Influenta engleza / Influente shakespeareene M. Eminescu si W. Shakespeare

Influenta engleza / Influente shakespeareene M. Eminescu si W. Shakespeare

"Uimitoare oglindire a geniului celui mai mare poet englez in geniul celui mai mare poet roman", cum o considera Tudor Vianu - analizand poezia Cartile -, apropierea lui Eminescu de personalitatea si arta lui Shakespeare constituie un moment de receptare de teme si motive surprinzator nu numai datorita diferentei in timp si spatiu, ci si de structura a operelor celor doi creatori.

Cultul romanticilor pentru Shakespeare, existent si in alte literaturi, se prezinta la noi nu atat ca un argument de opozitie fata de clasicism, cat drept cautarea unui model pentru fundamentarea literaturii nationale. Scriitorii pasoptisti, pretuiti de Eminescu, pun inca din primele decenii ale secolului al XIX-lea in lumina trasaturi ale dramaturgului elisabetan si il indica drept o pilda glorioasa, demna de urmat (Heliade Radulescu - Cursul de literatura tinut la Scoala Filarmonica - 1834; C. Negruzzi - Precuvantare la traducerea piesei Maria Tudor de Victor Hugo - 1837). Daca Heliade si Negruzzi si apoi Hasdeu se multumesc sa-l enumere pe Shakespeare in mod exemplar alaturi de alti mari creatori, Boliac isi arata preferinta pentru Shakespeare si Hugo, care nu se ghideaza dupa regula celor trei unitati proprie clasicismului.

Eminescu citeste, probabil, opera scriitorului englez inca in scoala, in transpunerea germana a lui Schlegel si Tieck. variante ale poemei Mortua est compuse in preajma lui 1866 indica o buna cunoastere si interpretare a lui Hamlet. Versurile memorabile din monologul hamletian al actului III - "A fi sau a nu fi. Aceasta-i intrebarea" - se regasesc intr-o formulare asemanatoare in poezia publicata "Si apoi cine stie de este mai bine - A fi sau a nu fi". Amara meditatie de tinerete de la capataiul fiintei iubite, smulsa neasteptat de moarte, dobandeste la Eminescu adancimi de reflectie care anunta filonul interogatiilor filozofice.

Patrunderea textului shakespearean nu este straina de o asemenea aprofundare, caci, cum arata Dan Grigorescu, desi "imagistica shakespeareana are implicatii reale mai numeroase, sentimentul dominant al durerii existentei la hotarul acesta tragic dintre fiinta si nefiinta este comun celor doua opere: A fi? Nebunie si trista si goala / Ureche te minte si ochiul te-nsala / Ce un secol ne zice, ceilalti o dezic / Decat un vis sarbad. mai bine nimic"[1] (Mortua est).

Prima atestare directa a cunoasterii literaturii shakespeareene o gasim in romanul postum Geniu pustiu, elaborat in 1868 - 1869. Mentiunea se refera tot la Hamlet. Eroina feminina vazuta prin fereastra deschisa este parca o intruchipare a Ofeliei. Pasajul din roman se integreaza apoi nuvelei Sarmanul Dionis. In noaptea plina de mister, Dionis intrezareste o aparitie angelica: "Intredeschise ochii si vazu prin fereastra arcata si deschisa in mijlocul unui salon stralucit o juna fata muiata intr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi si dulci clapele unui piano sonor si acompaniind sunetele usoare ale unor note dumnezeiesti, cu glasul ei dulce si moale. Parea ca geniul divinului Brit, Shakespeare, respirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ofelia".

Pasiunea si preocuparile pentru viata teatrala se manifesta la Eminescu in cercetarea entuziasta a dramaturgiei shakespeareene si a tot ce este legat de ea. O dovada o constituie numele actorului Garrick aflat in poezia intercalata intai in nuvela Sarmanul Dionis si publicata pe urma separat sub titlul Cugetarile sarmanului Dionis in 1872, in "Convorbiri literare", dupa ce proza fantastica fusese citita in acelasi an la sedinta societatii "Junimea". David Garrick (1717 - 1779) debuteaza in rolul lui Richard al III-lea, repurtand din prima zi un imens succes.

