Doina in tinutul Salajului

Doina in tinutul Salajului

Asa cum am aratat mai sus, in capitolul precedent, doina, din acest tinut al Ardealului, poarta numele de ,,hore", ,,horite cu jele si alean. Cele mai multe hori au ca tema dragostea si dorul, aceste stari emotionale fundamentale pentru sufletul curat al omului de la tara. Feciorul sau fata sunt sentimentali, prin excelenta, si isi doinesc indeplinirile sufletului, bucuriile si tristetile, cu urcusuri si coborasuri, cu nelinisti si framantari neostoite. De aici, au generat creatii pline de vigoare, de gratie, de gingasie si frumusete.

In conceptia omului din aceste tinuturi, ca de altfel de pretutindeni, dragostea nu se implineste intotdeauna; omul stie sa renunte si sa mearga mai departe. Este extraordinar faptul cum aceasta neimplinire primeste o rezolvare absolut surprinzatoare: natura isi poate pastra armonia, echilibrul, compensand pierderea:

,,De s-ar lua tati cei draji,

N-ar mai si frunza pa faji;

Da' sa ieu si cei urati

Si raman fajii-nfrunzati."

Cu alte cuvinte, osmoza omului cu natura inconjuratoare, cu frunza, cu pomul, cu copacul, cu padurea, este perfecta si se complinesc. E aici o intreaga filozofie a omului simplu care stie, e constient ca nu toate se pot implini in viata si ca face parte dintr-un univers nemarginit cu legi inuabile. Aceasta conceptie estetica asupra rosturilor vietii il determina sa vietuiasca mai mereu in zarea frumosului, a imaginatiei, intr-un respect aproape religios fata de fire. L. Blaga deosebeste in cuprinsul doinelor cateva ,,stari de nuanta", dintre care cele de dor, de urat si de jale predomina . Cateva pagini din ,,Trilogia culturii" sunt consacrate analizei ,,spectrale" a dorului, intr-o multitudine de ipostaze; desi cantaretul popular ,,se inchina" dorului, ,,se lupta cu el", ,,in transmite", ,,il primeste", socotindu-l de cele mai multe ori personificarea celui iubit. Oricum, ramane o stare greu definibila si aproape imposibil de comprimat in cuvinte. Starea de dor devine o ipostaza a existentei umane, caci pentru roman, existenta nu inseamna nici mai mult, nici mai putin decat ,,dor", adica o neostoita tanjire dupa ,,ceva", o perpetua nazuire catre ceva sau dupa cineva. Poate ca nu e altceva decat o stare apropiata de acel farmec dureros de dulce intuit in mod genial de marele Eminescu.

Aceasta stare de dor transcende din majoritatea horelor salajene, stare mereu asociata cu elementele firii, apropiate, martore si partase trairilor sufletesti:

,,Cumu-i doru' mare cane,

Ca si pasta dealuri vine.

Cumu-i doru' mare para

Ca si pasta rauri zboara." -

,,Ada-l, dorule, de mana

Pa badea pa vreme buna

Si mi-l lasa la fantana.

Sa vie si sa bea apa

Si de dor sa nu-i mai treaca."

Feciorul se gandeste cu drag la fiinta iubita, iar lumea de ganduri ii creeaza o stare de euforie, presarata insa cu chinurile dragostei:

,,Cand imi vine mandra-n gand

Ma legan cu frunza-n vant;

Cand imi vine mandra-n minte,

Ma legan ca frunza-n munte!

sau

,,Canta, cucule, pa plai,

Ca tu alta grije n-ai.

Da' io am si dor si jele

Si nu poci scapa de ele."

De cele mai multe ori fata indragostita este cea care isi canta dorul, amaraciunea, tristetea, singuratatea, uratul, intr-un timbru aproape elegiac, care vibreaza si infioara elementele naturii cu care vine in contact:

,,De can' badea m-o urat,

Nu-i mai mandra floarea-n rat.

De cand badea m-o lasat,

Nu-i mai mandra floarea-n sat."

Lectura acestor texte lirice ne arata o gama de trairi de nuante inepuizabile a sentimentului de dragoste, incepand de la mugurii treziti la fiorul primului suras, trecand peste nelinistea plina de farmec si generatoare de visari a celei dintai intalniri si pana la patima iubirii implinite. Uneori, fata parasita, prada deznadejdii isi ,,blesteama" iubitul, dorindu-i raul si chiar moartea:

,,Da-t-ar, bade, Dumnezo

Numa ce l-oi ruga io:

Patru boi ca paunii

Sa-i manance doftorii

Si o caruta cu cal

Sa te poarte la spital."

Daca sentimentul de dor ramane o nepatrunsa taina pentru omul simplu de la tara, la fel de nelamurit este si cel al uratului, care provoaca in sufletul omenesc o stare de chin, de neliniste, de jale:

,,Cand s-o-mpartat uratu',

Eram in camp cu plugu'.

Si nu stiu cum s-o-mpartat

Ca pe mult mi s-o vinit."

O alta categorie a horilor salajene au ca motiv instrainarea, mai ales serviciul militar sau catania, pe care in trecut feciorii erau nevoiti sa-l faca in tinuturi indepartate de satul natal sau chiar in mijlocul unei lumi straine. Departarea de sat, de cei dragi si de alte multe neajunsuri au fost intr-un mod deosebit exprimate:

,,Frunza verde tri bujori,

Vai de mama cu feciori.

Mult trudeste pana-i creste

Si-i da statului da zestre."

Pentru creatorul popular, satul ramane lumea lui, orizontul implinirilor sau neimplinirilor sale. Plecarea de acasa constituie o ruptura sufleteasca care poate provoca rani adanci si suferinta. Casatoria, spre exemplu, in alt sat are repercursiuni dintre cele mai apasatoare:

,,Auzat-am din batrani,

Ca ii rau intre streini.

Auzat-am, n-am crezut,

M-o dus vreme s-am vazut.

Ca streinu-i tat strein,

De l-ai purta tat in san.

Num-o data l-ai pus jos

Si-ar jura ca-n san n-o fost."

Profunzimea sentimentelor exprimate in aceste doine se rasfrange asupra celui care le asculta si prin multitudinea procedeelor artistice tesute aici intr-un mod deosebit de ingenios. Simplitatea versului este secondata de complexitatea trairilor exprimate, fapt redat cu ajutorul figurilor de stil, specifice creatiilor pupolare: repetitia (mai ales cea sinonimica), personificarea, epitetul, comparatia, metafora, aliteratia si altele. Paralelismul, transferul sentimentului asupra naturii ocrotitoare si iubitoare, rima si ritmul (trohaic, cu precadere), toate se impletesc intr-un mod fericit in aceste creatii pe care le definea atat de frumos V. Alecsandri: ,,doinele sunt plangeri duioase a inimei romanului in toate imprejurarile vietii sale [] e cantecul cel mai frumos, cel mai jalnic, care face pe roman sa ofteze fara voie."