Studiu De Caz - ISTORIOGRAFIA ROMANA

Studiu De Caz

ISTORIOGRAFIA ROMANA

Inainte de aparitia literaturii romane scrise, in jurul anului 1400 se presupune a fi existat la noi, ca si la alte popoare, o literature popular orala. Pana la inceputul sec. Al XVI-lea nu avem niciun text intreg redactat in limba romana, intaiul ravas romanesc, fiind scrisoarea boierului Neacsu catre judele Hanas bengner al brasovului, scrisa in anul 1521.

In vremea lui Neagoe Basarab, s-a tiparit la Manastirea Dealu prima carte pe teritoriul tarii "Leturghierul slavon al lui Macarie", in 1508, insa monumentul cel mai insemnat al literaturii romane, scris in limba slavona, este "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie", care insista indeosebi asupra desavarsirii interioare a domnitorului.

In dezvoltarea literaturii vechi in limba romana putem distinge 3 directii principale: religioasa, istoriografica si directia literaturii de conceptie si imaginatie.

Directia religioasa este precedata de o indelunga activitate de traducere a cartilor bisericesti din limba slavona in limba romana.

Fara sa se indeparteze de la textul biblic, Dosoftei are meritul de a fi gasit mai totdeauna corespondente exacte, fericite echivalente metaforice, exprimate in stilul poeziei populare. Toate nuantele umilintei psaltismului (zilele se sfarsesc ca fumul, oasele ard ca jaratecul ->aici ar fi bine sa avem si poezia pe slide) se comunica in ritmul unei elegii care seamana uimitor cu o doina de jale

"Ca-mi trec zilele ca fumul

Oasele mi-s reci ca scrumul

Ca neste iarba taiata

Mi-este inema secata.

De suspinuri si de jele

Mi-am lipitu-mi os de piele

De-a tocma cu pelecanul

Prin pustii petrec tot anul

Si ca corbul cel de noapte

Imi petrec zilele toate,

Ca o vrabie ramasa

In sub strasina de casa

Mi-s zilele trecatoare

De fug ca umbra de soare

Si ca iarba cea taiata

Mi-este virtutea secata "

Fluenta versificatiei a facut ca 4 din psalmii lui Dosoftei sa fie asimilati de folclor sub forma colindelor, multa vreme cantate cu ocazia sarbatorilor religioase.

Psalmii lui Dosoftei sunt in literature romana punctual de plecare al unui insemnat sector liric, ilustrat in a doua jumatate a sec al XIX-lea de Alexandru Macedonski si in prima jumatate a sec XX de Tudor Arghezi

Antim Ivireanul (1660-1716) - "Didahiile" sau "Predicile" - nu se rezuma la exegeza textelor biblice, nici la o retorica dificila si goala, fiind, intr-o expresie foarte a apropiata de aceea a limbii literare romanesti de astazi, un comentariu de inalta tinuta etica a starilor social-politice contemporane. Predicile sunt pagini de revolta mergand de la sarcasm pana la vehement si dispret fata de conduit nedemna a celor imbogatiti din apasarea si spolierea celor slabi.

"Nu sa cuvine, deschide Antim o invatatura, cinstea si lauda numai oamenilor celor mari si bogati, ca sunt vrednici acestui dar si cei mici si smeriti."

Circuland multa vreme ca manuscris, "Predicile" nu au putut influenta literature ulterioara, totusi nu au ramas necunoscute autorilor clasici, de pilda lui Eminescu, care a retinut intre altele imaginea furtunii pe mare si epitetul pentru luma "stapana marii"

Cea de-a doua directie este cea istoriografica. Aceasta se dezvolta in letopisete, anale, cronici si cronografe se gasesc primele rudimente ale literaturii originale, naratiuni, caracterizari si portrete, tablouri si descriptii, reflectii si atitudini morale, intaile exercitii de compunere in limba vie a poporului.

In literatura istorica medieval romaneasca s-au afirmat personalitati de talent indiscutabil, fiecare cu stilul sau, intaii nostril prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino.

Grigore Ureche a scris "Letopisetul Tarii Moldovei, de cand s-au descalecat Tara si de cursul anilor si de viiata domnilor carea scrie de la Dragos Voda pana la Aron Voda", in care consemneaza perioada cuprinsa intre anii 1359 si 1594, incepand, asadar, cu intemeierea Moldovei de catre Dragos Voda. Autograful cronicii s-a pierdut, ramanand 22 de manuscrise ale copistilor Simion Dascalul, Misail Calugarul si Axinte Uricariul. Dintre acestia, cel mai fidel copist a fost Uricariul, iar cel care a starnit reactii de revolta a fost Simion Dascalul, deoarece si-a permis sa introduca in textul cronicii capitol proprii, prin care a deformat adevarul istoric.