In Cugetarile sarmanului Dionis, referirea are menirea sa sporeasca duiosia ironica. Se asemuie miorlaitul motanului cu care se compara, autozeflemindu-se, poetul, cu tiradele tragice rostite de actorul englez: "De-ar fi-n lume numai mate - tot poet as fi? Totuna / Mieunand in ode-nalte, tragic miorlaind - un Garrick / Ziua, tologit in soare, pandind cozile de soarec / Noaptea-n pod, cerdac si streasini, henizand duios la luna". Precum se observa, strofa are darul de a corobora doua din preferintele eminesciene - si cea pentru Shakespeare si cea pentru Heine.

Elaborarea primului si totodata maturului crez artistic eminescian, Epigonii, scris la 20 de ani, caruia ii ramane fidel pe tot parcursul activitatii, e si ea pusa in legatura de tanarul poet cu atitudinea fata de viata si arta a lui Shakespeare. Cand Jacob Negruzzi, directorul Convorbirilor, isi arata mirarea fata de exemplificarile din poem, deoarece conducerea Junimii repudia ca stangace, neconforma cu estetica sa, opera pasoptistilor, intr-o scrisoare din Viena, Eminescu raspunde: "Predecesorii nostri credeau in ceea ce scriau cum Shakespeare credea in fantasmele sale". Considerand ca antiteza intre epigonii si inaintasi cadea in favoarea acestora din urma "cu drept", Eminescu aducea un omagiu sinceritatii si idealului social in arta, trasaturi pe care le considera intruchipate de creatia shakespeareana.

Cercetand cauzele esecului incercarilor dramatice ale lui Bolintineanu, autorul demonstreaza ca naturaletea ce se desprinde din piesele shakespeareene se datoreaza initial unei constructii desavarsit chibzuite si de aceea foarte greu de realizat, caci, necontrolata, o materie atat de ampla si complexa se ingramadeste haotic si nesemnificativ: "cauza caderii celei adanci a domnului Bolintineanu in aceste creatiuni par a fi imprejurarea cum ca a aruncat ochii pe geniala acvila a Nordului, pe Shakespeare. In poezia postuma Cartile, ca si in discursul lui Goethe pronuntat in cinstea lui Shakespeare in 1772 la Frankfurt, gasim reflectata o admiratie vibranta pentru arta shakepeareana inimitabila, marele Will fiind privit ca un prieten credincios a carui creatie deschide orizonturi infinite.

Orientarea catre folclor, proprie atat traditiei pasoptiste romanesti cat si romantismului german cu care vine in contact Eminescu, va da roade bogate in intreaga activitate a poetului. Punand in evidenta necesitatea sursei folclorice in literatura culta, izvor relevat si in opera lui Shakespeare, Eminescu isi exprima in numeroase randuri conceptia despre fundamentarea geniului cult pe geniul national. El sintetizeaza punctele de vedere pasoptiste intr-o formula noua ce se inscrie in aria larga a culturii universale. Nu este vorba despre o prelucrare a folclorului, ci de o patrundere in esenta specificului national. Carentele repertoriului teatral romanesc provin, dupa Eminescu, din faptul ca autorii reprezentati, inainte de toate, nu sunt nationali. "Prin aceasta nu voi sa zic cum ca national romanesti, ci national in genere. Autori adica din aceia cari intelegand spiritul natiunii lor, sa ridice prin si cu acest spirit pe public la inaltimea nivelului lor propriu."

