Aurel Pantea - dezmarginire (pr)in negru

Istoria literaturii si sistemul criticii literare, II

Aurel Pantea - dezmarginire (pr)in negru

Trei realuri: unul care lucreaza

in noi, devine

noi, unui ce se topeste, ne scapa

si unul care nu ne apartine

La inceput trebuie sa recunosc ca nu am avut deloc disponibilitatea de lectura a unei carti care ma primeste intr-un doliu decorativ prin a sa coperta, dar negru pe alb sunt scrise randuri fara oprire, fara frica de necuprins cu ochiul si cu mintea. Plecand cu o anumita incredere in scrisul sau, dovada stand precedentele volume, si textul critic lecturat din paginile lui Marin Mincu, Radu G Teposu, L Ulici, Ion Pop, M. A. Diaconu, V. Podoaba, Al Cistelecan, observ ca, cu avant in gand si in purtare, Aurel Pantea reuseste sa puna la bataie versuri aflate in balans, fara curtoazie fata de cititor si fara jena fata de cuvant. Oferit la limita sau peste, mesajul discursului se releva printr-un vuiet de senzatii in alerta si de versuri marcate de carnivor, de violenta, de cruzime, cu exprimari nu o data solemne si memorabile, dupa cum remarca si Dan Cristea intr-unul din textele recente despre poetul de fata.

Ei, daca Bacovia nu se facea prezent pentru a nu ii intrista pe cei din jur, Pantea in schimb e interesant, vorbaret, chiar charismatic si te prinde in a sa idee daca nu cumva iese inainte, si mi-e ca la fel face si in textul sau.

Primul vers, prima victima, primul gand spre Bacovia si al sau negru sau gri decor liric. Daca mai citesti putin, mai mult ca sigur ajungi la concluzia lui Al Cistelecan, pentru care e aici "cel mai negru lirism de la Bacovia incoace". Ca element intertextual Bacovia isi mai face simtita prezenta la contemporani, cum ar fi la Mircea Cartarescu sau Ion Stratan care ii dedica nevestei Bacoviana, (frumos!), deci nu ar fi ceva deosebit sa se faca trimitere la el, dar aici e cu totul altceva. In schimb, noua Pantea nu ne dedica nimic, nici macar un vers, nici macar un cuvant sau ba da, poate ale noastre sunt punctele de suspensie in a caror lume ne vom invarti si ne vom rascoli cu totul. Poate, poate ajungem sa spunem ca Manolescu despre Bacovia ca poetul nostru e cel mai recent dintre poeti, care atinge Infernul, abisul.

E interesanta legatura cu Bacovia azi, poate si cu elementele postexpresionste, insa ma voi directiona spre limita de care se loveste sau se debranșeaza Pantea, totul fiind prezent in poezia sa cu "transcedenta plina", ce conduce destinul poetic spre redescoperire.

Pentru a privi limita, iau in vizor patru termeni : trup, timp, limbaj si moarte. Cred ca prin cei patru termeni severi din punct de vedere conotativ si prezenti mai tot timpul in discurs, vom putea construi baza versului, caci textul lui Pantea e un pariu cu trecerea de limita, aceasta luand forme si viziuni diferite, chiar reverii.

Versurile lui penduleaza ininte si dupa o limita, fie ea foaie, fie vocabula, fie moartea. Desi in prim-plan se afla un vocabular nedorit, cu sensuri prime ce provoaca o vulgarizare a fiintei, poemul e unul al limbajului total ce impinge le langage lyrique (Pius Servien) in crearea unui imaginar ce va prefigura etapa urmatoare a destinului poetic - ?.

Trupul nu e doar cel al eului liric, e si al celuilalt, caci in viziunea lui Pantea senzatiile intime se exteriorizeaza, deoarece omul niciodata nu a existat singur, nu a vietuit singur, ci in vecinatatea unui alt-cineva, mai mult sau mai putin asemanator lui (dar aceasta exteriorizare nu inseamna o pierdere, ci din contra o recuperare!). Intalnirea cu Altul inseamna intalnirea cu propriile limite spirituale" afirma Nicoara Simona intr-un text recent, astfel alteritatea provoaca nemarginirea fiintei - "Curajul, acum, sa te traversezi, cand cei mai multi/ sunt doar ferestre oarbe, locuiti/ de un tenace principe/ al racelii"- raportandu-se la sensul lumii, pe care de altfel o creeaza, reconstruindu-i si semnificatia si componenta "Doamne ce va urma, ploaia asta/ mirosind a om desfacut,/ vazut, intors pe toate partile". Aceasta incertitudine provoaca subiectului o criza, luand constiinta de sine ca subiect si obiect.