El este primul cronicar roman, fapt ce determina aprecierea criticilor: "desi s-a staruit adesea asupra faptului ca <cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei>, a carui opera <a slujit de urzeala tuturor cronicarilor urmatori>, n-a avut, in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, au fost, in schimb, mult mai rar observate motivele acestei situatii si natura speciala a efortului pe care a trebuit sa-l faca Gr. Ureche pentru a crea istoriografia in limba romana."

Spre diferenta de Varlaam sau Antim Ivireanul, care puteau folosi Biblia ca sursa de inspiratie a lexicului si a majoritatii metaforelor, istoricul nu a avut niciun model. Exemplele care i se ofera se afla intr-o oarecare contradictiecu scopul urmarit de el. Acest lucru determina diferenta de ton dintre Letopisetul sau si operele oratorilor de amvon, spiritual laic al cronicarului fiind mult mai pronuntat.

Manolescu afirma ca istoricul "este un om de stil latin, care nu se incurca in amanunte, preferand o expunere sigura si dreapta". Uimitor este modul in care Ureche nareaza intamplari ca si cum ar fi fast martor, ca in scena omorarii lui Stefan Lacusta, cand istoricului nu-I scapa detaliul ca domnitorul a fast surprins in camasa de noapte. "Si, intr-un foisor, sus in cetate, unde Stefan voda odihniia in asternutul lui, au rasipit usa si nestiind Stefan voda nimic de aceasta, s-au sculat, fiind numai cu camesa, iara ei cu toti, ca niste lei salbatici au navalit asupra-i si multe rane facandu-i, l-au omoratu si l-au scos afara."

Un lucru este cert, nu se poate afirma cu exactitate ca Ureche a fost un umanist sau un fatalist medieval, intrucat in cronica sa este sesizabala o anumita distanta intre oral sau popular si scris sau cult. Acest lucru este uimitor atata timp cat cronicarul a trebui sa stabileasca el insusi o topica si o sintaxa specific sctripturala. Orice incercare de a fixa statutul limbii Letopisetului sete sortita esecului, deoarece greseala primcipala a criticilor este ca o raporteaza la limba vorbita astazi, lucru ce "o umple de o boare arhaica si-i confera o aparenta simplitate."

Cea mai expresiva parte a Letopisetului este reprezentata de paginile despre Ioan Armeanul, in care elemente epice, etice, psihologice, dramatice, logice si istorice sunt imbinate astfel incat reiese o "naratiune energica si palpitanta.": <Bagata-au in foc de viu pre vladica Gheorghe, de au arsu, dandu-I vina de sodomie, auzind ca are stransura de avutie. Mitropolitul Theofan n-ar fi iesit intreg din dansul de nu ar fi fugit prin munti de groaza lui. Temnitile pline de calugari. Si ingroapa pre Veverita si pre popa Cozma si pre Moldetu calugarul, iar din boieri si din cei de cnste sabiia lui nu mai stiia si ce toate felurile de morti ii omoriia>

Este uimitor ca inca de la inceput Grigore Ureche a putut sa para un clasic prin lipsa de ambiguitate a expresiei sale.

Aspecte critice :

Nicolae Manolescu :

"Prima noastra cronica este, in amestecul ei inetricabil de observare rece a atrocitatii si de crestineasca perplexitate, de ironie culta si de inocenta populara a stilului, o opera a prozei istorice."

Manuel Tanasescu

"Importanta culturala a cronicii lui Ureche umbreste pe nedrept pana azi importanta ei literara. Pe nedrept, pentru ca multe din afirmatiile ei transformate in locuri comune ale constiintei noastre nationale s-au pastrat ca atare in memoria colectiva si datorita puterii expresive a limbii cronicarului, <<batuta ca o medalie>>, spune Iorga, mai bine zis ca o moneda buna, deci cu larga circulatie.Vorbele lui Ureche ne-au invatat in scoala cine suntem si de unde venim, <<ruminii, cati se afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc santu cu moldovenii si toti de la Ram sa trag>>; tot ele ne-au convins ca tara noastra, taram paradisiac, <<cu locuri desfatate, cu campi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dese>>,<<fiindu in calea raotatilor>>,e mereu amenintata de mari primejdii din toate partile si in toate timpurile. Cronica a devenit, asadar, un izvor de mituri nationale, printre care si cel al lui Stefan << cel Mare si Sfant>>, care insa nu e creat de Ureche, ci preluat de acesta(de aici si inconsecventele de receptare) si fixat in celebrul portret pe care generatii de elevi l-au invatat << pe de rost>>".

