Enigma Otiliei - comentariu literar

Enigma Otiliei

~comentariu literar~

La aparitia "Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica.

In 1932, George Calinescu sustinea ideea unui roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria lui Camil Petrescu referitoare la sincronizarea literaturii cu filozofia si psihologia epocii, argumentand ca "literatura nu e in legatura cu psihologia, ci cu sufletul uman." La intrebarea care se punea in epoca - daca in roman trebuie sa fii balzacian, stendhalian sau proustian - G. Calinescu raspundea prompt: "Trebuie sa fim cat mai originali, si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental." Scriitorul pledeaza pentru ideea ca orice roman trebuie sa fie in mod necesar, si analitic.

In cazul romanului "Enigma Otiliei" sunt indeobste cunoscute opiniile criticii literare cu privire la realismul sau de tip balzacian. Realismul dominant se situeaza in apropierea altor curente literare cum ar fi: clasicismul, elemente apartinand romantismului si elemente moderne caracteristice noului roman.

Tema romanului este viata burgheziei bucurestene de la inceputul sec al XX-lea, careia ii scoate in relief aspectele esentiale, tipice, intrate sub determinismul social-economic.

Romanul este construit, in formula unor studii caracterologice, urmarind, pe de o parte, procesul de formare a personalitatii eroului "martor si actor" - Felix - (cartea este si un Bildungsroman) si a unor tipuri psihologice bine introduse intr-un cadru social - Otilia, Pascalopol, Costache, Stanica Ratiu, Aglae -, importanti in ponderea epicului. Personajul principal, burghezia bucuresteana, este consemnata de catre Felix in "dosare de existenta".

Cartea trebuia sa se numeasca in intentia autorului, "Parintii Otiliei", ilustrand ideea balzaciana a paternitatii, urmarita de Calinescu in implicatiile la nivelul biologicului, dar mai ales in determinarile ei complexe de ordin social, economic, etic si estetic.

De aici si ideea lui Ov. S. Crohmalniceanu ca fiecare dintre personaje, inclusiv Stanica Ratiu, devin parintii Otiliei, pentru ca au tendinta de a se erija in protectorii ei si pentru ca, intr-un fel, ii hotarasc destinul.

In raport cu ideea paternitatii, nucleul epic al romanului este istoria mostenirii batranului avar Costache Giurgiuveanu. Am putea adauga si faptul ca aceasta mostenire hotaraste mai multe destine: al Auricai, careia pierderea mostenirii ii va spulbera speranta ca s-ar mai putea marita; al Olimpiei, parasita de Stanica, care va pune mana pe avere; al lui Felix, care o va pierde pe Otilia.

Romanul debuteaza balzacian, cu descinderea in spatiu si timp: "Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909; cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim . "

Acest tip de expozitiune narativa, specifica realismului, are o mare capacitate de deschidere pentru ca, prin intalnirea si contopirea timpului istoric cu timpul naratiunii, romancierul accentueaza forta iluziei, imprima credibilitate verosimilului.

Venirea lui Felix in strada Antim, la casa lui Costache Giurgiuveanu, prilejuieste autorului o minutioasa descriere a locuintei si prezentarea pe o scena aglomerata, a principalilor protagonisti (batranul avar, "clanul" Tulea, Pascalopol, Otilia), in secvente de portrete miniaturale, dezvoltate pe parcurs.

Actiunea primului capitol, derulata intr-un evantai de umbre si lumini, contureaza atmosfera de rafinament oriental si vulgaritate malitios cultivata, dintr-o familie bucuresteana in primii ani ai secolului XX. Un senzational de inalta calitate pluteste deasupra naratiunii, incepand cu aparitia batranului Costache Giurgiuveanu si terminand cu prezentarea locatarilor si invitatiilor, grupati in sufrageria de sus in jurul unui pasionant joc de carti. Aici se schiteaza caracterele si se contureaza

maniile; in fiecare personaj se intrezareste un "ce" enigmatic, fiecare incita curiozitatea. Aerul misterios staruie si in capitolul al doilea, dar paleste usor odata cu lumina zilei.

Conflictul romanului se sprijina pe umerii a doua familii prin intermediul carora George Calinescu sugereaza universul social: Costache Giurgiuveanu si Otilia Marculescu pe de o parte, pe de alta Aglae si Simion Tulea cu descendentii lor.

In acest cosmos familial, intra, prin raporturi civile sau din felurite porniri interioare, alte trei personaje.

Felix Sima, fiul doctorului Iosif Sima, proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi, vine la Bucuresti, in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu, spre a urma facultatea de medicina. Aici patrunde intr-o lume "fara instinct de rudenie, apriga" care il dezgusta si-l indarjeste in hotararea de a deveni o celebritate in lumea medicala, situandu-se deasupra banalitatii si meschinariei acestei lumi.

