Caracterizarea Otiliei Marculescu

Caracterizarea Otiliei Marculescu

Despre Otilia, autorul spunea: „era eroina mea lirica, proiectia sa in afara, o imagine lunara si feminina”, „Eroina este tipizarea mea, fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint”.

Fata este caracterizata atat direct de catre autor si de celelalte personaje, prin parerile pe care le au despre ea, dar si indirect prin fapte, gesturi, atitudini si limbaj. Cum vom observa in intreg romanul, Otilia evolueaza intre adolescentul Felix si Pascalopol, barbatul experimentat, ce are o noblete rafinata cuceritoare.

Chipul adolescentin al Otiliei este de la inceput o aparitie angelica, prezentat cititorului prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit in casa lui mos Costache si neprimit cum s-ar fi asteptat, vrea sa plece. Felix ii aude mai intai vocea „cristalina”: „– Dar, papa, e Felix!”, apoi i se deseneaza inaintea ochilor „fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga la poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colorata de dantela pe umeri”.

Portretul Otiliei este schitat de la inceput: „fata parea sa aiba 18-19 ani. Fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastrii arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela. Insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patata a Aureliei, era o mare liberate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie”.

Ea raspandea in jur gratie, inteligenta, delicatete, tumult de pasiuni, cand canta la pian: ”infigand din nou degetele in clape, incepe sa cante (..) indicand cu multa vigoare partile grave”.

Fata este vazuta diferit, de fiecare personaj in parte, in functie de interesele fiecaruia si de gradul de implicare sentimentala a acestuia. Aglae o considera o „za-natica”, o dispretuieste vizibil si o bruscheaza cu vorbe ireverentioase, in timp ce mos Costache „o sorbea umilit din ochi”. Stanica, afland despre logodna Otiliei cu Pascalopol, incearca sa-l determine pe mosier sa inteleaga adevarata situatie a Otiliei, spunandu-i ca ea „e tanara neexperimentata, azi se intalneste cu un tanar, maine cu altul, o fata greseste usor. Pentru Felix,, Otilia este „o fata cuminte” de care se indragosteste nebuneste, dar fata de care are ezitari de a lua hotarari decisive. Pascalopol o considera foarte frumoasa asemanand-o cu „o floare rara”, are rabdare cu ea, dorind-o de sotie si nedistingand niciodata clar ce e viril si ce e patern in dragostea lui.

Amestec de copilarie si adolescenta, cu instinct feminin sigur, naiva si plina de candoare, ”parea ca stie multe si intimida pe barbati”. Ea are efecte tonice asupra lui Pascalopol, fata de care se manifesta cu gesturi materne, cu o franchete a gesturilor, cu atat mai tulburatoare: ii potriveste cu grija acul din cravata, ii scutura usor umerii. Aceeasi atitudine protectoare o are si fata de “papa”, dar mai ales fata de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor, incanta, ea fiind o intruchiparea a feminitatii si gingasiei.

Personajul se autocaracterizeaza in diverse randuri. Dupa ce termina de cantat o bucata muzicala, lasa mainile in poala si exclama: „Ce sentimentala sunt!”. Ii marturiseste lui Felix o vesnica tulburare interioara: „Imi vine uneori sa alerg – spuse ea lui Felix care sedea in picioare putin incurcat de rochia si nimicurile carora le slujea de curier – sa zbor. Felix – adauga ea confidential – vrei sa fugim?(..)”.

Camera Otiliei “ascunzisul feminin” cum spune scriitorul, o defineste intru totul pe fata, “o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile cu multe sertare (..), sunt detalii semnificative ce stimuleaza imaginatia. Oglinzile ce-ar putea vorbi de firea imprevizibila, dar si ca element indispensabil cochetariei feminine. Dezordinea tinereasca a lucrurilor ce se afla in camera poate intui firea ei dezinvolta. Putem vedea, de asemenea, asezate alaturi moda, notele muzicale pentru pianoforte si romane frantuzesti din colectia Calmann – Lévi, „ilustrata si cartonata”. Astfel din cateva detalii se recompune o Otilie plina de feminitate, o intelectuala rafinata si o fire sensibila la frumos.

Prezenta fetei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei, iar comportamentul ei starneste reactii diferite celor din jur. Marina, servitoarea, intampina fuga fetei prin iarba cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmeaza si o admira tocmai pentru aceasta imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteste vazand in ea o posibila implinire, mos Costache se lasa mangaiat, iar Agae si Aurica se intuneca de invidie. Stanica nu pierde ocazia sa exclame: „Desteapta fata!”, iar Titi, sa caute un moment cand sa strecoare o obscenitate, convins ca nu este nimic rau in asta.

Fire imprevizibila si visatoare, tumultul tineretii ei este cuceritor (alearga prin iarba, canta nebuneste). De asemenea vitalitatea, sinceritatea ei deconcertanta formeaza o imagine pura, de un farmec aparte.  

Faptul ca trece de la o stare la alta ii deruteaza pe cei din jur, lucru constientizat si de ea: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”, „sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera”.

Vizita la tara, impreuna cu Pascalopol si Felix, constituie in structura romanului, un moment atipic. Fata in contact cu natura, dislocata din mediul urban descopera o alta lume in care firea ei exuberanta isi regaseste o autenticitate, scapand de sub controlul exercitat de conventiile sociale si de regulile severe ale mediului citadin in care a trait. Natura o elibereaza pe Otilia, devenind spontana si facand gesturi neconventionale, in timp ce barbatii indragostiti de ea nu reusesc sa-si reprime suspiciunile, fiecare urmarind atent gesturile celuilalt.

Mos Costache este personajul care-i pecetluieste definitiv destinul. Deoarece el nu o infiaza, Otilia va fi sacrificata de restul familiei care isi doreste atat de mult mostenirea.

Otilia este fascinanta, mereu imprevizibila, dilematica prin comportament; iubita de parintele nesigur, de Felix caruia ii infioara sufletul cu sentimente necu-noscute pana atunci de el, ocrotita de un strain, Pascalopol, ale carui sentimente pa-terne sunt sub semnul intrebarii, Otilia este totusi fara un loc al ei. Traieste drama singuratatii, viitorul ei fiind ambiguu si departe de mult visata fericire.

Din copilul neastimparat ea devine o fata cu capul prelung si tanar incarcat cu bucle, cazind pina pe umeri, noncomformista, vesnic mistuita de neastimpar, de dorinta de a face ceva, este copilaroasa si in acelasi timp matura dovedind o grija materna fata de Felix pe care-l protejeaza ca pe un orfan.

Motivele pentru care Otilia l-a parasit pe Felix si apoi pe Pascalopol devenind: „nevasta unui conte, asa ceva” de prin Spania sau America, nu sunt dezvaluite.

In orice caz un lucru este cert, chipul ei ramane pentru totdeauna invaluit in mister, o imagine derutanta de vis, amestec de onestitate, cochetarie, puritate, iubire incerta, devenind astfel o “enigma” a feminitatii.