Al.Piru

"Letopisetul Tarii Moldovei scris de Grigore Ureche in ultimii ani ai vietii este o opera neterminata. Ea incepe in anul intemeierii Moldovei, 1359, <<cand s-au descalecat tara>>, si se opreste in anul 1594, <<cand au venit Loboda cu oaste cazaceasca si au gonit pre Aron-voda den scaun si au ars targul Iasii v leato 7103>>.

George Calinescu:

"Adevaratul dar al lui Ureche este portretul moral. Aici el creeaza, sintetizeaza, fiindca izvoadele nu-i dadeau nici un model. Omul este privit sub o insusire capitala sau un vitiu sub care se asaza faptele lui memorabile, intr-o cadenta tipica []. Ureche n-a avut ragaz decat sa prefaca izvoadele. Daca ar fi dus cronica pana in vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghilestilor, a lui Graziani si a celorlalti pe cari ii va descrie Miron Costin, cu toata experienta vietii si cu acea vecinica scrutare morala, abia atunci cronica ar fi fost extraordinara." [] In ultima analiza, toata mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvant, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin fosnitura si aroma graiului. [] Vorbirea cronicarului e dulce si crunta, cuminte si plina de ascunzisuri ironice

Ion Rotaru:

"Daca stam bine sa ne gandim, tonul literaturii romane e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfatos si tine sa faca «nacazanie, adeca invatatura» catre cititor, spre luare-aminte, vorbeste in pilde si proverbe, are un limbaj pitoresc si banuim ca numai imprejurarea ca a fost nevoit - facand incepatura sa scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular il determina sa nu vorbeasca si despre sine. Patima vremii a contribuit la randu-i, intarind valoarea artistica a povestirii, scotand-o in acelasi timp din campul utilitatii imediate. Cuvintele si turnura frazei au evoluat intr-un chip subiectiv, putem zice, capatand corporabilitate metaforica. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «desarte», ci de «dreptate», anii trecuti nu trebuie lasati «sa se inece», pe Stefan nimeni dintre inaintasi si nici dintre urmasi «nu l-au ajuns» in vrednicie, cand il biruiau altii «nu pierdea nadejdea», caci stiindu-se «cazut jos, sa ridica» deasupra biruitorilor, turcii cautau prin toate mijloacele «sa stropseasca volnicia» tuturor, «zadarand» pe unii si pe altii."

Miron Costin este un reprezentant de frunte al Renasterii romanesti din secolul al XVII-lea, in Moldova, om politic si diplomat subtil, istoric erudit si scriitor de talent. El se inscrie, alaturi de Grigore Ureche si Ion Neculce in cea de-a doua directie parcursa de literatura veche, cea istoriografica.

Prima sa opera originala este poemul filosofic "Viata lumii", scris in aceeasi perioada cu psalmii lui Dosoftei, poem al carui ecou a fost considerabil in limba romana veche, fiind mentionat in aproape toate scrierile lirice din acea vreme. Cea mai importanta lucrare a sa este insa "Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron-Voda incoace, de unde este parasit de Ureche Vornicul", in care relateaza atat faptele bazate pe istorii straine, cat mai ales cele ale carora a fost martor si uneori actor implicat, conferindu-le asftfel un plus de adevar istoric, de obiectivitate si responsabilitate, deoarece « eu voi da seama de ale mele cate scriu ». Cronica lui Miron Costin este in cea mai mare parte o scriere memorialistica in care participarea autorului se face simtita la tot pasul, psihologic, afectiv, liric:" O! Moldova, de ar fi domnii tai, cari stapanesc in tine, toti intelepti, inca n-ai pieri asa lesne. Ce domniile nestiutoare randului tau si lacome sunt pricina pieirii tale. Ca nu cauta sa agoneseasca sie nume bun ceva la tara, ce cauta desfranati numai in avutie sa stranga, care apoi totusi sa rasipeste si inca si cu primejdii caselor lor, ca blastamul saracilor, cum sa dzice, nu cade pre copaci, cat de tirdziu". Aceasta idee este sustinuta de cei mai multi critici, insa contestata de autoarea unui studiu , ce avanseaza teza ca letopisetul ar fi de fapt « un abecedar al logicii istorice », deci o scriere abstracta, ce nu contine oameni reali, ci doar ilustreaza tipuri si situatii universale. Pornind de la ideea ca omul, doar prin carte, poate ajunge la cunoasterea adevarului, Miron Costin ramane, in ciuda talentului si culturii sale, in viziunea lui Nicolae Manolescu, un istoriograf destul de plat, fiind de asteptat ca evenimentele la care a participat sa fie descrise cu lux de amanunte, cu observatii directe si pe un ton personal, care sunt insa relatate succint, fara nerv. Ceea ce este palpitant si epic este tocmai partea de repovestire a intamplarilor din culise, cu tradari, comploturi si anchete, care fisureaza impersonalitatea istoricului, anuntand sensibilitatea literara a lui Neculce.