Afectiunea pentru Otilia, alcatuita intr-o nedefinita proportie din sentimente paterne si o delicata pasiune: "N-as putea sa-ti spun daca iubesc pe domnisoara Otilia ca parinte sau barbat" - a facut din mosierul Leonida Pascalopol unul din obisnuitii casei. Orfan, celibatar, mosierul nazuieste sa respire aerul unui camin. Dorinta i-a intrezarit-o Otilia si i-o destainuieste lui Felix: " . nu-l cunosti pe Pascalopol . E politicos cu tanti Aglae, si cu toti, numai ca sa aiba sentimentul ca se afla intr-o familie. N-are pe nimeni."

Ultimul intrus este avocatul fara procese, Stanica Ratiu, avid sa-si realizeze o situatie materiala prospera prin familie, prin mostenire. El graviteaza in campul magnetic al averii lui Costache Giurgiuveanu asemenea fluturilor ce nu se pot dezlipi de lumina lampii noaptea.

Din primul capitol al cartii, intre Aglae Tulea si Costache Giurgiuveanu, fratele ei; se intrezareste, latent, o stare tensionala permanenta. In panda rapace asupra mostenirii averii lui Costache Giurgiuveanu, tinta rautatilor Aglaei o constituie, fara indoiala, Otilia, care poate devenii mostenitoare de drept a averii. Aglae tine sa aminteasca tot timpul ca Otilia si Felix sunt orfani, iar replica cu care il intampina pe Felix, cand afla ca va locui la Costache Giurgiuveanu, improasca de la inceput otrava: "N-am stiut: faci azil de orfani."

S-a analizat cu minutiozitate lupta clanului Tulea pentru acapararea mostenirii batranului avar, insa cartea este construita pe doua conflicte succesorale: unul se duce in jurul averii Giurgiuveanului, celalalt macina familia Tulea si el este adus initial la suprafata.

Simion Tulea nu consimte sa dea fiicei sale mai mari, Olimpia, traind in concubinaj cu Stanica Ratiu nici un fel de zestre, iar avocatul refuza sa se cunune. La nasterea lui Relisor, cei doi fac iarasi o vizita parintilor , sperand sa-i induplece. Intrevederea, aranjata ca din intamplare, are loc pe teren neutru, in casa lui Costache, de fata fiind si Pascalopol, si fara sa se jeneze de prezenta martorilor, ei isi dau pe fata resentimentele. Aglae se disculpa, aruncand vina pe Simion. Dupa ce, fara rezultat, incearca a determina reactia sentimentala a parintelui " . daca nu vrea tata, eu nu pot sa-l fac sa ma iubeasca in sila", Olimpia sondeaza adancimea afectiunii materne: "Mama . puteai sa ne dai dumneata din parte dumitale", dar tentativa se loveste de dusmania surorii sale si impotrivirea Aglaei: " . asta nu, draga ! Am pe Aurica pe care trebuie s-o marit si pe Titi, nu pot sa-i las pe drumuri . ". Pe neasteptate, izbucneste Simion care repeta obsesiv aceeasi propozitie: "Nu e fata mea !" si intalnirea de care se legasera atatea sperante ia sfarsit intr-o izbucnire de manie si nervozitate.

Cu incuviintarea Aglaei, Stanica aduce intr-o seara de decembrie un medic suspect sa-l consulte pe Giurgiuveanu, examinarea, isi da seama Felix, mergand spre cautarea unor afectiuni ale sistemului nervos. Dedesubturile sunt sesizate de Pascalopol: Aglae cauta sa dovedeasca iresponsabilitatea batranului, aducand marturia doctorului; concret, punerea lui sub interdictie ar fi insemnat scoaterea Otiliei din casa. Mos Costache e sanatos, in schimb, Simion Tulea da dovezi certe de alienare ce trec, ironie !, neluate in seama de Aglae si Stanica.

La putina vreme dupa aceea, Pascalopol il sfatuieste pe Giurgiuveanu sa-si infieze fiica , nu atat pentru a beneficia de prevederile unui testament sau nu in primul rand pentru aceasta, Pascalopol lasand sa se inteleaga ca din partea Otiliei ar putea conta oricand pe ajutor, ci pentru a-i asigura o pozitie decenta in societate: " . fata creste, se face majora, e ceva neplacut in situatia ei de fata straina in casa unui barbat" (era fiica celei de-a doua sotii a lui Costache). Costache ezita, nu atat la iminenta unor inevitabile cheltuieli necesitate de intocmirea actelor de stare civila trebuitoare, cat, mai ales la gandul: " - Si Aglae ce-o sa zica?" Vestea colportata de Stanica provoaca o explozie de indignare in familia Tulea, principalele oponente manifestandu-se Aglae si Aurica. Spre a atata spiritele, Stanica isi insuseste aparent punctul de vedere al juristului onest, notificand inexistenta vreunui impediment.

Dupa plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, planurile in jurul mostenirii Giurgiuveanului se rotesc ametitor. Stanica emite ipoteze, face supozitii, propune solutii; toti se tem de eventualitatea unor instrainari deghizate-vanzarea restaurantului de catre batran starneste panica generala -, procedee ce ar diminua succesiunea. Se discuta cinic sansele unei eventuale puneri sub interdictie, dar ideea incapacitatii de administrare personala e repede parasita: nu sunt mostenitori directi ale caror interese sa fie primejduite, batranul nu e prodig; ar fi o singura solutie, conchide Stanica: " . te duci dumneata ca sora sa declari ca fratele dumitale e nebun?" Aglae s-ar duce, dar putinta de a fi crezuta e minima.

