Universitatea din Bucuresti

Centrul "Credis"

IDD -Istorie

Disciplina: Stiintele auxiliare ale istoriei

Anul de studiu I, semestrul I

Tema : Stiintele auxiliare ale istoriei. Definitii. Clasificari.

Continutul temei:

Definitii ale stiintelor auxiliare propuse de diverse scoli istorice. Clasificarea in stiinte auxiliare majore si minore. Clasificarea in stiinte ajutatoare si stiinte auxiliare propriu-zise. Clasificarea in stiinte care se ocupa de marturiile figurative, stiinte care se ocupa de marturiile scrise, stiinte care se ocupa de conservarea si prezentarea marturiilor.

Timpul mediu necesar pentru asimilare: 2 ore.

In cadrul discutiei despre stiintele auxiliare ale istoriei, avem de-a face dintru inceput cu doi termeni care se cer explicati. Primul este istorie, termen cu acceptiune foarte larga inca de la inceputurile folosirii sale, adica din secolul VI i.Hr. Istorie insemna tot ceea ce constituia o relatare, o povestire, realizata fie in scris, fie pe cale orala. Dar totodata, ea insemna si cercetare, investigare a unui martor si prezentarea rezultatelor cercetarii, sens cu care foloseste acest termen si Herodot.

Actualmente, termenul istorie are trei acceptiuni principale: istoria ca evenimente, istoria ca activitate de cercetare a istoricului si istoria ca rezultat al acestei activitati (adica, totalitatea afirmatiilor despre evenimentele istorice); dintre acestea, doar ultimele doua contureaza istoria ca stiinta.

Prin urmare, istoria este o stiinta totalizatoare; nimic din ceea ce s-a intamplat nu ii este strain sau indiferent, totul devine obiectul sau de cercetare. Istoria nu se poate face insa fara documente, intelegand prin acestea documente scrise, figurative sau transmise prin alte metode. Intrucat sursele (izvoarele) reprezinta materia prima a istoricului, trebuie sa vedem cum putem sa folosim informatia pe care ele o ofera. Metoda de lucru cu izvoarele este data de o serie de procedee tehnice oferite de acele stiinte numite in mod traditional, stiinte auxiliare ale istoriei. Rolul lor este acela de a depista si analiza sursele istorice, intrucat cercetarea istorica nu poate progresa fara folosirea izvoarelor.

Termenul de stiinte auxiliare a fost introdus de Teodor Sickel, istoric vienez si paleograf din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Inainte de Sickel, polonezul J. Lelewel (1822) se referise la acestea, numindu-le stiinte care permit cunoasterea izvoarelor istorice. Altii le vor numi ulterior, stiinte speciale ale istoriei, stiinte istorice de baza (istoricul austriac Leo Santifaller), discipline istorice speciale, stiinte fundamentale ale istoriei.

In Romania, Damian P. Bogdan denumea aceste stiinte, stiinte speciale, si isi expunea acest punct de vedere la Congresul International de Stiinte Istorice de la Roma, 1957.

Indiferent de titulatura, este vorba despre un ansamblu de stiinte care pun in valoare informatia documentara continuta de diferitele inscrisuri, pentru a fi apoi folosita la scrierea istoriei.

Stiintele auxiliare ii sunt indispensabile istoricului pentru descifrarea, intelegerea, stabilirea timpului si a locului evenimentelor ca si pentru evaluarea critica a izvoarelor istorice. Numarul lor nu este fixat pentru totdeauna, iar, prin extensie, orice stiinta, de ale carei rezultate sau metode se foloseste istoricul in activitatea sa de cercetare, poate sa fie considerata ca auxiliara istoriei, ajutand-o in cercetarea sa. Pe de alta parte, intreaga stiinta se constituie intr-o structura ale carei discipline stiintifice se ajuta reciproc, si in care, o stiinta raportata la alta ii este, intr-un anume fel, auxiliara. Plecand de la aceasta observatie, putem considera auxiliare istoriei si economia, matematica, dupa cum istoria insasi poate deveni auxiliara altor stiinte.

In functie de obiectul activitatii lor si de modul in care ajuta istoricului, stiintele auxiliare au cunoscut, de-a lungul timpului, mai multe clasificari.