In antiteza cu tonul operei lui Grigore Ureche, cel al lui Miron Costin este mai personal, impresia venind din aprecierile nemijlocite si banale ale privitorului. De asemenea, sintaxa si stilistica frazelor sunt mai complicate si mai fastuoase, Nicolae Manolescu afirmand :  Daca la Ureche aveam sub ochi numai fata covorului, la Costin avem, de multe ori, dosul lui, cu fire si cu noduri cu tot. » si ca  «Acest prozator de idei avea cunostinta ca scrisul este o «iscusita oglinda a mintii omenesti ». Continuatorul lui Ureche stie ca, pentru a nu vorbi el insusi in desert, pentru a fi continuat, la randul lui, trebuie sa fie citit. »

"De neamul moldovenilor" in care impleteste date referitoare la Italia si Imperiul Roman cu cele privind situatia Daciei in momentul cuceririi ei de catre Traian, astfel incat sa rezulte geneza poporului roman din contopirea dacilor cu romanii. Combatand falsurile privitoare la nasterea poporului roman rezultate din interpolarile ("adaosaturile") lui Misail Calugarul si mai ales Simeon Dascalu in cronica lui Grigore Ureche, autorul imprima lucrarii un ton polemic, vehement, dar intotdeauna demn.

Predoslovia, ca intreaga lucrare de altfel, are o valoare deosebita din punctul de vedere al limbii romane literare. Fiind o opera stiintifica, autorul o redacteaza intr-o limba ingrijita, frazele ample de tip latin ce denota efortul umanistului de a eleva expresia moldoveneasca, orala, impletindu-se cu pasajele redactate in cea mai fireasca limba populara:"Eu, iubite cetitoriule, nicairea n-am aflatu nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, si viiata mea Dumnezeu stie cu ce dragoste pururea la istorii, iata, si pana la aceasta varsta, acum si slabita."

Desi a trait intr-o perioada istorica tulbure, cand Moldova e tot mai mult sfasiata de lupte pentru putere, Miron Costin a gasit ragazul sa scrie o opera de mare valoare stiintifica si artistica, izvorata din dragostea pentru oameni, pentru compatriotii sai si pentru Moldova.

Aspecte critice:

Nicolae Manolescu

Daca la Ureche aveam sub ochi numai fata covorului, la Costin avem, de multe ori, dosul lui, cu fire si cu noduri cu tot.

Acest prozator de idei avea cunostinta ca scrisul este o «iscusita oglinda a mintii omenesti ». Continuatorul lui Ureche stie ca, pentru a nu vorbi el insusi in desert, pentru a fi continuat, la randul lui, trebuie sa fie citit. 

Alexandru Piru :

"Dintr-o pornire similara si cu aceleasi scopuri educative si-a intocmit si el Letopisetul Tarii Moldovei, de la Aaron-voda incoace, cand ajunsese la mijlocul vietii, in jurul varstei de 40 de ani. Si el scrise ca <<sa nu sa uite lucrurile si cursul tarii>> si ca <<sa hie de invatatura ce ieste rau si de ce-I sa se fereasca si ce va urma hiecine>>".

Ion Neculce(1672-1745), cronicar de seama a neamului, a fost dregator, om politic, ocupand succesiv functiile de postelnic, vataf de aprozi, de vel aga si vel spatar. Iar in vremea domniei lui Dimitrie Cantemir a ajuns hatman al Moldovei.Dupa lupta de la Stanilesti (1711) l-a urmat pe domnitor in pribejiile sale prin Rusia. La intoarcere in Moldova a fost numit vornic al Tarii de Sus, apoi judecator de divan.La 73 de ani, dupa o viata zbuciumata a decedat rapus de batrinete.