Este foarte probabil ca adversitatea lui Eminescu impotriva tragicilor clasici francezi sa se fi accentuat in perioada studiilor la Viena. Poetul roman, luand contact cu cultura germana, e foarte interesat de curentul Sturm und Drang, care, desi fusese de actualitate cu aproape un secol mai devreme in Europa, si putea sa para depasit unor colegi ai sai de alta nationalitate, pentru studentul roman si mai ales pentru admiratorul scriitorilor de la 1848 avea valoare deosebita datorita avantului sau patriotic si revolutionar. De asemenea, aceasta miscare literara il impresiona pe Eminescu prin personalitatile literare de mare prestigiu artistic si prin accentele vibrante de incredere in om si libertate ce le aveau operele lor.

Alaturi de modelul schillerian marturisit al Epigonilor, idei ale lui Herder si Lessing sunt reluate intr-o serie de articole eminesciene. Si in privinta lui Shakespeare se observa o interpretare asemanatoare cu a celor doi scriitori germani. Herder vorbeste despre Shakespeare ca despre intruparea geniului nordic, iar Eminescu il numeste "geniala acvila a Nordului". Lessing, in Scrisoarea referitoare la literatura cea mai recenta (1758) si in Dramaturgia de la Hamburg (1767 - 1768), sustine ca dramaturgii clasici francezi au imitat mecanic tragedia antica, iar Eminescu, intr-un articol din Curierul de Iasi (1876), scrie, opunand pe Molière lui Racine si Corneille: "De aceea farsele lui Molière sunt clasice, pe cand dramele lui Racine si Corneille si cum se mai numesc acesti ilustri mergatori pe cataligi, nu sunt de fel clasice, ci niste imitatii slabe si gresite ale tragediei antice. Molière n-a avut alti profesori decat natura, de aceea e clasic in farsele sale chiar".

Eminescu separa astfel cele doua notiuni de clasic: conform cu regulile estetice ale clasicismului sau desemnand eternul uman prin valoarea si durabilitatea operei. Durabilitate inseamna pentru Eminescu o reinterpretare a operei in diferite epoci ulterioare creatiei ei, in care i se adauga sensuri ce nu puteau fi sesizate de cei contemporani cu aparitia sa. Acest punct de vedere va fi dezvoltat mai tarziu de Ibraileanu in teoria selectiei. In articolul Batranii si tinerii, Eminescu noteaza: "tot asa privim cu placere plasmuirile lui Shakespeare si ne bucuram de frumusetea lor atata, ba poate mai mult decat contemporanii lui si tot astfel privim statuile lui Phidias si Praxiteles, icoanele lui Rafael si ascultam muzica lui Palestrina".

Protestand impotriva talmacirilor din scriitorii minori ca Ponson du Terrail si Eugène Sue, Eminescu incepe sa traduca din Shakespeare, pentru a oferi publicului roman adevaratele capodopere ale literaturii universale. Printre manuscrisele sale, se gasesc fragmente talmacite din Timon din Atena. George Calinescu, care semnaleaza existenta lor, releva si semnificatiile alegerii acestei piese cu urmari asupra prozei eminesciene.: "Timon din Atena infatiseaza un caz acut de mizantropie. Ruinat de lingusitori cand era bogat si parasit de toti cand saraceste, Timon prinde sila de oameni si de aur si fuge sa moara la marginea marii. Aceasta tema inrudita cu pesimismul, intrucat demonstreaza o fata a egoismului uman, ii este scumpa lui Eminescu si intr-adevar in nuvela pe care a intitulat-o Avatarii faraonului Tla, Marchizul Alvarez de Bilbao, dupa ce cu risipirea imensei sale averi spera sa castige prietenie si iubire, se vede, la ruina, parasit de toti. Influenta lui Timon Atenianul este evidenta"[2].