Alienarea, angoasa si spasmele, stari dominante in versul lui Pantea, se avanta atat asupra psihicului cat si asupra trupului. Valtorile fiintei sunt o concesie a modului de a fi aflat intre limitele negatiei:

mi-a venit odata cu mirosul

De animal mort, al cuiva cu care vorbeam si s-a topit

In scarba momentului, apoi trupul meu, cum aratam

In oglinda, mi-am pipait ridurile si gandul

Ca daca nu voi fi operat voi fi ingropat

Cu intunericul originar al plamanilor in mine

Si ca exista multe zone de intuneric in noi" p 60

Trupul moare sau va muri, oricum poetul nu se giugiuleste cu scaderea valorii trupesti, el e mai dur decat un medic fara dorinta de a-si vindeca pacientul. Boala recurge in vine la distorsiuni ale fiintei care cuprinde intru totul "steaua murdara"alias moartea, sau tara lui nu:

"Unul vorbeste

foarte aproape de mine, duhoarea gurii

imi spune ceva despre mortul

pe care il tin ingropat.El

va invinge. Muschii, grimase, clipiri, fond vanat

va presara peste tot

lumea lui nu" p 91

Boala trupului sau e diferita fata de cea a lui Sorescu de exemplu, un poem cu titlu omonim valorifica speranta si indarjirea eului de a nu ajunge spre moarte, dar eforturile lui Pantea sucombeaza reintocmindu-se in propria sa moarte.

Timpul se valorifica pe sine non-stop in versurile lui Pantea, se pot da n exemple:"timp zeflemisitor", "timpul mama se curbeaza cu timpul/ in pantec", "timpul cu toate otravurile/ inflorite in plina actiune", "timpul miroase/ a urina veche de pisica", "timpul inghetat","timpuri ploioase", "Timpul s-a latit/ ca un hoit", "timpul impinge chipuri/ in flame", "Timpul mananca la o masa imbelsugata, isi consolideaza/ senioriile"- si nu cred ca e vina subiectului. Prezenta acestuia in tesatura semnificatiei propune a lua cunostiinta de sine ca subiect si obiect al nemarginirii. El poate face orice cand vrea cum vrea, poate mirosi existenta sa sau a oricui in modul pe care si-l asuma. Astfel timpul ofera o libertate reintocmita pe un sine a carui memorie inca functioneaza.

Monica Lovinescu ne spunea de titlul Cuvantul din cuvinte, Pantea de Negru pe Negru, cred ca lor le place sa se joace cu limbajul, cu lumea si sa incerce limita comunicarii. Nu sunt convins de ei, ci de ceea ce urmeaza in al lor limbaj, Jean Burgos spunea ca de aici incepe "aventura poetica" (una a negatiei), si poate e chiar asa pentru ca la pantea limabajul impune viziune, el nu-l traieste, el il retrage din miscarea zilnica si-l propun (in)spre dincolo; scopul sau fiind acela de a realiza dincolo de orice legatura a posibilului cu realizabilul, o consistenta a imagianrului, de asemenea fiind o ordonare de posibilitati (Noel Mouloud). El primeste limbajul cu toata salbaticia sa semantica, in toata dumbrava care o deschide spre dezmarginirea semnificatiei vazuta ca un labirint dedalic. Pantea preia masca unui homo symbolicus cu o activitate simbolica creatoare printr-un un limbaj simbolic, ireductibil fara doar si poate, el instaurand sau reintocmind, mai bine spus, neantul, agonia, nimicnicia si salbaticia. Dezmarginirea in stih ofera sansa esentializarii angrenand intr-o lectura cu reveniri si in planul senzatiilor, caci nu e cuvant cel folosit de Pantea, ci este imagine, decor al semnificatiei violente. Mult timp limita limbajului nu se poate patrunde, ai crede ca versurile sale nu au parte de nicio inerenta poetica, doar ca adevarul si armonia lor interioara e una dezmarginita de propria forta oferita de matrita golului ce se manifesta in contrarii :