Neculce a fost un militar distins,iar Petru cel Mare l-a pretuit mult si i-a aratat o deosebita simpatie. Tot asa era privit si de familia lui Cantemir si de ceilalti boieri; de aceea cand a voit sa se intoarca in tara, cu multa greutate a scapat de insistentele lor. El insa a tinut cu orice pret sa-si vada tara si nu s-a temut ca i se va intampla vreo nenorocire, vreo persecutie, ci - precum insusi zice - si-a pus nadejdea in Dumnezeu, care din toate l-a scapat.

Lucrarea de capetenie a lui Neculce - in afara de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 pana la 1743, la care a fost mai totdeauna partas sau le-a cunoscut de aproape.

In prefata ne spune ca pana la Duca-Voda s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii si altii, 'iar de la Duca-Voda cel batran inainte pana unde s-o vedea, la domnia lui Ion Voda Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimanui, ce am scris singur dintru a mea stiinta, cate s-au tamplat de au fost in viata mea. Nu mi-au trebuit istoric strain sa cetesc si sa scriu ca au fost scrise in inima mea'.

"Letopisetul" lui Ion Neculce este structurat in douazeci si cinci de capitole , ilustrand cele douazeci si cinci de domnii, dar numai paisprezece domnitori , deoarece unii au ocupat tronul de cate doua-trei ori ceea ce demonstreaza o instabilitate politica in epoca.

Stilul Letopisetului este presarat cu proverbe si zicatori populare, asemanandu-se cu stilul lui Creanga ,pe care Neculce il precede in privinta umorului si a oralitatii.

In fata cronicii, Ion Neculce asaza 42 de legende istorice, sub titlul "O sama de cuvinte" despre care spune ca sunt "audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sunt scrise "si care ilustreaza evenimente ce au cutremurat "saraca Tara Moldava ".Aici se cuprind o suma de traditiuni relative la diferiti domni si care au format subiectele legendelor si poemelor din literatura noastra moderna, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul manastirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Stefan de Bolintineanul, Dumbrava rosie de Alecsandri, Visul lui Petru Rares de Alecsandri s.a.

Neculce pune in introducera Letopisetului aceste legende , carora autorul le acorda o anumita valoare documentara, dar lasa pe cititor veridicitatea intamplarilor povestite ,"cine va ceti si le va crede, bine va fi ,iara cine nu le va crede, iara bine va fi ; cine precum ii va fi voia asa va face'.

Povestitor talentat,Ion Neculce a creat o opera durabila printr-o forta artistica surprinzatoare, prin arta naratiunii si prin arta portretului, avand, intre cronicari maiestria pe care Ion Creanga o va desavarsi . Proverbele sunt numeroase in letopiset :"calul raios gaseste copaciul scortos";".dupa cum este vorba ca nu fac toate mustele mere "; "pasarea vicleana da singura-n lat"etc..

Oralitatea stilului lui Neculce este data si de cuvinte populare expresive,de particularitatile de vorbire ce dau verdicitate textului. De pilda, atunci cand povesteste mazilirea lu Constantin Duca, doamna Maria ,fiica lui Brancoveanu ,striga munteneste:"aoleu!aoleo!ca va pune taica punga da punga din Bucuresti pan-in Tarigrad;si dzau, nu ne va lasa si iar ne vom intoarce cu domnia indarapt ."

Neculce nu era prea invatat, dar era om cu bun simt, cu pricepere de a judeca lucrurile, castigata prin amestecul direct in afacerile statului si cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice ca el e cel mai literat din toti cronicarii Moldovei. El stie foarte adesea sa gaseasca cuvantul just pentru a zugravi o situatie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analistilor ce scriau slavoneste, ci dimpotriva simplu si, prin aceasta, foarte atragator. Epitetul bine gasit are cateodata valoare artistica. Cine vrea sa afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie sa caute in primul rand in Neculce, apoi in Miron Costin si Grigore Ureche.

Aproape toti domnii, despre care vorbeste in cursul cronicii sale, au cate un scurt portret sau cate o caracteristica. De la el aflam ca Dumitrascu Cantacuzino (1684-85), era 'om nestatator la voroava (vorba), amagitor, geambas de cai de la Fanar din Tarigrad', Constantin Cantemir (1685-1693), 'carte nu stia, ci numai iscalitura invatase de o facea; practica buna avea: manca bine si bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat, barba ii era alba ca zapada'. Fiul acestuia, Antioh Voda (1695-1700) era om mare la trup, chipes, la minte asezat, judecator drept; nu prea era carturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era si credincios la juramant. Manie avea strasnica; de multe ori racnea tare, cam cu graba'.