De altfel, atractia pentru personajele care cad prada ingratitudinii celor din jur, care sunt o intruchipare a maririi si prabusirii, se vadeste si in utilizarea simbolului regelui Lear in poezia eminesciana. Alaturi de aceasta incercare de talmacire din Timon din Atena, s-a constatat ca si un sonet dintre postumele publicate de Ilarie Chendi, Satul de lucru, este o transpunere a sonetului XXVII de Shakespeare. Alexandru Piru considera ca Satul de lucru reprezinta izvorul antumei Cand insusi glasul gandurilor tace, versiunea romaneasca din stihurile shakespeareene insemnand o treapta intermediara spre o poezie cu un mesaj si o constructie tipic eminesciene.

Ceea ce apare mai curios, e ca in jurul lui 1880 nu existau traduceri publicate in volum ale sonetelor lui Shakespeare, asa ca ar fi greu de detectat prin ce intermediu a luat Eminescu contact cu acest capitol din opera shakespeareana. Talmacirea este libera atat in ceea ce priveste structura metrica (la Eminescu 2 catrene si 2 tertine, fata de 3 catrene si 1 distih la Shakespeare), cat si in caracterizarea muzei. Personajul feminin este definit ca "balaia mea sotie", formulare inexistenta in textul original si introdus fara indoiala de Eminescu, sub imperiul iubirii pentru Veronica Micle, reprezentata cu epitete asemanatoare si in alte poezii din ciclul intitulat de Perpessicius veronian.

Calinescu, in capitolul Cultura din volumul II al Operei lui Mihai Eminescu, arata complexitatea relatiilor dintre personalitatea artistica a lui Eminescu si Shakespeare. Poetul roman a inteles opera lui Shakespeare de la sensurile ei tonice renascentiste pana la cele tragice si a asimilat-o sub multe aspecte, ceea ce va duce la numeroase corespondente, desi surprinderea lor este dificila, deoarece primul izvor se pierde topit in originalitatea creatiei geniului romantic eminescian.

De la motivele stravechi ale Vietii ca vis sau Vietii ca teatru, frecvente si la Shakespeare si la Eminescu, si pana la inrudirile fantasticului din Egipetul si Furtuna sau a unor pasaje din monologul lui Mercutio si finalul lui Calin, se pot discuta asemenea rezonante sau chiar paralelisme de imagini, vers si replica. Mai limpede inca ne apare legatura intre cei doi scriitori daca examinam intrarea eroilor shakespeareeni in opera eminesciana. Atractia pentru personajele lui Shakespeare indicata inca din proza de tinerete prin comparatia femeii angelice din Sarmanul Dionis cu Ofelia, care este in consecinta integrata in cuplul romantic antitetic inger-demon, continua prin referiri in scopuri diverse la alti eroi. Este pomenit admirabilul Sir John Falstaff, se face o referinta la Ulysse din Troilus si Cressida, pentru a ilustra in articolele politice urmarile ce le pot avea in tara luptele intestine, se vorbeste de Timon din Atena in "fenomenologia unui suflet bantuit de patimi", justificandu-se mizantropia, etc.

Menirea exemplara sau simbolica data acestor eroi in diferite contexte culmineaza cu aparitia regelui Lear in poezia Imparat si proletar. Substanta acestui personaj este invocata in diverse sensuri de Eminescu. In legatura cu romanele dramatizate, Eminescu, pentru a pune problema infirmitatilor omenesti ce pot fi reprezentate pe scena pentru ca "nu jicnesc spiritul dramatic", ia ca punct de referinta Hamlet si Regele Lear: "Singurele permise a fi orbia si nebunia pe care le vedem reprezentate in tragediile celor vechi si in operele celui mai mare poet: in Regele Lear in Hamlet a lui Shakespeare".

In Imparat si proletar, fantoma batranului monarh strabate apele pentru a intruchipa prin destinul sau in fata ochilor Cezarului intreaga traiectorie inutila de la grandoare la decadenta si a sprijini, prin urmare, finalul sceptic al poemului: "Imi pare ca prin aer in noaptea instelata / Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri, / Trecea cu barba alba - pe fruntea-ntunecata / Cununa cea de paie ii atarna uscata - / Mosneagul rege Lear. / Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, / Prin creti ai carei stele lin tremurand transpar, / I se deschide-n minte tot sensul de tablouri / A vietii sclipitoare".