Aurelian Sacerdoteanu, cel dantai autor al unui manual de arhivistica la noi in tara, cu preocupari si in domeniul diplomaticii sau cronologiei impartea aceste stiinte in stiinte auxiliare majore (geografia, arheologia, geologia, filologia, antropologia, sociologia, dreptul, filosofia) si stiinte auxiliare minore (arhivistica, paleografia, diplomatica, grafologia, cronologia, sigilografia, heraldica, numismatica, medalistica, miniaturistica, genealogia, epigrafia, bibliologia). Denumirea de majore si minore nu facea referire la importanta lor, ci la faptul ca stiintele auxiliare majore ofera istoricului concluzii bine conturate, pe cand cele minore servesc istoricului ca mijloace pentru a ajunge la aceste concluzii[1].

Prin urmare, considera A.Sacerdoteanu, avem nevoie de informatii despre locul in care s-au petrecut diferite evenimente istorice (pe care ni le ofera geografia), despre limba vorbita (filologia, cu ramurile sale, lingvistica, semantica, etimologia, toponimia, onomastica), despre raspandirea si activitatea omului (antropologia, etnologia) sau despre gandurile si legile dupa care acesta s-a guvernat (filosofia, dreptul). Fiecare dintre aceste stiinte, numite majore de istoricul roman, se foloseste de instrumente proprii de investigare si analiza care sa permita elaborarea unor concluzii.

O alta clasificare propusa, a fost aceea in stiinte ajutatoare (care se suprapun, ca acceptiune, stiintelor majore propuse de A.Sacerdoteanu) si stiinte auxiliare propriu-zise (cele minore). Aceste stiinte minore sau propriu-zise se leaga de primele etape ale muncii istoricului, servind la descoperirea informatiilor din documente dintre cele mai diverse, in timp ce stiintele majore ajuta istoria prin furnizarea de date gata elaborate si de metode si tehnici proprii de lucru; acestea se leaga, mai ales, de etapele finale ale activitatii istoricului, care sunt explicatia cauzala si valorificarea[2].

Scoala franceza a propus o alta modalitate de impartire a acestor stiinte utile istoricului in munca cu izvoarele[3]. Avem de-a face, conform acestei teorii, cu stiinte care se ocupa cu studierea marturiilor figurative (arheologie, etnologie, numismatica, sigilografie, filatelia), stiinte care se ocupa cu studierea marturiilor scrise (epigrafie, papirologie, paleografie, criptografie, diplomatica, onomastica, genealogie, heraldica) si, in fine, stiinte care se ocupa cu conservarea si prezentarea marturiilor (muzeistica, biblioteconomia, codicologia, arhivistica).

Numarul stiintelor auxiliare minore si majore este in continua crestere, insa continua si disputele privind incadrarea fiecareia intr-una sau alta dintre categorii. De asemenea, unele stiinte cu un grad mai mare de independenta pot fi incluse in randul celor majore; un exemplu in acest sens este arheologia, considerata multa vreme stiinta minora dar pe care Aurelian Sacerdoteanu o introducea in randul stiintelor majore inca din prima parte a secolului trecut[4].

Arhivistii romani prefera sa clasifice, de pilda, stiintele auxiliare minore, dupa locul unde se pastreaza marturiile pe care le studiaza acestea[5]. Prin urmare, exista stiinte auxiliare grupate in jurul arhivelor (arhivistica, paleografia, diplomatica, cronologia, sigilografia, filatelia, heraldica, genealogia, filigranologia, grafologia, miniaturistica), bibliotecii (bibliologia, codicologia) si muzeelor (muzeologia, arheologia, epigrafia, metrologia, numismatica, medalistica, vexilologia).

Vom arata in randurile urmatoare in ce masura, si prin ce componente ale lor, aceste stiinte auxiliare majore si minore servesc istoricului.

Geografia este stiinta pamantului; istoricul se foloseste mai ales de geografia istorica, de antropogeografie (sau geografia umana) care urmareste raspandirea oamenilor pe glob si de geopolitica (care sustine ca politica unui stat este determinata de pozitia geografica).

Geologia este stiinta care studiaza modul de formare a pamantului, compozitia si structura acestuia, atat la suprafata cat si in interiorul sau (unde sunt conservate urme ale trecerii omului). Pentru istorie se dovedesc foarte utile ramurile sale, stratigrafia si paleontologia (stiinta fosilelor). Ca stiinta, geologia este relativ noua, ea isi are inceputurile prin secolul al XVII-lea.