O vreme, in avanscena, trece iarasi conflictul succesoral din sanul familiei Tulea. Se repeta pana la un punct situatiile din casa Giurgiuveanu, numai ca aici sunt duse pana la ultimele consecinte. Semnele de alienare date de Simion Tulea se agraveaza, comportamentul lui ia forme grotesti si sotia il numeste cu bonomie "nebun", fara a acorda notiunii continutul ei real: " . nu prea credea in nebunia lui si-l trata ca si cand el s-ar fi prefacut ca sa-i faca ei zile negre." Ideea de a-l trimite intr-un sanatoriu este respinsa cu indignare: " - Cu ce sa-l tin in sanatoriu ? Are el vreo avere ?". Stanica, reticent, sugereaza vararea intr-un ospiciu, desi, adauga, "solutia ar putea sa nu convina fiindca e penibil sa se stie ca ai un sot la ospiciu". Raspunsul Aglaei, "acru": "eu l-am adus in halul asta ? Sa se duca unde l-au adus faptele lui," dezvaluie o gandire amorala, in totala eludare a convenientelor sociale.

Internarea lui Simion are semnificatia unei eliberari de multa vreme asteptate. Aglae isi schimba indata felul de viata. Se imbraca dupa moda zilei, "iese" in oras, isi cheama in casa prietenele. Se modifica raporturile dintre mama si copii: Aurica si Olimpia sunt lasate la o parte, grija materna revarsandu-se abundent asupra lui Titi, deoarece Aglae are impresia ca este singurul neajutorat din familie. Ii cumpara haine noi, ii da un ceas de aur confiscat mai de mult de la Simion, bani de buzunar, vinde lucrurile din casa spre a-i cumpara un imobil, il duce la cinematograf, la restaurant si ii cere sa o asculte pentru a-l face om, adica pentru a-i gasi o nevasta cu avere.

Cu intaiul simptom al bolii lui Costache Giurgiuveanu, romancierul readuce conflictul initial pe primul plan. Din clipa aceea, afectiunea Aglaei pentru copilul ei coboara brusc; intreaga fiinta ii este captata de "grija" pentru averea fratelui, mostenirea Giurgiuveanului obsedandu-i halucinant mintile.

Aglae, care ii pandea sfarsitul, "mobilizeaza toate fortele clanului sau si ocupa militareste casa lui mos Costache, ca sa nu iasa din ea nici un capat de ata"

Romanul nu "traieste" atat prin epic, cat mai ales prin realizarea scenica a unor fragmente. De fapt, firul epic incepe in acest capitol.

In centrul scenei sta mos Costache, care bolnav si in neputinta de a se misca, asista la asediul casei.

Capitolul realizeaza un punct modal in evolutia romanului, scriitorul creand aceleasi portrete miniaturale, intr-un context de replici prompte sau trecand fiecare personaj printr-o galerie de oglinzi, oferind ocazia de a privi acelasi chip din mai multe unghiuri. Scriitorul radiografiaza simptomele bolii batranului aflat parca sub imperiul unui narcotic: bajbaind, isi cauta disperat cheile, sub imperiu fricii de a nu fi furat. Este urmarit cu incetinitorul fiecare gest, dezvaluind portretul lui mos Costache, incepand cu tinuta vestimentara, care marturisea starea jalnica a avarului; ghetele de gumilastic, ciorapii de lana groasa, nadragii largi de stamba colorata, culminand cu bucatile de sfoara care inlocuiesc sireturile. Pe masura ce familia Tulea umple incaperea, mos Costache traieste adevarate sentimente de spaima. Scriitorul urmareste evolutia reactiilor batranului, care ajunge la disperare cand cei veniti se aseaza in jurul mesei si se infrupta din bucatele si din vinul lui. Singura clipa de liniste e marcata de aparitia lui Pascalopol si a doctorului Stratulat. In ultima secventa a tabloului, mos Costache, revenit la normal isi dezvaluie, spre hazul tuturor, spiritul negustoresc, oferindu-i lui Weissmann o seringa contra cost cu care sa-i faca injectie. Capitolul este important in desavarsirea portretului lui mos Costache, pentru ca este singurul moment cand acesta isi destainuieste trecutul, evoca parintii (tatal si bunicul, care au trait nouazeci de ani si n-au murit de moarte buna), incercand si cu acest argument sa-i convinga pe Weissmann si pe Felix ca ar fi in afara oricarui pericol. Batranul evoca Bucurestii de odinioara si regreta parca trecerea timpului si a tineretii. Se simte un sentiment difuz de culpa fata de mama Otiliei. Portretul devine grotesc, anuntand parca ceea ce va deveni mos Costache nu peste multa vreme: "Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub brat si cu cheile intr-alta mana."