Lear, nebun, cu coroana vegetala in locul insemnului monarhic, apare, la Eminescu, portretizat ca si in piesa lui Shakespeare, drept un simbol al decaderii. Metafora eminesciana dezvolta plastic dominatia lumii de catre legea maririi si naruirii. Aparitia stafiei lui Lear este pregatita in versurile eminesciene spectacular, precum cea a tatalui lui Hamlet. Corabiile invechite, care-si misca scheletele de lemn, inchipuite vase fantoma, lunecand incet ca o umbra. Dimensiunile lui Lear cresc acoperind lumea. El calca peste cele doua elemente grandioase - motive frecvente ale poeziei romantice - codrul si marea. Rasturnarea de termeni din cadrul unei expresii curente, procedeu eminescian pe care-l vom reintalni in Scrisoarea III, se anunta aici prin "pe-a apelor mariri", metafora a valului, dar inchizand in ea si sensul contrar - al grandorii asemuite cu apa marii. Batranetea lui Lear e constituita din antiteze cromatice: barba alba si fruntea intunecata, si intarita de opozitia "mosneag". In sfarsit, el poarta pe cap o cununa de paie in locul coroanei de flori din scena 4, actul 5 al piesei shakespeareene.

Ion Dumitrescu explica concludent folosirea cuvantului "cununa", in loc de "coroana": "Privind contextul sub raport semantic, poetul dovedeste o fina patrundere a nuantelor prin preferinta pe care a acordat-o cuvantului cununa, fata de sinonimul sau relativ coroana () Problema s-a rezolvat in limitele lexicului romanesc si singurele considerente expresive de fond au calauzit alegerea, deoarece prin accent si proportie, cuvintele sunt echivalente. Amandoua se bucura de o circulatie bogata, dar radacinile pe care le are cununa sunt mult mai adanci. Coroana, cunoscut scriitorilor vechi, este totusi de origine literara, termen apt sa arate maretie si puterea; in cuplul coroana cea de paie ar fi adus atmosferei afective a tabloului o aluzie de sarcasm si ironie () Aria raspandirii inzestreaza cuvantul cununa cu virtualitati mai bogate, mai cuprinzatoare, prin derivarea spre simbol. Pe de alta parte, acest substantiv, prin legaturile lui cu cununie, evoca in text o atmosfera de misterioasa infratire cu moartea"[3].

Autorul mai apropie interpretarea simbolica data de Eminescu tragediei lui Lear de psihanaliza freudiana a piesei. El considera ca, asa cum arata Freud, alegerea lui Lear se face intre iubire reprezentata de Regan si Goneril pe de o parte, si Cordelia, reprezentanta mortii. Batranul rege opteaza la inceput pentru iubire. In fina, el nu se poate sustrage legii inexorabile a extinctiei, sfarsind cu Cordelia in brate si acceptandu-si astfel ursita. Daca apropierea de Freud pare hazardata, este evident totusi ca, in mintea Cezarului, Lear este considerat ca o impacare a antinomiilor viata-moarte. In constiinta sa se infrunta ideea maririi legata de o umanitate a carei vitalitate el o pretuieste si o omagiaza ("Saluta-n cale-i pe aparatorul mut") cu ideea inutilitatii zbuciumului, a zadarniciei ambitiilor - tratate din perspectiva schopenhaueriana -, deoarece viata nu-i decat visul mortii eterne. Acest ultim rost al existentei il lumineaza "umbra cea din nouri" a lui Lear, purtand gandul Cezarului pe traiectoria lui Schopenhauer.