Filologia este stiinta care studiaza limba si literatura unui popor, ca instrument esential al comunicarii. Dintre ramurile sale, lingvistica (cu lingvistica istorica), onomastica (studiaza numele proprii si are 3 subramuri: toponimia, care se ocupa cu studierea numelor de locuri, antroponimia, cu numele de persoane, hidronimia, cu numele apelor), etimologia (studiaza originea si sensul cuvintelor). Si istoria poate fi considerata o stiinta auxiliara filologiei, intrucat aceasta se foloseste de istorie pentru a lamuri contextul elaborarii unui text, dupa cum se foloseste si de paleografie, diplomatica, cronologie, filosofie s.a. Filologia este o disciplina care s-a dezvoltat inca din antichitate, cunoscand o perioada de dezvoltare in timpul Renasterii.

Antropologia este stiinta care se ocupa de om, de varietatea raselor si raspandirea acestora pe glob, in functie de conditiile naturale si cele socio-culturale; ca disciplina, ea este destul de noua, avandu-si inceputurile prin secolul al XVIII-lea.

Sociologia este disciplina care se ocupa de studierea vietii sociale, de fenomenele si procesele sociale, urmarind relatiile interumane; investigatiile sale sunt foarte apropiate de cele ale istoriei, de care sociologia se si foloseste, ca si de etnologie (stiinta care urmareste formarea si caracterele fizice ale raselor) sau etnografie (studiaza popoarele din punctul de vedere al activitatii si manifestarilor lor materiale).

Dreptul este stiinta care studiaza regulile si normele prin care este organizata o societate si institutiile acesteia. Ca disciplina auxiliara istoriei, dreptul serveste la stabilirea valorii documentelor si a institutiilor emitente, folosindu-se astfel, de diplomatica.

Filosofia urmareste manifestarile gandirii si simtirii omenesti.

Etnologia studiaza structura si evolutia popoarelor iar etnografia se ocupa de originea si raspandirea teritoriala a acestora, cultura si particularitatile de viata materiala.

In ultimul timp, se considera ca si statistica, cu ramura sa, statistica istorica, este o stiinta auxiliara majora a istoriei, ea fiind folosita de istoria economica, demografie, genealogie. De asemenea, se folosesc metode matematice in istorie, precum si informatica.

In ultimul timp au aparut si o serie de discipline de granita (de frontiera), cum sunt climatologia istorica, ecologia istorica, istoria tehnicii, si numarul lor este in continua crestere.

In privinta stiintelor auxiliare minore, A.Sacerdoteanu arata ca rostul lor este acela de a ajuta istoricul fie sa gaseasca si sa interpreteze informatiile, fie sa le verifice pe cele existente deja. Ca urmare a dezvoltarii lor, unele dintre aceste stiinte auxiliare au devenit independente, creandu-si instrumente specifice de lucru cu izvoarele; acestea sunt arhivistica, paleografia, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, heraldica, genealogia s.a.

Arhivistica este stiinta care se ocupa de crearea, conservarea si folosirea arhivelor, atat ca documente cat si ca institutie si loc de pastrare a acestora. Arhivistica permite realizarea de cercetari fundamentale si aplicative a documentelor scrise pe suport friabil (perisabil), in vederea stabilirii celor mai bune solutii de ordonare, selectionare, inventariere, conservare si valorificare a acestora. Primele lucrari de arhivistica se datoreaza lui Johan Peter Zwengel (New Grosse Formular, 1568), Iacob de Raemingen (Von der Règestratur und Ihren Gebänwessen, 1571), Bonifaciu Baltasar (1632) si George Aebltin (1669); acestia au discutat despre modul de organizare al cancelariei si registraturii (organizeaza intrarea si iesirea documentelor, precum si pe cele elaborate pentru uz intern). In secolele XIX-XX, s-au formulat regulile privitoare la pastrarea si folosirea documentelor si s-au facut incercari de alcatuire a unei terminologii adecvate. Arhivistica si-a largit treptat campul de cercetare si a perfectionat metodele de cercetare. Astazi ea se imparte in doua ramuri: teoria arhivistica (terminologie, metodologie, istoricul arhivelor, dreptul arhivistic) si practica arhivistica (registratura, evidenta, selectionare si valorificare).

