CURENTELE LITERARE

CURENTELE LITERARE

Curentul literar este definit ca o clasa de opere, create in aceeasi epoca si

inzestrate cu insusiri ideologice si estetice comune. Curentul literar este unul

dintre conceptele de baza ale stiintei literare moderne. El face parte dintr-un set

mai larg de concepte si termeni care, cu diferente de nuante, definesc acelasi

fenomen: structura ideatica si artistica specifica unei epoci anumite din istoria

literaturii. Alti termeni care se refera la aceeasi realitate: perioada literara, stilul

epocii, scoala literara, grupare literara.

Toti acesti termeni deriva dintr-o conceptie istorista asupra literaturii,

adica o conceptie care afirma ca formele literare difera de la o epoca la alta,

se modifica de la o epoca la alta, evolueaza de la o epoca la alta. Trebuie

mentionat ca ideea de variabilitate a formulelor artistice este o idee

moderna; ea nu a existat in conceptia antica si in cea, mai in genere, clasica

despre literatura. Clasicii credeau ca exista principii artistice generale,

universale, valabile pentru toate epocile. Or, chiar daca exista unele

trasaturi comune tuturor operelor, ele isi modifica, insa, sensul si continutul

de la o perioada la alta sau li se adauga trasaturi noi, in functie de gustul si

conceptia unei epoci. Modul de viata, modul de gandire din secolul al XIX-lea

difera de modul de viata si de gandire din antichitatea greco-romana; diferente

ce se reflecta si in estetica romantismului: anticii puneau accent pe imitatie

romanticii pun accent pe creatie; anticii pun accent pe norme fixe care

trebuie sa fie respectate in fiecare opera; romanticii resping orice norme

constrangatoare, pun accentul pe libertate si originalitate in poezie etc.

Cercetatorii, diferiti, au divizat literatura europeana in mai multe sau

mai putine curente literare. In periodizarile mai recente sunt stabilite

urmatoarele curente:

Clasicismul antic greco-roman, care recomanda urmatoarele

principii: arta ca imitatie a naturii, tipuri umane exemplare, luate din

legenda si din istorie, respectarea unor norme, precum unitatea de actiune,

de timp; neamestecul genurilor.

Literatura medievala s-a manifestat in stransa dependenta de teologie,

negand religia si filosofia antica, in mare parte si literatura. Multe specii antice

au amutit in aceasta perioada, unele, precum comedia, fiind direct blamate

pentru comicul lor licentios, neadmis de morala crestina. S-a dezvoltat acum

poemul si romanul cavaleresc, avand ca erou pe luptatorul pentru onoare; s-a

mai dezvoltat cantecul trabadurilor, un cantec pe teme de dragoste.

Renasterea (secolele XV-XVI) e un curent mai larg, filosofic, moral,

artistic si literar. Este o reluare a culturii antice; acum se descopera

manuscrisele antichitatii care sunt comentate, publicate si imitate in noi opere.

Teoretico-literar, Renasterea reinvie poetica antica (Poetica lui Aristotel e

publicata in 1498 in traducere latina) si sunt scrise noi tratate pornind de la

vechile principii. Aceasta redescoperire a valorilor antice echivaleaza cu o

deschidere spre existenta terestra, laica, negata in Evul Mediu. Un apetit special

pentru viata concreta, materiala, libera de prejudecati, se manifesta in literatura

acestei epoci, cu reprezentanti de seama ca: Lodovico Ariosto, François

Rabelais, Lope de Vega, Cervantes, Shakespeare etc.

Barocul (1550-1650) este un curent care n-a fost constientizat la

vremea lui, adica nu se numise astfel si nu se delimitase clar din punct de

vedere teoretic. Dispunerea lui in aceasta perioada este opera unor

cercetatori din secolul al XIX-lea (ca H. Wolfflin. Renasterea si barocul

1888). Reprezentant al barocului in Italia este considerat Torquato Tasso,

autor al piesei Aminta (1575) si al epopeii Ierusalimul eliberat

Barocul este caracterizat, uneori, ca stadiul tarziu al unui curent, momentul

lui decadent, cand excesul de forme ia locul claritatii ideologico-estetice:

apare stilul incarcat, fastuos, spectaculos, excesul de metaforism.

Barocul este puternic ilustrat in Spania de dramaturgi precum: Triso

de Molina (1571-1648), Calderon de la Barca (1600-1681); piesele lor

implica tragism, aventura, credinta dar si decadenta morala, viata ca vis

trecator, ca anticamera a lumii de dincolo. Excesul de metafora, de

imagini apare si in poezia lui Gongora (1561-1627), al carui stil baroc

excesiv a fost numit mai tarziu gongorism, cu sens pejorativ.

Clasicismul (francez, cu influenta in toata Europa), in secolul

al XVII-lea si al XVIII-lea, reia doctrina antica, aristotelica, prin filiera

teoreticienilor italieni din Renastere: ideea imitatiei, cele trei reguli ale

unitatii de actiune, de timp, de spatiu; neamestecul genurilor. Se mai

adauga idei din filosofia veacului (Descartes, 1595-1650), ideea

verosimilului, inteles ca acord cu morala din acest secol. Reprezentanti:

Boileau (Arta poetica, 1674); autorii de tragedii Corneille si Racine; de

comedii, Molière; de fabule La Fontaine etc.

Preromantismul curent de tranzitie de la clasicism la romantism.

Se caracterizeaza printr-o inclinatie spre stari vagi, difuze, spre sentimentalism

(cum mai este denumit). Se manifesta intre 1770 si 1830.

Reprezentanti: Young, Th. Gray in Anglia; Rousseau, Volney in Franta.