Otilia Felix, Pascalopol sunt sincer impresionati de starea lui mos Costache. Daca Felix il priveste cu ochiul doctorului inca nepriceput in practica medicala, dar intuind gravitatea bolii, Otilia, ghemuita pe sofaua ei, musca din varful unei batiste de dantela; varsa lacrimi, convinsa ca cei din jur nu au nici un interes sa-l salveze pe mos Costache, de aceea il trimite pe Felix la Pascalopol. Mosierul ii demonstreaza bolnavului loialitatea lui, dar, in acelasi timp, intr-un dialog, glumind, ii spune lui mos Costache: "Ti-e frica sa scoti banii din mana"

Adunarea familiei Tulea in casa batranului este surprinsa in doua momente: mancand cu pofta si jucand carti. La masa toti vorbesc si gesticuleaza spectaculos, cu miscari nestudiate, nesupravegheate; scriitorul inregistreaza formule de adresare, tonul, satisfactiile sau insatisfactiile oglindite pe figuri sau in priviri. Jocul de carti este relatat asa cum il inregistreaza Felix. In timp ce Otilia il dadacea pe mos Costache, ceilalti in jurul mesei, jucau carti si vorbeau ca si cand nu s-a fi intamplat nimic; astfel, Stanica anunta ca de fapt paza batranului are un subtext: "Mama soacra ne umple de bani, daca . ma-ntelegi". Din acest moment fiecare raspunde fara legatura cu monologul interlocutorului. Aglae se plange de junghiuri reumatice, Aurica e preocupata de maritis: "Daca n-ai noroc, e degeaba!", Stanica - de avere: "Am pazit odata un unchi trei zile." Toti monologheaza in virtutea obsesiilor fiecaruia. Titi: "Sa-l tratez numai in creion numarul 1". Olimpia vorbeste despre barbatii care nu pot sta doua zile fara femei, distractii si bautura. Autorul caracterizeaza foarte bine scena: "Toata aceasta haraiala fragmentata."

Mos Costache se redreseaza spre regretul amar al celor care ii doreau moartea pentru a intra in posesia mostenirii. Redresarea nu e de durata. Un nou atac il imobilizeaza iarasi la pat. E aproape salvat si de data asta de doctorul adus de Pascalopol. Ca sa-si pazeasca banii, el ii pusese sub saltea. Stanica pandeste momentul cand bolnavul este singur, patrunde in camera pe furis si smulge banii batranului, care urla gutural: " - Banii, banii, pu-pungasule!", provocandu-i indirect moartea.

Spre deosebire de alte secvente narative, scena aceasta este relatata cu o desavarsita neutralitate ce se rasfrange pozitiv asupra personajului.

Stanica pare a fi savarsit un act justitiar, prin care sanctioneaza cupiditatea Aglaei. Oricum, este vizibila satisfactia cu care romancierul infatiseaza incercarile infructuoase ale Aglaei de a da de urma banilor. Peste minutiozitatea cu care intreprinde "perchezitia" totala a camerelor, "furia", nerabdarea, strigatul "triumfator" la gasirea unui saculet, "necazul" in fata continutului modest, "cateva mii in total", blestemul aruncat asupra vinovatului ipotetic, se revarsa o acida ironie, rezultata din disproportia eforturilor si precaritatea rezultatului.

Descrierea inmormantarii are si ea farmecul ironiei calinesciene.

Balzacian in esenta, George Calinescu modernizeaza surprinzator procedeele clasice, straduindu-se sa iasa de sub tutela strivitoare a maestrului. Vizibil ramane mai intai efortul de innoire in insasi desfasurarea conflictului epic. Actiunea romanului se deschide si se inchide cu o secventa aparent identica. Similaritatea consta in faptul ca pe locuinta lui Costache Giurgiuveanu se opresc, din nou, dupa multi ani, privirile lui Felix. Identitatea este aparenta. Cladirea isi pastreaza permanentele stiute, dar peste oameni si lucruri a trecut necrutator timpul: "Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. [ . ] Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda, inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. [ . ] I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede la ureche: «Aici nu sta nimeni !»"

Sub aparenta devenirii, aceeasi permanenta si-o pastreaza Felix: profesor universitar, specialist cunoscut [ . ] Se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente". Asa se si explica melancolia asternuta peste trecut, zambetul trist ca soarele de septembrie ce cade deasupra amintirilor scumpe lui. Finalul inchide romanul "Enigma Otiliei" prin succinta concentrare a unei secvente temporale din existenta lui Felix Sima. Sa retinem ca dezvolta pana la limita dominantele caracteriale stiute.

In schimb prin destinul sinuos al Otiliei, George Calinescu imprima conflictul epic o permanenta deschidere. Propozitia: "De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia" atribuie personajului o miscare potentiala spre neprevazutul existentei, lasand imaginatiei posibilitatea de a visa nestingherita.

Un element neasteptat de modern il constituie grefarea pe structura narativa, in capitolul al XVIII-lea, a unei secvente specifice genului dramatic. In camera lui Costache Giurgiuveanu, dupa intaiul atac al acestuia, mostenitorii se angreneaza, nepasatori, intr-un pasionat, dar necuviincios, in conditiile date, joc de carti. Toti vorbesc, exprimandu-si propriile ganduri intr-o totala indiferenta pentru opiniile celorlalti. Scena este fin motivata prin implicarea lui Felix ca martor auditiv involuntar: " . auzea, rand pe rand, fragmente din frazele fiecaruia, distingandu-le dupa timbru, caci jucatorii erau ascunsi, ca zeii in mori de fum." Singular in epica autohtona a perioadei interbelice, procedeul utilizat de George Calinescu a devenit o modalitate curent folosita in proza contemporana universala a ultimelor decenii.