E interesant sa observam impartialitatea cu care vorbeste despre Dimitrie Cantemir, pe care-l iubise intr-atat incat plecase cu dansul din tara. Cand ajunge la domnia acestuia, aminteste purtarea rea ce avusese in timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflam de la Neculce ca 'era de stat cam mic si subtire, uscat, numai era cu toane; la unele se arata prea harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdator, dar era si cam grabnic la manie, dar apoi curand se intorcea'.

Cunoscand aceasta deprindere a lui, sa cautam ce va zice despre Petru cel Mare, caci stim ca la venirea imparatului Rusiei in Iasi el era functionar inalt si legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, in adevar, si portretul tarului: 'Om mare, mai inalt decat toti oamenii, iara nu gros, rotund la fata si cam oaches si cam arunca cateodata din cap, fluturand'.

Dar nu numai pe indivizi ii placea lui Neculce sa-i caracterizeze, ci si grupurile, natiunile (psihologia sociala nu-i era straina). Despre tatari ne spune ca sunt lupi apucatori, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aici cateva randuri: «La grec mila, sau omenie, sau dreptate, sau neviclesug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai cand nu poate sa faca rau se arata cu blandete, iar inima si firea tot cat ar putea este sa faca rautate».

Ceea ce conteaza in cronica lui Neculce este oralitatea extraordinara a autorului, care da o anumita familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipand aparitia lui Creanga.

Aspecte critice:

Al. Piru

"Ceea ce face farmecul legendelor lui Neculce este continutul lor educativ fara ostentatie sau cumpanit anecdotic, epic cuminte, batranesc, naratiunea simpla, populara. E lesne de inteles de ce legendele din O sama de cuvinte au fost atat de citite si prelucrate de scriitori din secolul urmator. Acestia au gasit fara multa zabava subiecte de-a gata, necesitand doar versificatia pentru a fi transformate in cantece, baladele sau poeme. De cele mai multe ori insa, observatie care nu s-a facut, legendele lui Neculce pierd din autenticitate in prelucrarile poetilor, pastrandu-si mai departe adevaratul parfum numai in original.[.]

Biografia lui Nicolae Milescu din legenda nr.41, beneficiind de acelasi fabulos oriental, pune totusi in lumina caracterul aventuros al invatatorului moldovean. Este interesanta metamorfoza numelui eroului: Neculai Milescu Spatariul la inceput, prins ci viclesug se transforma in Nicolae Milescu; dupa pedeapsa i se spune Nicolai Carnul, iar la sfarsit numai Carnul, caci celebritatea lui i se datora, cel putin pentru Neculce, in buna parte semnului ce i se facuse la nas."

 G.Calinescu

"La Neculce se descopera o tehnica incheiata a portretului, in care intra cateva note tipice: o insusire fizica sau anomalie fizica, starea intelectualului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale. Portretul neculcean sta la mijloc, intre caricatura si tablou."

Cronicarii munteni

Insemnarile muntene despre inceputuri sunt foarte sarace si sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, gresit si acela. Despre lucrarile din aceasta perioada se poate spune ca erau caracterizate de monotonie datorita lipsei de informatii despre domnii insa pline de momente stereotipe precum inscaunarea, taierea boierilor sau ridicarea unei manastiri.

Din a doua jumatate a veacului XVI si mai intens in sec XVII-XVIII au circulat o sumedenie de traduceri ,unele din slavona ,multe din grecesti si uneori din alte limbi.

In aceste traduceri ,chiar daca se depasesc textele stricte de ritual bisericesc nu se poate vorbi de 'literatura romana' , ci doar un moment cultural, explicand fenomene literare ulterioare.

Procesul de cadere a liricii si a cartilor morale si epice e continuu si misterios. Raportul cu literatura orala , taraneasca este foarte strans uneori.

De remarcat pentru secolul XVII sunt Cronica Buzestilor in care sunt relatate intamplari din timpul domniei lui Mihai Viteazu si Cronica Cantacuzinilor alcatuita de Stoica Ludescu. Stilul utilizat este savuros vulgar, cu citatii razbunatoare si vaieturi comice. Letopisetului cantacuzinesc i se raspunde printr-o alta istorie de partid zisa Cronica Balenilor, care este atribuita lui Radu Popescu. Acesta dezvolta paralel istoriile Munteniei, Moldovei si Ardealului, acordandu-le cu istoria universala.