Romantismul - curent cu mare ecou in literatura europeana. Apare

in jurul lui 1800 in Germania si Anglia, apoi triumfa in Franta, Italia, in

Spania, Rusia. Teoretic este un curent care neaga radical principiile clasice:

respinge ideea imitatiei; arta nu este imitatie, este creatie; cultiva eul si

originalitatea operei literare; cultiva imaginatia dezlantuita; fantasticul;

elementul mistic; accent pe figuri ca simbolul mitul. Reprezentanti:

Friedrich Schlegel si August W. Schlegel, L. Tieck, Hölderlin, Jean Paul

Richter, H.Heine etc., in Germania; Byron, Schelley, in Anglia; A. de

Lamartine, Victor Hugo, in Franta; Leopardi, in Italia; E.A. Poe, in

America; S. Petöffi, in Ungaria; A. Puskin, M. Lemontov, in Rusia.

Realismul - tendinta de a reflecta viata asa cum este; cu obiectivitate,

fara nici o infrumusetare; preocupari pentru social, pentru critica societatii; stil

obiectiv, impersonal. Reprezentanti: Stendhal, Balzac, G. Flaubert, in Franta;

Dickens, in Anglia; Gogol, Lev Tolstoi, Dostoievski, in Rusia.

Naturalismul - la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Franta (1870-1890).

Un realism exagerat, cu accent pe maladiile biologice si psihice ale omului.

Reprezentanti: Émile Zola, Guy de Maupassant, in Franta. Ecouri si in alte

literaturi: italiana, rusa etc.

Simbolismul - curent important, lansat in jurul anului 1880, in

Franta. Refuzul naturalismului, realismului si al altor curente anterioare.

Accent pe valorile muzicale si simbolice ale cuvantului, pe starile sufletesti

vagi, pe mister. Precursori: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud. Reprezentanti:

Jean Moréas, G. Kahn, Mallarmé etc. Simbolistii au promovat "versul

liber" de ritm, rima, masura, de vechile rigori clasice.

Avangardismul - nume generic pentru mai multe curente din

secolul al XX-lea: futurism, dadaism, expresionism, constructivism,

imagism, suprarealism. Trasatura lor principala este negativismul dus

pana la nihilism: negarea, respingerea tuturor valorilor anterioare, estetice,

filosofice, religioase, morale.

Toate aceste curente, incepand cu Renasterea, au avut un ecou, mai

mic sau mai mare si in literatura romana. Note reanscentiste aflam la Miron

Costin, baroce la Dimitrie Cantemir; clasicismul (de tip francez),

preromantismul, romantismul se impletesc in opera scriitorilor de la

inceputul secolului al XIX-lea si a pasoptistilor. In genere, in literatura

romana se desprind trei epoci principale: literatura medievala religioasa

literatura premoderna (sfarsitul secolului al XVIII-lea - inceputul secolului

al XIX-lea; literatura moderna, incepand cu Ion Heliade Radulescu si cu

pasoptistii. La randul ei, literatura moderna e divizata in mai multe curente:

pasoptismul (numit si romantism, dar implicand note variate, preromantice,

clasiciste); junimismul (cu marii scriitori, Eminescu, Caragiale, Creanga,

Slavici, Maiorescu); simbolismul, incepand cu Macedonski, dar mai ales cu

grupul de la revista "Viata noua" (1905-1925) condusa de Ovid

Densusianu; printre reprezentanti in afara de Macedonski: Stefan Petica,

Ion Minulescu, G. Bacovia, N. Davidescu etc.; samanatorismul, de la

revista "Samanatorul", (1901-1910), avandu-l ca ideolog pe N. Iorga;

poporanismul de la revista "Viata romaneasca" (1906) in frunte cu Garabet

Ibraileanu. Intre razboaie avem doua curente mari: traditionalismul, grupat

indeosebi in jurul revistei "Gandirea" (1921-1944), condusa de Nichifor

Crainic, poet si ideolog al curentului , cu importanti colaboratori ca: Lucian

Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Gib I. Mihaescu,

Tudor Arghezi, Aron Cotrus, Radu Gyr, Mateiu I. Caragiale etc.; pe de alta

parte, si opuse, curentele moderniste: mai intai grupul din jurul revistei

"Sburatorul" (1919) condusa de Eugen Lovinescu, apoi gruparile de

avangarda: constructivism integralism suprarealism

Teme

Ce este "curentul literar"?

Enumerati cateva curente din literatura europeana.

Enumerati cateva curente din literatura romana.

Ce norme ale creatiei literare sunt formulate in urmatorul text:

"Dar noi ce ne supunem la legea ratiunii,

Vrem arta sa indrepte si mersul actiunii,

Un loc o zi anume si-un singur fapt deplin

Vor tine pan-la urma tot teatrul arhiplin."

(Boileau, Arta poetica

(Normele unitatii de actiune, de timp si de loc)

Ce curent teoretizeaza scriitorul francez Balzac in propozitiile

urmatoare?

"Romancierul va trebui sa zugraveasca societatea franceza asa cum e

ea, fara sa caute s-o idealizeze, ci intr-un spirit de obiectivitate cat de

perfect posibil si indiferent fata de protestele publicului, inspaimantat ca se

vede zugravit pe sine." (Realismul

Bibliografie

1. Georg Brandes. Principalele curente literare din secolul al XIX-lea

Bucuresti, 1972, p. V-XXIII.

2. George Calinescu. Impresii asupra literaturii spaniole, Bucuresti,

1965, pag. 11-27.

3. August Wilhelm si Friedrich Schlegel. Despre literatura, Bucuresti,

1983, pag. 182-194.

4. Philippe van Tieghem. Marile doctrine literare in Franta, Bucuresti,

1972, pag. 9-79.