CLASICISMUL in literatura

Notiunea de clasicism provine din limba latina si a intrat in limba noastra prin filiera franceza. La origine, cuvantul latinesc classicus inseamna "din prima clasa", "de prim rang", "demn de urmat", "cu caracter de model".

Intr-un sens apropiat de cel cunoscut astazi, termenul este folosit pentru prima data in sec. al XVIII-lea de Friedrich Schlegel, pentru a denumi doctrina literara a vechilor autori.

Valoarea istorica a conceptului de clasicism acopera trei perioade distincte:

I.           - secolul lui Pericle (sec. V. inainte de Hristos), la Atena, reprezentat de opera lui Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan;

II.        - epoca imparatului Augustus, la Roma (sec. I dupa Hristos), avandu-i ca reprezentanti pe Virgiliu si Horatiu;

III.     - epoca lui Ludovic al XIV-lea, in Franta (sec. XVII dupa Hristos), cand scriu Racine, Corneille, La Fontaine, Boileau.

IV.    

Estetica clasicismului antic grec a fost pentru prima data formulata de Aristotel, in "Poetica". Aceasta este o lucrare normativa care stabileste regulile pe care ar trebui sa le urmeze cei care scriu, pentru a crea opere poetice (literare) de mare valoare. Aristotel cere scriitorilor greci ai vremii sale sa respecte: echilibrul constructiei, verosimilitatea subiectelor, limpezimea stilului, efectele cathartice ale operei asupra auditorului (opera de arta trebuie sa aiba puterea de a purifica sufletul ascultatorului de emotii si tensiuni).

Doctrina lui Aristotel se intemeiaza pe principiul mimesis-ului (arta este o imitatie a realitatii, insa nu o copiere a ei). Pentru a intelege ce inseamna imitatia in viziunea lui Aristotel, trebuie sa tinem seama de distinctia pe care o face intre istorie si poezie (cuv. "poezie" provine din cuvantul grecesc "poiein" = "creatie"). Istoria vorbeste despre ceea ce se intampla, ea are deci in vedere faptele si evenimentele reale imediate. Poezia vorbeste despre ceea ce s-ar putea intampla, ea are in vedere o realitate posibila, insa construita dupa modelul celei reale. Istoria surprinde particularul, pe cand poezia urmareste generalul si universalul. In viziunea lui Aristotel, lumea posibilului este de fapt spatiul modelelor abstracte dupa care se desfasoara lumea istorica.

Poezia este superioara istoriei pentru ca ea prezinta ceea ce este universal, general valabil, comun tuturor oamenilor si epocilor, dar lumea poeziei trebuie sa fie o lume a verosimilitatii, adica asemanatoare lumii reale.

Potrivit lui Aristotel, ceea ce intelegem noi astazi prin notiunea de fantastic nu face parte din poezie, pentru ca nu respecta normele mimesis-ului. Domeniul poeziei se compune, dupa Aristotel, din epopee, trgedie, comedie si poezia ditirambica, care ar sta la baza aparitiei ulterioare a genului liric (dupa parerea unor comentatori). Epopeea apartine genului epic, iar comedia si tragedia apartin genului dramatic. Totusi Aristotel nu utilizeaza in distinctiile sale notiunea de "gen".

Se inscriu in spatiul poeziei numai acele scrieri care sunt compuse in versuri. Versul este prin urmare, cel mai important semn de recunoastere a poeziei. Pe Aristotel scrierile in proza nu-l intereseaza, ele nu apartin poeziei.

Tot la Aristotel, in "Poetica", intalnim si regula unitatii de timp si de actiune pe care trebuie sa o respecte orice creatie dramatica. O actiune dramatica trebuie sa se desfasoare in decursul a cel mult 24 de ore si ea trebuie sa aiba unitate si coerenta. Aceasta regula la care se adauga si regula unitatii de loc, va deveni unul dintre principiile fundamentale ale neoclasicismului francez ( Corneille si Racine).

Clasicismul latin preia de la Aristotel: conceptele de mimesis si de catharsis, adaugand problemei creatiei literare o noua dimensiune, legata de receptarea operei. Dupa Horatiu si Virgiliu, o opera literara este valoroasa doar in masura in care imbina utilul cu placutul. Ea trebuie, in acelasi timp, sa incante, sa provoace placeri estetice, dar si sa instruiasca, sa educe. Se observa faptul ca scopul exterior al creatiei literare devine la clasicii latini si mai pregnant. Ideea aceasta a efectelor educative, didactice, ale literaturii va fi rezistenta in timp. Abia romanticii si poetii simbolisti vor fi aceia care se vor indeparta de ea, promovand un nou principiu, cel al artei pentru arta.

Neoclasicismul francez relanseaza toate principiile "Poeticii" lui Aristotel, unora dintre acestea (regula unitatii de timp, loc si actiune) acordandu-le noi valente. Racine, Corneille, La Fontaine, Molière, isi fac din autorii antici greci si latini modele de urmat. Regulile esteticii neoclasice sunt stabilite de Boileau in lucrarea "Arta poetica". Neoclasicii sustin principiul verosimilitatii, dar si o noua regula, cea a bunei-cuviinte, care il obliga pe scriitor sa se conformeze fata de codurile lingvistice intelectuale, morale ale societatii din care face parte. Creatorul trebuie sa fie un conformist, un exponent al mentalitatii vremii sale, nu un original, cum va fi scriitorul romantic.

Pe langa acestea, neoclasicii vor promova: puritatea si claritatea stilului, autonomia genurilor si a speciilor, dreapta masura, imbinarea utilului cu placutul inteligibilitatea mesajului artistic.

Se poate spune ca estetica de factura clasica si neoclasica accentueaza urmatoarele dimensiuni ale creatiei: rasiune, luciditate, stabilitate, precizie, claritate, perfectiune, armonie, echilibru.

Speciile literare abordate cu precadere de scriitorii clasici sunt: epopeea, tragedia, comedia, oda, meditatia, satira, fabula, aforismul, portretul moral.

Trebuie precizat faptul ca un scriitor clasic pur, care sa respecte toate normele stabilite de Aristotel si de Boileau, n-a existat niciodata. Doctrinele celor doi autori sunt modelele ideale ale estetecii clasice, de la care marii scriitori clasici s-au indepartat mai mult sau mai putin, in functie de talentul lor.

Regulile artei clasice au inceput sa fie incalcate chiar din secolul al XVII-lea. Inceputul secolului al XVIII-lea marcheaza deja o deplasare a accentului de pe ratiune si respectul regulilor pe emotie, placere, sentiment. Acestea sunt trasaturi apartinand deja preromantismului si romantismului.

Literatura romana nu a cunoscut clasicismul ca o miscare literara bine determinata. La noi, n-au existat sustinatori in exclusivitate ai doctrinei clasice. Elemente clasice apar insa la multi scriitori, fapt datorat si temperamentului, unui mod echilibrat de a intelege literatura.

Putem vorbi de elemente clasice la Miron Costin, Dimitrie Cantemir, la scriitorii pasoptisti (Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri). Perioada pasoptista se caracterizeaza insa prin coexistenta elementelor clasice, preromantice, romantice, iluministe, realiste.