"Si spaimele, ele, acele gauri prin care nu se vede nimic,

Desi e mai bine in limbajul incendiat si poate asa, numai

Asa cuvintele prime, fecioarele, cu violentele lor

Transparente va vor arata sparcaciunea cu legiuni si pofte,

cu scarbe, pamantul greu din limbaje. Acum, in tacerea

feroce, urmele ei si ea insasi, mama vitrega a limbajului

meu, pentru ca de altundeva incepe limbajul, ea insasi,

eliminatoarea, povesteste cu varste adormite,

murim asadar, si devenim asintactici, vrea sa spuna

tacerea feroce, moartea mea, linistea verzuie, pregatita

sa ne prefaca in melodii ratacitoare

"Eu" si"Tu" se sfasie in pustiu, iar tacerea feroce, devine actant al actului discursiv. Tacere inca nu inseamna mutenie. Cine nu spune niciodata nimic nici nu poate, la un moment dat, sa taca. "Numai in adevaratul discurs e cu putinta tacerea autentica" afirma Heidegger. Gradat non-verbalizarea atinge mutenia, o limpezime totala, o dezmarginire 'stai in mut, in limbajul ce absoarbe toate sintaxele, / stai in mut si speri in Domnul".

Si moartea latura egal distribuita a "naturii din noi", care se manifesta ca revansa a limitei interioare (Liiceanu), astfel odata trecuta limita de depasit si limita de atins, moartea ca de-finire devine semnatura destinului. Moartea nu ne facem sa gemem, sa zbieram, e o abordare fara lacrima in coltul ochiului, versurile fiind un datum poetic cu prabusiri intr-un neant de care fuge cu spaima, dar fara revolta:

"ce-ar fi sa ma duc sa sa ma rog, catedrala, intunericul

De-acolo, imaginea ca in trup in zona difragmei

Ar putea sa sada cineva care ar vedea cerul

Cand as deschide gura, Doamne nu ma parasi, oare

Chiar nu pot sa ies"

Moartea trupului este o schimbare a paradigmei de receptare a prabusirii somatice, e o de-creatie a limitei imuabile, urmata de sustinerea reintrarii in dezmarginire. Moartea, in mod norma,l e dincolo, dar la Pantea e aici sub/in ochii lui si sub ochii nostri, e acel negru pe care ne asternem cu o anumita teroare. Nu vede mai deloc aici, ci doar in neant, e un Arhitect/ Creator/ Nimicitor al viziunii cu urlete "nimicitorul umple toate surasurile si-atunci / vine ora tarfa, ora se culca cu tine,/ ora moale, veche si plina de unduiri"

Poetul trece prin toate anotimpurile mortii, nu se face exceptie, pentru ca nu se calmeaza strigatul launtric efect al nocturnului:

Doua ordini; afara natura

Si launtrul - adesea imaginat-

Cu tot ce e e viu

Pregateste intalniri nocturne, ataca

Dupa cunoscuta metoda a timpului:

Isi rontaie avatarii. P 103

Hotarul atins de Pantea aici e abisul, neantul, e cea din urma limita pe care o parcurge cu forta si obsesiv devenind "stenograful abilitatii launtrice" (Al Cistelecan). "Hotarul e mereu de atins si noi iesim din noi, depasindu-ne catre un nou hotar, Suntem aceasta identitate mobila, prinsi in cursa fara sfarsit a secventelor de depasit-de atins", astfel luand ca si grila lectoriala o parte din ideea lui Liiceanu, timpul, trupul si limbajul sunt toate forme ale limitei de depasit, iar moartea este o limita atinsa printr-o scufundare excitanta pentru cerneala poetului. Negrul poetic propune o astfel de cromatica a abisului; tabloul in negru este cu franturi de carnivor, cu glasuri infundate in paroxism, cu senzatii contractate si clipe maligne, ajungand a fi o depasire pentru de-finire.