Totul este narat cu o intimitate mai rar intalnita, dar injuriile sunt atenuate cand politica cere. Se mai poate observa faptul ca Radu Popescu are o vocatie mai deosebita pentru descrierea deceselor grele, date ca pedeapsa divina. Daca ar fi judecat dupa criterii etice, acesta ar fi poate cel mai ticalos dintre cronicari, insa aceasta ticalosie imbinata cu talentul sau a dat nastere unor mari opere. Radu Popescu ramane un mare cronicar lasat pe nedrept in urma.

Reprezentativ pentru aceasta perioada mai este Radu Greceanu care s-a ocupat de cronica despre domnia lui Brancoveanu. Scrierile acestuia sunt mai lipsite de talent deoarece reprezinta o insiruire nesafrsita de porunci, gateri de poduri sau plangeri la Poarta. Monotonia aceasta este insa estompata de amanuntirea ceremoniala.

Deasemenea Constantin Cantacuzino scrie o scurta dezertatie asupra originilor erudita dar cam caragialeasca in Istoria Tarii Romanesti.

Intaiele versuri ce se cunosc sunt ale lui Udriste NAsturel din 'Molitvenicul slav ' de la 1635 repetat apoi in Pravila romana de la Govora dn anul 1640.

In 1652 in Muntenia apar noi epigrame in 'Indereptarea legii' ce a fost tradusa de Daniil Panonianul (mitropolit in Ardeal mai tarziu) precum si 'Tarnosanie'.

Intaiul adevarat poet burlesc muntean este pitarul Hristache, mic boier cu existenta obscura ce ne-a lasat 'o poveste mavrogheneasca' in versuri, alcatuita 'dupa a mea idee, cu vro cateva condeie'.

Avem de-a face cu omcritica de exponent al paturilor joase, comic bombastic in inregistrarea intamplarilor , muscatoare, de o smerenie ironica si de o mare si sincera galagie in expresia sentimentelor.

'Tragodia' sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare ' de vornicul Al.Beldiman are aerul unei poliloghii umoristice. 'Tragodia' este cronica curata;

Fara talent literar, spirit de observatie si fara un inalt punct de vedere,Beldiman scrie monoton si cu vaietaturi cu totul mecanice , din aceasta dispozitie sufleteasca neputand iesi decat o caricatura .

Intorcandu-ne atentia catre un grup de cronici mai marunte sunt de remarcat Dionisie Eclisiarhul cu o cronica naiva dar gustoasa asupra evenimentelor pana in domnia lui Caragea (1814) si Ianache Vacarescul cu lucrarea Istorie a preaputernicilor Imparati care poate fi considerat un compendiu in adevaratul sens al cuvantului. De la 1770 pana la 1788 aceasta istorie este un memorial plin de momente vii, superior notate in care inturirea mecanismului vietii politice este agera si sobru exprimata.

Asadar inceputul literaturii romane a fost un adevarat pamflet.

Cea de-a treia directie este cea a literaturii de conceptie si imaginative, cel mai important reprezentant al ei fiind Dimitrie Cantemir."Inorogul alb" al gandirii romanesti (Lucian Blaga), o impresionanta personalitate europeana, a fost un om de vasta cultura, calauzit de credinta ca "sufletul odihna nu poate afla pana nu gaseste adevarul, carile il cearca oricat de departe si oricat de cu truda i-ar fi a-l nimeri". Acesta este un erudit umanist, voievod moldovean, academician berlinez si un print moscovit. Autor intre altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisa latineste, care i-a facut renumele in Occident, intrucat ne priveste, intereseaza prin Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea, compunere scolareasca si prin mai matura Istorie Ieroglifica.

Lucrarea Divanul este o dovada clara a pesismismului sau biblic. Cantemir dizerteaza cu mult umor dialectic despre intolerabila conditie a omului pus sa dibuiasca in noaptea neagra a stiintei umane.

Un interesant capitol despre "timp" ajunge la incheierea ca timpul nu e categorie ci o esenta in Dumnezeu, locul de explicatie a spiritului.

