politice romane, cele ale intemeierii. Le reciteste, nu potrivit conceptualizarii si rationalizarii lui Cicero, apreciata in epoca la egala distanta de pietatea crestina si de filosoia greaca, ci intr-o maniera moderna: introduce un element al violentei strain romanilor.

Gradul de originalitate al lui Machiavelli este de a plasa intemeierea in principiul politicii. Reinnoirea traditiei politice consta in intoarcerea la principiu si intr-o reflexie asupra intemeierii. In Cartea I, cap. 11 al Discorsi, Machiavelli abordeaza religia romanilor din punctul de vedere al intemeierii Romei. Romulus, primul intemeietor al Romei, nu ar fi fost suficient pentru misiunea intemeierii, daca Senatul nu l-ar fi desemnat ca succesor pe Numa Pompilius; pentru a obisnui poporul cu supunerea fata de legi, pentru a-l obisnui cu artele pacii, acesta a recurs la religie "ca la sprijinul cel mai necesar si cel mai sigur al societatii civile". El instituie "frica salvatoare" care faciliteaza intreprinderile Senatului si ale tuturor marilor oameni. Altfel spus, nu se poate intemeia o societate civila - care trebuie sa cuprinda nu nujmai supunerea fata de legi, ci si fidelitatea fata de cuvantul dat - fara o teama religioasa. Religia este o atitudine direct opusa celei a oamenilor libertini si neinfranati, care nu urmeaza decat dorintele lor. Daca intr-o republica domina oameni liberi de orice teama, obisnuiti sa-si urmeze capriciile, dorintele, fara scrupule si fara frau, nu este posibila nici o mare intreprindere. Principiile politice nu contin in ele insele o evidenta cum ca nu trebuie sa fie sustinute si de religie si de autoritate divina. Machiavelli opune inca diferenta intre educatia noastra si cea a anticilor. "Dupa ce ne-a aratat adevarul si calea dreapta, religia noastra ne-a facut sa acordam mai putina consideratie cinstirii lumii. Paganii o pretuiau foarte mult, asezand in ea binele suprem, erau mai darji in actiunile lor" (II, cap. 2).

In acelasi timp, in definitiv, Machiavello, sub agravele rezerve pe care le vom vedea, se acomodeaza crestinismului, religie oficiala a lumii sale. I se acomodeaza, chit ca purifica la maximum crestinismul in sensul unei religii de stat. Intra-adevar, de la inceput pana la sfarsit, caracterul public si politic al religiei este cel pe care-l ia in consideratie achiavelli. Principii si republicile sunt cei care trebuie sa mentina religia, ceremoniile sale si respectul datorat sfinteniei ei, "pentru ca nu exista semn mai evident al ruinei unui stat decat dispretuirea cultului divin".

Marea forta a lui Machiavelli consta in rigoarea cu care urmeaza o gandire a principiului politic, care nu se gaseste intr-un stadiu comparabil la nici unul din succesorii sai, in special la Hobbes.

In aceeasi epoca are loc revolutia copernicana si schimbarea reprezentarilor stiintifice ale lumii. De revolutionibus a lui Copernic a aparut in 1543, condamnarea lui Galilei are loc in 1633. Aceste evenimente nu pot sa nu retina atentia asupra domeniului toelogico-politic, cum a aratat lucrarea lui Koyre. Ele modifica radical modul de a gandi, care, pe scurt, poate de acum, se pare, sa faca economie de Dumnezeu. Descartes, Hobbes sunt reprezentantii acestei gandiri noi, care presupune de asemenea o anume "retragere a lui Dumnezeu".

Intre moartea lui Calvin (1564) si maturitatea lui Hobbes (1640) apar cee mai mari mutatii in doctrinele politico-religioase. Mai intai perioada razboaielor religioase contribuie la o modificare radicala a raporturilor dintre politic si religios. Pentru prima oara o dezbinare religioasa permanenta si pe scara larga se instaleaza in Europa si obliga puterile politice, fie imperiu, fie regate, sa faca fata acestei situatii si sa stabileasca "pacile religiei" care sunt "paci laice". Edictul de la Nantes (1598) "aseaza pe pozitii confortabile autoritatea statului, conceput de opotriva ca absolut si arbitral, ca factor unificator dincolo de partide si particularisme, ca unic garant al interesului comun contra factiunilor si opiniilor". In Franta statul se elibereaza, cel putin pana la revocarea edictului de la Nantes in 1685, de sustinerea unei singure confesiuni si instaureaza un fel de stat neconfesional, in parte indiferent la diferentele religioase. Usa e deschisa politicii moderne. Doctrina statului "politicienilor" (Bobin, Michel de Phospital) pregateste acest act, stabilind o doctrina a suveranitatii - "puterea absoluta¸perpetua si legitima a unei republici" in termenii lui Bobin - care este un mod de a se elibera de legatura politico-religioasa. Monarhul suveran nu este legat de puterea religioasa superioara, papalitatea. Doctrina politicii "absolutiste" este o versiune a acestei eliberari, una din modalitatile de adepasi criza dezbinarii religioase.

Ratiunea statului este raspunsul politic la nesocotintarazboinica a credintei pe care o vadeste ciocnirea confesiunilor. "Statul nu poate promova pacea decat eliberandu-se de aceasta menghina, adica eliberandu-se de adeziunea confesionala, instalandu-se deasupra Bisericilor in numele unei legitimitati religioase proprii pe care o dobandeste din relatia directa cu Dumnezeu - acesta este sensul "dreptului divin", asa cum a fost reelaborat de juristii regali in ultimii 15 ani ai secolului XVI si in acest sens regele "dreptului divin" este de fapt "rege al statului" Aceasta situatie care da statului ca putere de pace o ratiune de a fi fundamental religioasa, este situatia sursa a gandirii politice moderne. De la Grotius la Spinoza, trecand prin Hobbes, aceasta se constituie pe o baza "absolutista", in materie de religie. Sa intelegem prin "absolutism" in aceasta imprejurare existenta de a plasa autoritatea colectiva intr-o postura de eminenta, cea care este intemeiata pentru a se subordona lucrurilor sacre". Daca Reforma in Franta nu a putut sau nu a stiut sa redefineasca raportul dintre cer si pamant, statul este cel care va lua stafeta pentru a impune redefinirea pe plan politic.

Dimpotriva, dezvoltarea dreptului traditional de rezistenta pe care il gasim la Jean de Salisbury si la Thomas de Aquino, "monarhistii" protestanti, in timpul domniei Mariei Stuart in Anglia si dupa masacrul de la Saint-Barthelemy in Franta , apoi catolicii sustin ca regii sunt pentru popor si nu poporul pentru regi si admit uciderea tiranului.

Autoritatea politica a Bibliei ramane norma si chiar modelul gandirii la autorii secolului XVII. "Tocmai relatatrea biblica spune ulterior adevar asupra culturii ca si asupra politicii." Dar, pentru ganditorii scolasticii tarzii, daca principiile credintei crestine pretind ca Dumnezeu sa fie considerat ca originea si fundamentul puterii politice, El nu este decat ca autor de drept natural. Caile care duc catre putere, contrar afirmatiilor partizanilor dreptului divin al regilor, nu rudica decat oameni si comunitatile pe care acestia le formeaza.