Tehnicii balzaciene in care este scris romanul se adauga elemente romantice: personajele sunt grupate antitetic (Felix si Otilia se opun, prin puritatea lor morala, arivistilor si meschinilor din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune avaritiei lui Costache); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajata amintesc de paginile romantice ale lui Stendhal.

Descrierea naturii, proiectarea grandioasa a Baraganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor in descrierea campiei, reflectate in constiinta lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantica. Imensitatea campiei, "plata si intinsa", fara nici o margine, putul cu cumpana, un cal ce parea "gigantic", copilul care-l mana parea un "ciclop", privelistea lasa impresia de iesire din civilizatie si timp. Felix are intuitia "pustietatii scitice". "Totul era ramas pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate".

Scriitorul ilustreaza placerea grandiosului, o sensibilitate acuta la sugestiile de infinit si spatiu anistoric", prin care se apropie de Eminescu si Sadoveanu.

In caracterizarea personajelor, George Calinescu foloseste, cu exceptia limbajului, toate celelalte mijloace cunoscute ale retoricii clasice: prezentarea mediului in care evolueaza individualitatile imaginate, realizarea portretului fizic si psihic, cu tendinta spre generalizare prin construirea unui tip reprezentativ pentru o anume categorie umana, caracterizarea directa, prin actiunile si opiniile eroului, caracterizarea de catre celelalte personaje si, indeosebi in cazul lui Stanica Ratiu, autocaracterizarea.

Dar si aici, George Calinescu gaseste mijlocul prin care introduce inovatia in campul traditional. In primele saisprezece capitole ale romanului, Otilia este prezenta exclusiv prin comportamentism. Romancierul renunta la omniscienta si cititorul recepteaza numai datele obiective de comportament: actiuni, fapte, gesturi si propozitii, fara a cunoaste cu exactitate gandurile fetei, cu exceptia acelora pe care ea accepta sa le dezvaluie. Evident, la data elaborarii "Enigma Otiliei", George Calinescu nu avea constiinta critica a comportamentismului ca modalitate narativa.

Autorul foloseste aceasta modalitate intuitiv, fiindca numai in acest fel izbuteste sa inconjoare personajul, in prima parte a romanului, cu o atmosfera misterioasa, sa aseze in jurul fetei o aura enigmatica. Abia din capitolul al XVII-lea, modifica perspectiva si introduce caracterizarea directa, pentru ca tine sa-si exprime conceptia sa despre un anume ideal de feminitate: "Nimic in purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile si cuvintele ei erau pline de gratie, insa totul respira prea multa inteligenta"

Comportamentismul are drept urmare imediata reflectarea poliedrica, pe acelasi spatiu narativ, a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje. Ea se bucura de dragostea vizibila a lui Costache Giurgiuveanu, in vreme ce Felix si Pascalopol se straduiesc, intaiul sa-si cucereasca, al doilea sa-si mentina afectiunea fetei. In privirile celorlalti membri ai familiei, chipul Otiliei se rasfrange deformat prin aberanta receptare a comportamentului. Stanica insinueaza, fara a o crede el insusi cu adevarat, ca fata urmareste casatoria cu Pascalopol fiindca "umbla dupa avere"; Aglae, in schimb, este convinsa ca Otilia "l-a ametit" pe Costache, spre a deveni, prin infiere, unica mostenitoare. Chiar gesturile marunte sunt inadecvat interpretate. Dupa cererea in casatorie a lui Stanica, Otilia "se repezi ca o nebuna pe scari si intra in odaia cu piano-forte, unde incepu sa cante vijelios tot ce-i venea in minte. - Lipsa de griji, mormai Marina in bucatarie. Doar ce griji are?". Insa furtunoasa interpretare muzicala era singurul mijloc de a-si atenua zbuciumul interior trait. Inutil a mai adauga ca perspectiva Aglaei si insinuarea lui Stanica sunt percepute de cititor ca integral false.

Un alt element modern al epicii lui George Calinescu il constituie prezenta ambiguitatii la nivelul personajelor ca situatie comportamentala ivita in imprejurarile felurite ale vietii. Un personaj ambiguu capteaza indata atentia lectorului, personalitatea lui intriga si ratiunea incearca sa patrunda dincolo de sinuozitatile deconcertante, spre gasirea unei motivatii semnificative.

O asemenea individualitate este Otilia. Ambiguitatea ei rezulta in primul rand din comportament. Multa vreme, fata oscileaza, aproximativ egal, cu argumente logice adesea, cu altele subintelese uneori, intre Felix si Pascalopol.