Paleografia este o stiinta esentiala si necesara pentru istoricul care studiaza documente inedite. Ea este, asa cum o arata numele, stiinta scrisului vechi, avand ca principal obiect descifrarea si transcrierea scrisului de pe materiale fragile (organice). Prin urmare, paleografia isi imparte munca si cu alte discipline care se ocupa de descifrarea scrisului vechi, insa pe suport (material) dur: epigrafia, numismatica, sigilografia. Paleografia studiaza totodata si suportul (materialul) pe care s-a scris, precum si instrumentele sau lichidele scrisului, dupa cum furnizeaza informatii despre evolutia semnelor grafice. Ea ajuta nu numai la depistarea falsurilor sau la deosebirea copiilor de original sau de concept (ciorna), ci si la localizarea si datarea textelor neidentificate. Termenul de palografie a fost pus in circulatie de Bernard de Montfauçon, in lucrarea La Paléographie     grèque, Paris, 1708. Exista mai multe paleografii, in functie de cate tipuri de scrieri si alfabete exista: latina, greaca, neo-greaca, slava, romano-chirilica, turco-osmana etc. Din paleografie s-au desprins alte stiinte, cum sunt: tahigrafia (sistem de prescurtare, asemanator cu stenografia), semiologia (semnele muzicale), criptologia, qumranica (se ocupa de textele descoperite la Marea Moarta).

Criptologia sau criptografia cerceteaza textele vechi cifrate, in sensul ca literelor, cifrelor si cuvintelor li se atribuie valori diferite de cele comune. Scrierea criptata chirilica s-a numit filta in Tara Romaneasca si hilta in Moldova; in secolul XIX s-a folosit si termenul tifra, pentru a denumi scrierea cifrata[6]. In cancelaria Tarii Romanesti, acest sistem s-a folosit la redarea numelui gramaticilor (cei care scriau actele). Exista si o criptofonie, adica o vorbire secreta care se realizeaza fie prin pronuntarea inversa a cuvintelor, fie prin introducerea de silabe parazitare. De asemenea, acrostihul este considerat tot o modalitate de scriere cifrata sau ascunsa.

Grafologia este stiinta scrisului, urmarind particularitatile individuale ale acestuia, in vederea stabilirii autenticitatii unor documente, precum si ale trasaturilor de caracter ale autorului documentului. Ea permite identificarea scrisului unei persoane si se dovedeste a fi de mare ajutor diplomaticii si paleografiei, ajutand la datarea unor acte sau la stabilirea autenticitatii acestora.

Diplomatica studiaza structura si cuprinsul documentelor scrise, de natura juridica, in vederea stabilirii autenticitatii acestora. Tot in sarcina diplomatistului intra si studierea locului unde s-a creat si s-a pastrat documentul (ajuta la stabilirea autenticitatii). Urmarind modalitatile de elaborare ale unui act, prin metode proprii de cercetare, respectiv cu ajutorul criticii diplomatice, aceasta scoate in evidenta acele elemente care pot ajuta cercetarea istorica in vederea editarii documentelor. Termenul provine din latinescul diploma, care reprezenta o foaie indoita in doua sau un pasaport emis de o autoritate publica care permitea libera circulatie in Imperiu. si, in egala masura, insemna actul dat soldatilor romani o data cu lasarea la vatra. Diplomatica a aparut in secolul al XVII-lea, desi primele reguli precise cu privire la verificarea autenticitatii actelor au fost stabilite de papa Inocentiu al III-lea (1198-1216). La baza diplomaticii ca stiinta s-au aflat lucrarile lui Jean de Mabillon si Daniel van Papenbroeck (sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator). Diplomatica se afla in stransa legatura cu paleografia, cronologia si sigilografia.

Cronologia studiaza diferitele unitati vechi de masurare a timpului in scopul de a le transforma in sistemul actual. Ea stabilesste datele unor evenimente istorice, precum si succesiunea lor, folosindu-se de notiuni ca ere, stiluri, perioade, calendare.