Opera literara viabila a lui Cantemir este Istoria Ieroglifica adevarat roman de Renard romanesc, asupra talcului politic al caruia, destul de straveziu, s-a insistat cu exces. Romanul abunda in maiestrii caligrafice, precum este exuberant in expresii plastice. In cursul operei sunt si numeroase "eleghii" intr-o cadenta populara si cu o nespus de inteligenta tratare culta a metaforei taranesti. Substanta romanului scris la Constantinopol, cu personaje din lumea animala, este furnizata de certurile dintre casa domnitoare a Tarii Romanesti, in frunte cuBrancoveanu, Corbul, si aceea a Moldovei, in frunte cu autorul insusi, Inorogul. Contructie latina a frazei, ascunderea eroilor sub nume de animale adesea himerice, proportii neobisnuite ale scrierii (400 pg), complicat din punct de vedere stilistic pana la baroc si ombasticism; imaginatia epica e saraca, Cantemir are darul de a vedea aspectul grotesc, caricatural al obiectelor si fiintelor, fantezia umoristica, verva satirica, gustul fictiunii fantastice.

'Descriptio Moldaviae' ('Descrierea Moldovei') este scrisa in 1716, in limba latina, la cererea Academiei din Berlin. In alcatuirea sa intra trei parti:

a) partea geografica, continand descrierea formelor de relief, a florei, faunei si bogatiilor minerale; si prezentarea targurile si capitalelor tarii de-a lungul timpului. Dimitrie Cantemir elaboreaza prima harta a Moldovei.

b) partea politica, infatiseaza organizarea politica si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnitorilor, la obiceiurile prilejuite de inscaunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodna, nunti, inmormantari, etc.

c) despre cele bisericesti si ale invataturii in Moldova, unde gasim bogate informatii despre graiul moldovenesc, despre slovele folosite, la inceput latinesti, apoi inlocuite cu cele slavonesti; tot aici sunt enumerate intruchipari mitologice, precum: 'Doina', 'Frumoasele', 'Ursitele', 'Sanzienele', 'Zburatorul', etc.

Lucrarea prezinta interes nu numai pentru documentata descriere politica si geografica, ci si pentru observatiile etnografice si folclorice, Dimitrie Cantemir fiin primul carturar roman ce a intreprins cercetari in aceste domenii, cat si primul nostru cartograf.

Mai mult decat un filosof, Cantemir care incearca o idée de retragere din lume cu atitudinea active, de lupta impotriva fatalitatii, ets eun poet, anticipand intr-o enumerare de cetati ruinate, meditatiile preromanticului Volney.

Dimitrie Cantemir este o personalitate coplesitoare a Renasterii, fiind primul savant de formatie enciclopedica si marcand trecerea de la literatura veche, cronicareasca, la cea moderna, abordand cele mai variate domenii stiintifice si artistice.

Aspecte critice:

George Calinescu:

,, Prin Cantemir noi simbolizam chipul vechiului carturar roman"

Lucian Blaga:

,,O domnie a casei Cantemir ar fi grabit cel putin o suta de ani renasterea politica si culturala a poporului roman"

Concluzia:

Ne-am deprins sa folosim termenul de 'cronicari' pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din seriile demult constituite din 'cronicari' moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati in acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin,  Ion Neculce(moldoveni) si dintre munteni, autorul 'Letopisetului cantacuzinesc', care este probabil Stoica Ludescu. Intre operele acestora exista insa deosebiri importante. Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza 'in conceptia teoretica si in opera practica' a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

Constiinta istorica reprezinta preocuparea romanilor pentru situarea in timp si spatiu (originile,limba,continuitatea)a evenimentelor semnificative,personalitati istorice(domnitori),cultura si civilizatie.

Cronicile reprezinta cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre. Mai intai au aparut in limba oficiala, pe atunci slovona, iar mai tarziu incepand cu secolul al XVII-lea, in limba nationala, acestea fiind primele scrieri originale de mare intindere.

Toate aceste scrieri apartin in mod normal stilului stintific, dar intalnim si elemente ale stilului artistic, justificate prin doua motive. Primul este nivelul pe care-l atinsese stiinta istoriei in epoca: stilul stiintific trebuie sa fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu isi spun si propriile pareri despre evenimentele si personalitatile la care se refereau.

In operele lor, cronicarii folosesc toate modalitatile de expunere. Prin intermediul naratiunii acestia prezinta intamplarile, prin intermediul portretului, ca marca a descrierii, realizeaza figura personajelor, iar dialogul este folosit de toti cronicarii pentru a da autenticitate celor relatate.

Influenta cronicilor asupra literaturii romane este indiscutabila.Odata descoperite ele au fost pentru scriitori un rezervor pretios de teme,pe rsonaje,subiecte.

Bibliografie:

• Dictionarul Enciclopedic Roman, ed. Politica, Bucuresti, 1962-1966

• George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini si pina in prezent

• Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane

Alexandru Piru, Istoria literaturii romane

www.preferatele.com