S-ar parea ca ambiguitatea evolueaza spre rezolvare indata dupa imbolnavirea lui Costache Giurgiuveanu. Eventuala pierdere a tatalui vitreg trezeste, prin revers, dorinta de ocrotire: "Nu ma pricep la nimic, papa nu mi-a dat nici o experienta". Felix ii este devotat, dar inevitabil lipsit de practica vietii. Singurul care o poate cruta de asprimile cotidianului ramane Pascalopol. La putina vreme dupa aceea, ambiguitatea se adanceste pe un spatiu temporal de cateva ore. Spre a-i da o dovada de dragoste, Otilia doarme o noapte "leal" in camera tanarului, iar in dimineata urmatoare paraseste tara impreuna cu Pascalopol.

Peste ani, Pascapolol, intalnit intamplator, ii arata o fotografie ce infatisa "o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu o floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires . " Sub matura expresie a femeii din fotografie, afla tulburat Felix, se ascundeau trasaturile delicate ale fetei de odinioara. Era Otilia! Il parasise pe Leonida Pascalopol si, alaturi de un strain, se pierduse in marile necunoscutului existential. "Pentru mine e o enigma" accentueaza Pascalopol indeterminismul funciar al fetei.

Ambiguitatea este adancita de refuzul romancierului de a-si asuma, in final, privirea omniscienta. Insa premisele fusesera create de-a lungul actiunii din imbinarea a doua naturi originare diferite. Pe de o parte, dorinta de a fi protejata - nu fara motiv, in portretul fizic, George Calinescu accentueaza fragilitatea fetei - , pe de alta, nativa nazuinta catre libertate, neputinta atasarii de un bun imobil, imposibilitatea fixarii intr-un anumit spatiu geografic.

Se spune ca opera literara ca viata traieste prin personajele sale si ca orice substanta epica isi comenteaza eroii.

"Enigma Otiliei" da nastere unei galerii de personaje cu totul remarcabile prin adancimea la care sunt dezvaluite, prin semnificatiile pe care le reprezinta pe marea scena a vietii.

Caragiale ataca adanc societatea burgheza prin satira sa virulenta si violenta, acesta este un atac direct "pe fata", care intra in caricaturalul acut, chiar in burlesc. George Calinescu alege un drum inrudit cu cel caragialian, si totusi substantial diferit. Personajele calinesciene sunt si ele profund viciate de societatea burgheza, dar lumina aruncata asupra lor releva niste "animale bolnave", cum am spune, utilizand titlul metaforic al unui roman de N. Breban. Cele mai multe dintre personajele romanului calinescian intra intr-un acut proces de dezagregare psihologica. Sunt unele care incearca sa-si depaseasca conditia si nu pot, fiindca prea puternic ancorate in matca lor, de exemplu Costache Giurgiuveanu; sunt altele care nu pot sa-si depaseasca sinele in realitate, dar se autoiluzioneaza in planul imaginarului: Stanica Ratiu; exista unele pe care identitatea lor le multumeste intru totul, putreziciunea morala constituind un mod total de a fi: Aglae, de exemplu; in sfarsit, altele care sufera o involutie, inscriindu-se in cadrele anormalului: Simion si Titi.

Anumite trasaturi comune, proprii eroilor lui Balzac si ai lui George Calinescu, sunt evidente, profesorul Ovid S. Crohmalniceanu remarcand in acest sens: "unii dintre eroi inainteaza chiar catre mobilurile vietii lor; cu acea incordare a vointei tipic balzaciana, care-i inscrie pe Stanica Ratiu in familia lui Rastignac sau pe Costache Giurgiuveanu in a lui Gobseck."

Imbinand in mod fericit savantul cu artistul autorul ajunge sa obtina fiziologiile si portretele generalizatoare in maniera lui Balzac, dar si a lui La Bruyère.

Personajele calinesciene primesc viata, impresionand prin nota de autenticitate, deoarece alcatuiesc "o imagine a prezentului", concepute fiind in interiorul vremii lor. De aici si din imbinarea fericita a artistului cu observatorul, se naste portretistul poate cel mai original, cel mai clarvazator si adanc. Eroii care populeaza paginile cartii "sunt posesori ai unei psihologii stagnante, prin uzura stereotipizata". Motivul inertiei psihologiilor nu este, desigur, simplismul persoanei, vaduvita de asimililarea organica a unei culturi, ci inchegarea individualitatii sufletesti in anume conditii, intr-un mediu spiritual reclamand micimea si saracia. Miscarile acestor oameni sunt automate si previzibile, prilej parca de amuzament pentru scriitorul care creeaza felurite situatii, tocmai pentru a le studia, zambitor, reactiile inutile. De aici si o anume doza de ironie, un comic savuros si, daca putem spune, cerebral.

George Calinescu se dovedeste neintrecut si in a caricaturiza, uzand de o recuzita proprie, valoroasa prin ineditul ei.

Legaturile dintre personaje sunt mai mult de natura materiala decat afectiva si acest lucru isi pune amprenta pe psihicul eroilor, deformandu-l. Datorita subordonarii tuturor calitatilor si actiunilor intereselor pecuniare, se nasc structuri curioase ce pastreaza doar vag ramasite ale omeniei.