Sigilografia sau sfragistica se ocupa cu studierea pecetilor, a sigiliilor; ea analizeaza atat impresiunea lasata de tiparul sigilar cat si tiparul sigilar (matricea) insusi. De asemenea, studiaza, din punct de vedere istoric, artistic, tehnic, juridic si diplomatic, dimensiunile sigiliului, forma, culoarea, emblema, legenda, modalitatile de aplicare la suport si valoarea probatorie a unui sigiliu. Din sigilografie s-a desprins stampilografia.

Filatelia studiaza marcile postale si timbrele, care arata ca s-a platit taxa de expeditie.

Heraldica este stiinta blazoanelor; ea se ocupa de stemele sau emblemele tinuturilor, oraselor, familiilor nobile, fetelor bisericesti, ale unui stat sau unitate administrativa, cercetand emblemele, ornamentele si devizele de pe scut. In cadrul ei intalnim doua domenii: stiinta heraldica, care fixeaza si studiaza normele teoretice ale blazonului si arta heraldica, care se ocupa de aplicarea lor practica. Arta heraldica a cunoscut o mare dezvoltare in timpul Cruciadelor si a perioadei clasice a turnirurilor, desi a existat, se pare, inca din preistorie, in timp ce stiinta heraldica s-a afirmat in secolele XIX-XX. Cea mai veche lucrare de heraldica dateaza din secolul al XVI-lea si ii apartine lui Jérôme de Bara (Les blason des armoiries, Lyon, 1579). Bazele heraldicii ca stiinta s-au pus insa incepand cu secolul al XIX-lea, inclusiv in spatiul romanesc, prin contributiile lui Cezar Bolliac, Mihail Kogalniceanu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Stefan D.Grecianu, Vasile A.Urechia, Dimitrie Sturdza, P.V.Nasturel. Fundamentarea stiintifica a acesteia s-a realizat abia in secolul urmator, prin Constantin Moisil. Heraldica se ocupa cu descrierea si impartirea scutului, cu interpretarea culorilor sau smalturilor. Este ajutata si de sigilografie, cu care se inrudeste (armele de pe scut sau din campul sigilar sunt descrise cu ajutorul heraldicii).

Miniaturistica se ocupa cu studierea reprezentarilor artistice de pe antetul sau din cuprinsul manuscriselor: litere ornate, mici picturi, portrete, culoarea, conceptia, desenul, perspectiva, semnificatia, tehnica si arta acestora.

Genealogia se ocupa de originea si evolutia familiilor si a neamurilor inrudite, ceea ce permite stabilirea rolului pe care aceste inrudiri l-au jucat in desfasurarea unor evenimente istorice. Ea analizeaza: 1. Spitele de neam sau arborele genealogic, care urmaresc toti descendentii unei persoane, insa numai pe linie barbateasca, cu mentionarea sotiilor descendentilor;

2. tabla descendentilor, care cuprinde pe toti descendentii unei persoane, barbati sau femei, la care se adauga sotii si sotiile acestora (se foloseste metoda sintetica de cercetare);

3. tabla ascendentilor, care se intocmeste la fel ca precedenta, cu deosebirea ca se pleaca de la o anumita persoana in sus, catre stramosi (se foloseste metoda analitica de cercetare). Genealogia este importanta pentru studiile de istorie sociala, fixand succesiunile sau ajutand la explicarea unor fenomene de ereditate, biologice sau psihologice ale indivizilor; de asemenea, poate oferi explicatii privind stingerea unor familii sau neamuri. Ea isi extrage informatiile din orice tip de document, dar in special din registrele de stare civila (mitrice), registrele de vanzare-cumparare, testamente etc.

Filigranologia (filigranistica sau filigranografie) studiaza filigranele, respectiv reprezentarile imprimate pe hartie in timpul fabricarii acesteia, realizand cataloage de filigrane. Cercetarea filigranelor permite urmarirea evolutiei morilor si fabricilor de hartie, a circulatiei hartiei si a legaturilor economice dintre diferite regiuni. Pe baza filigranelor se poate stabili autenticitatea unui document sau pot fi datate documentele fara data.