Intreaga constructie a poemului Imparat si proletar dezvaluie o intentionata structura dramatica, vizibil influentata de pasiunea pentru scena, precum si de citirea nesatioasa a teatrului shakespearean. E imposibil ca dorinta lui Eminescu de a compune un dodecameron dramaturgic din istoria Moldovei sa nu fie legata de creatia shakespeareana, care sa constituie pentru el un model. Cuplul Bogdan - Sar din fragmentele piesei Bogdan-Dragos aminteste de cei doi soti asasini din tragedia Macbeth care, alaturi de Hamlet si Regele Lear, l-a atras in mod deosebit pe Eminescu. Cand examineaza domnia lui Alexandru Lapusneanu, imortalizata de C. Negruzzi, Eminescu este sigur ca "din Alexandru Lapusneanul s-ar putea face un Macbeth romanesc cu intrebuintarea mai ales in ultimul act al novelei lui Negruzzi".

Cel mai cald omagiu adus de Eminescu lui Shakespeare il aflam in strofele inchinate scriitorului englez. Cartile (1876) constituie o adevarata oda la adresa lui Shakespeare. Dupa cum remarca Tudor Vianu, "poezia este in esenta un madrigal, o improvizatie spirituala spre lauda iubitei". Poetul marturiseste trei izvoare ale mintii lui: Shakespeare, caruia ii adreseaza doua octave dedicate limpezimii de idei, fanteziei si armoniei, un intelept cu care problema mortii lumii o dezleaga (indicatie ca se refera la Schopenhauer) si femeia indragita.

Primele parti ale poeziei cuprind, sub forma elogiului afectuos adus lui Shakespeare, un adevarat crez artistic. Se evidentiaza gama variata a modalitatilor de care dispune poetul de la cele mai viguroase la cele mai gingase: "Shakespeare! Adesea te gandesc cu jale / Prieten bland al sufletului meu / Izvorul plin al canturilor tale / Imi sar in gand si le repet mereu. / Atat de crud esti tu si atat de moale. / Furtuna-i azi si linu-i glasul tau". O calitate esentiala a creatorului genial este de a deveni cel mai devotat prieten, confident si consolator. Asupra acestei insusiri necesare geniului care contravine posturii detasate, indiferente din viziunea schopehauriana se insista in alta postuma, Ca o faclie (1879).

Pentru multilateralitatea sa in Cartile, geniul este asemuit divinitatii, imagine ce va persista in lirica romaneasca si la Macedonski si Arghezi: "Ca Dumnezeu te-arati in mii de fete". Se subliniaza valoarea educativa a operei shakespeariene, adevarata ucenicie a vietii pentru cel ce o parcurge: "Si-nveti ce-un ev nu poate sa te-nvete". Stihurile se inflacareaza de dorinta poetului de a se asemana cu marele creator englez: "De-as fi trait cand tu traiai, pe tine / Te-as fi iubit atat cat te iubesc? / Caci tot ce simt, de este rau sau bine / - Destul ca simt - Tot tie-ti multumesc. / Tu mi-ai deschis a ochilor lumine / M-ai invatat ca lumea s-o citesc. / Gresind cu tine chiar, iubesc greseala / S-aduc cu tine mi-este toata fala".

In alta postuma, Icoana si privaz, care are tot caracterul unei profesiuni de credinta nazuinta unei astfel de asemanari s-a realizat, dar comuniunea in contemplarea desfatatoare a realitatii si in aspiratie spre desavarsire nu poate avea acelasi sens si aceleasi consecinte la cei doi creatori: "Si eu simt acest farmec si-n sufletu-mi admir / Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakespeare. / Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adanca sete a formelor perfecte. / Dar unde este dansul cu geniu-i de foc / Si eu, fire hibrida - copil fara noroc". Ca si in Epigonii, spiritul lucid sceptic, impieteaza asupra plasmuirii avantate si simtirii curate fie ale inaintasilor romani, fie ale geniului shakespearean. Sensibilitatea moderna nu mai poate vibra ca cea a creatorilor de odinioara. Evocarea este nostalgica, accentuand melancolia.