Dupa cum spune criticul S. Damian, in "Enigma Otiliei" coboram mai multe trepte ale decrepitudinii, unele personaje "purtand pe langa stigmatul patimei pe cel al ereditatii" Este cazul urmasilor cuplului Aglae - Simion si anume Titi si Aurica, personajele traind "la nivel pur glandular", existenta lor consumandu-se in vederea atingerii unui scop devenit manie.

Costache Giurgiuveanu este personajul principal al romanului, intrucat, direct sau indirect, el hotaraste destinul celorlalte personaje. Acesta intruneste, fara indoiala, atributele tipului de avar. Dar cata inventivitate calinesciana in comentarea personajului care se distanteaza enorm de toti confratii sai din literatura romana si universala prin incercarea, sortita esecului, de a-si depasi conditia.

Mos Costache, cum este numit in intimitatea casei strada Antim, este o aparitie bizara inca din primele pagini ale romanului. Cand Felix isi anunta sosirea prin "schelalaitul metalic" al unui clopotel, auzind scartaitul scarii isi imagineaza un om masiv "de o greutate extraordinara". Nu mica-i mirarea, cand ii apare, insa, in fata un om mititel, putin adus de spate, cu o chelie de portelan, cu fata spana, buzele galbene de prea mult fumat acoperind numai doi dinti, ca niste aschii de os, cu ochii clipind rar si moale.

Aspectul exteriorului si interiorului casei paraginite, aflate in ruina, reactia in fata lui Felix, cand acesta intreaba de domnul Constantin Giurgiuveanu, cuprinsa in raspunsul precipitat, care-l situeaza in domeniul absurdului: " - . nu-nu sta nimeni aici . ", constituie de la inceput indicii sigure asupra psihologiei avarului. Mos Costache se teme de un intrus nedorit, dupa cum se teme de familia surorii sale, Aglae, care ii pandeste cu lacomie averea.

Demersul analitic al romanului cumuleaza nenumarate fapte, intamplari, vorbe, gesturi, ganduri care pun in lumina dorinta de a-si spori averea si zgarcenia batranului. De la micile "ciupeli" fata de Pascalopol si socotelile incarcate pentru intretinerea lui Felix pana la obtinerea unor mari castiguri anuale realizate prin inchirierea unor imobile pentru studenti localuri de restaurant, debite de tutun etc.; de la privatiuni de ordin personal (hrana, imbracaminte, ingrijire medicala) pana la planuri fantasmagorice de a-i construi Otiliei o casa cu materiale foarte ieftine obtinute din demolari, al carei plan arhitectural il construieste singur; de la vanzarea de manuale, seringi, instrumente medicale obtinute de la studenti medicinisti pana la vanzari de imobile de pe urma carora realizeaza sume considerabile de bani pe care-i tine ascunsi in casa, caci depunerea la banca nu-i inspira siguranta.

In multe secvente narative, personajul evolueaza intr-un registru comic care evidentiaza zgarcenia sa: astfel tinuta lui vestimentara e ridicola: ghetele de gumilastic, ciorapii grosi de lana care de atata purtat erau rosi si plini de gauri, nadragi largi de stamba colorata prinsi cu bucati de sfoara care inlocuiesc sireturile iar balbaiala si raguseala sunt arme de aparare care-i revin ori de cate ori cineva incearca sa-i ceara ceva din averea lui. Teama de a nu fi jefuit, simtindu-se pandit in umbra, suspiciunea permanenta, imposibilitatea de a ceda Otiliei o parte din banii si averea ce i se cuveneau, confera de asemenea personajului statutul de avar.

Insa remarcabilul romancier creeaza un personaj care iese din tiparele comune ale avaritiei, Costache Giurgiuveanu relevandu-se intr-un continuu proces al devenirii care-i imbogateste spiritualitatea.

Costache Giurgiuveanu incearca sa-si depaseasca conditia, evoluand in registrul tragicului ultim, tocmai pentru ca vrea sa devina altul, pentru ca doreste o metamorfoza a sinelui. Batranul se zbate deci, intre dorinta si obisnuinta, dar dorinta nu poate birui niste deprinderi ce devenisera automatisme. Dorinta lumineaza personajul care devine generos, tandru, protector al celor doi orfani: Otilia si Felix, pe care-i iubeste sincer. Cand se imbolnaveste isi aduce in casa o femeie sa-l ingrijeasca, aduce preotul sa-i sfinteasca casa pentru a-l feri de nenorociri. Se mai pot identifica si alte acte generoase la Costache Giurgiuveanu, dar nu trebuie sa ne lasam inselati. Ar putea fi vorba , in cazurile citate mai sus, de un reflex de conservare, o necesitate pentru a putea supravietui, cu alte cuvinte, de a-si perpetua modul de a fi. Generos, in adevaratul sens al cuvantului, Giurgiuveanu nu putea fi decat cu Otilia. El intelege calea cea dreapta: adoptarea Otiliei si intocmirea testamentului pe numele fetei, dar ezita, actiunile sale fiind determinate de un mecanism de natura duala: avaritia care-l poarta in vartejul ametitor al unui carusel si generozitatea, o infima rotita care se misca odata cu roata cea mare, dar nu are puterea sa-i schimbe directia.