Bibliologia se refera la studierea scrisului si a cartii; mai exact, se ocupa cu istoricul scrisului, hartia, tehnica de reproducere (scris, tipar), legatura, punerea in circulatie, organizarea bibliotecilor si alcatuirea cataloagelor. Ea este o disciplina indispensabila pentru buna functionare si organizarea oricarei biblioteci. In cadrul ei se disting:

Bibliografia care realizeaza descrierea cartilor, dupa diverse criterii (autor, cronologic, teritoriu, alfabetic), in vederea realizarii cataloagelor si repertoriilor de carti;

Biblioteconomia care se ocupa de organizarea tehnica a bibliotecii si de functionarea acesteia.

Codicologia studiaza manuscrisele vechi sub forma de carte in vederea realizarii de cataloage de manuscrise. Ca stiinta, ea s-a desprins din paleografie in deceniul 5 al secolului XX. Codicologia se ocupa dde toate aspectele manuscriselor-carte: legatura, formatul, materialul de scris, filigranele, tehnica de confectionare, liniatul filelor, grafia, ornamentele si miniaturile, textul propriu-zis, signatura coalelor si paginatia. Pentru toate acestea se foloseste de ajutorul oferit de paleografie, filigranologie, miniaturistica, cronologie, epigrafie (pentru descifrarea inscriptiilor de pe coperta), criptologie sau arhivistica; ceea ce ii este cu adevarat specific este studiul legaturilor acestor manuscrise. Codicologia intocmeste totodata inventare si cataloage de manuscrise.

Muzeologia (muzeografia sau muzeistica) este stiinta care se ocupa in sens extensiv de tehnica muzeografica, adica de istoricul, organizarea si functionarea muzeelor. Azi distingem intre muzeologia obiectului ( modul de functionare si prezentare a muzeului este bazat pe obiect) si muzeologia ideii (se bazeaza pe cunoastere, obiective, pe concept). Cea de-a doua forma a fost posibila o data cu intrarea muzeului in era comunicarii si a media, este deci un progres muzeologic.

Arheologia era inclusa de A.Sacerdoteanu printre stiintele majore, desi ea este mai degraba o stiinta auxiliara minora, care imprumuta istoricului instrumentele de lucru cu izvorul, care este materialul arheologic. Arheologia interpreteaza vestigiile materiale ale trecutului istoric; in traducere exacta ar insemna vorbirea despre lucrurile vechi. Din punctul de vedere al epocii pe care o studiaza, avem de-a face cu arheologie preistorica, clasica, crestina, medievala, moderna, submarina si chiar contemporana. Arheologia se afla in stransa legatura cu epigrafia (careia ii ofera material de studiu), numismatica, sigilografia, cronologia si chiar arhivistica (ii ofera informatii de arhiva).

Epigrafia are ca scop studierea, descifrarea si interpretarea inscriptiilor de pe suport (material) dur: piatra, metal, lemn, os, lut ars (vase, geme, camee, sigilii, inele, monede, tablite cerate, greutati sau alte produse mestesugaresti). Epigrafistul are in vedere abrevierile, forma scrisului si limba, in scopul datarii inscriptiilor si a stabilirii autenticitatii lor. Epigrafia se afla in stransa legatura cu paleografia, din care s-a si desprins, si cu bibliologia (pentru partea de istorie a scrisului).

Metrologia se ocupa cu studierea sistemelor de masura din trecut, care se regasesc atat in documente, cat si in muzee; de asemenea, analizeaza evolutia lor si adaptarea la sistemul de masura modern. Mai poate servi la localizarea sau chiar datarea unui document care cuprinde referiri la o anumita unitate de masura specifica unei zone si perioade istorice bine definite.

Papirologia studiaza documentele scrise pe papirus, care era un suport de    scris fabricat din fire de papirus, strivite si suprapuse in doua straturi perpendiculare.

Numismatica se ocupa cu studiul monedelor, din punctul de vedere al materialului, efigiei, inscriptiei, tipului, metodei de fabricare si raspandirii acestora. Aceasta stiinta se afla in stransa legatura cu arheologia.

Din numismatica s-a desprins medalistica, care studiaza medaliile sau plachetele comemorative, sub aspectul efigiei si inscriptiei; ea se constituie intr-un izvor important pentru cunoasterea conceptiilor oamenilor dintr-o epoca istorica, a evenimentelor precum si pentru evolutia artei gravarii.

Vexilologia este o stiinta relativ noua, care se ocupa cu studierea steagurilor, drapelelor, stindardelor.