Astfel, batranul ajunge, intr-un sfarsit, in postura unei paiate, careia i s-au taiat sforile prin care ii erau coordonate miscarile, devenind o biata papusa dezarticulata, asistand la cel mai grav si tragic asalt asupra averii sale al celor ce-i pandesc mostenirea.

Intai prea slab prin caracter (revenindu-si dupa primul atac al bolii, mos Costache totusi nu se hotaraste sa transfere mostenirea in mainile Otiliei), apoi distrus fizic (dupa al doilea atac), Giurgiuveanu rateaza ocazia de a deveni sublim, asa cum devenise unchiul lui Stefan Gheorghidiu din romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" al lui Camil Petrescu.

Incercand sa-si smulga masca avarului, Costache Giurgiuveanu nu mai are puterea, in ultima instanta, de a-si pune alta, infinit mai frumoasa.

George Calinescu creeaza astfel, dintr-o perspectiva moderna, un om cu o personalitate complexa, derutanta care-l face pe cititor sa cumpaneasca in definirea tipului de personaj.

Pascalopol, introdus si el in scena prin aceeasi constiinta-martor care este Felix, dirijat de la un personaj la altul, ca un operator de cinema, este prezentat astfel: "Era un om de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte . ". Om de lume, Pascalopol este pentru Otilia "un barbat sic, si singur, saracul". Este un mosier care-si ingaduie lux si rafinament spiritual.

Nerealizat prin studiu si nici prin casatorie, "fusese si casatorit, inainte de a-si sfarsi studiile cu o femeie de care se despartise sau ramasese vaduv", Leonida Pascalopol se considera un om ratat si vrea sa fie util celor care au nevoie de el.

Spre a-si umple golul existentei, Pascalopol traieste in preajma Otiliei, pe care o cunoaste de mica si careia s-a obisnuit sa-i satisfaca toate capriciile. Bun, delicat, capabil de a o face fericita prin mici atentii, mosierul este un adevarat tata pentru Otilia. Trecerea timpului adauga dragostei paterne dragostea pe care orice barbat o putea nutri fata de tanara fata.

Lui Felix, in care vede fara indoiala un rival, ii marturiseste ca n-a prea stat sa distinga ce e patern si ce e viril in dragostea sa si-i propune o intrecere loiala.

Pascalopol si-a facut din Otilia un ideal al vietii sale, indiferent cum (ca fiica sau ca sotie). De aceea el se afla in fiecare seara in casa lui mos Costache, lasandu-se inselat la carti de partenerii de joc, victima a rautatilor Aglaei.

Discret, delicat, Pascalopol nu reprezinta pentru Otilia doar o necesitate materiala, ci si una sufleteasca .

Intre dragostea pasionanta a lui Felix si nobletea sufleteasca a lui Pascalopol, Otilia l-a ales, nu fara remuscari fata de primul, pe cel de-al doilea. Dar Pascalopol isi va da seama ca Otilia nu e potrivita pentru el, fiind prea tanara, de aceea, intr-un ultim gest de umanitate peste cativa ani, ii va reda libertatea.

Daca in cazul lui Costache Giurgiuveanu, scriitorul da viata unui personaj complex, cu un comportament derutant, care starneste o gama variata de reactii din partea cititorului (de la dezaprobare la simpatie si mila), in cazul Aglaei Tulea, evolutia lineara a personajului, redusa la un comportament rudimentar, starneste dezgustul total.

Ca si in cazul celorlalte personaje, inca din prima secventa scenica a romanului, scriitorul infatiseaza esenta personajului. Aglae este o femeie cam de vreo cincizeci de ani, imbracata pretentios, "cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza", cu fata "galbicioasa", gura "cu buzele subtiri", nasul incovoiat, obrajii brazdati de cute adanci, cu ochii bulbucati, privirea scrutatoare si glasul artagos.

Acest personaj izvorat parca din ungherele romanului, sleit sufleteste, tinand sfat cu moravurile invechite, stavila in calea tineretii si dragostei (pe care nu le-a avut niciodata) improsca venin pretutindeni.

In bogata tipologie a romanului, in descendenta Marei, eroina romanului lui Slavici, Aglae reprezinta chipul femeii care considera ca fundamentul solid si sigur al familiei burgheze il constituie banul.

Marginita, desconsiderand orice preocupare intelectuala, ea nu are incredere decat in puterea banului. De aceea scopul vietii sale devine mostenirea averii fratelui sau pe care-l domina autoritara. Orice incercare (care nu depaseste, de altfel, stadiul intentiei) a lui Costache Giurgiuveanu de a infia pe Otilia se loveste de ostilitatea Aglaei, care ajunge la insinuari dezgustatoare: "Il dau pe mana Parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ametit stricata asta. Cine stie ce-o fi intre ei."

Vesnic obsedata de ideea posesiunii averii fratelui ei, dupa imbolnavirea acestuia, Aglae se instaleaza in casa, supraveghind-o cu strasnicie, spre a nu se instraina ceva. Este desavarsita arta cu care scriitorul isi construieste personajul, care in mod gradat se acopera de ridicol.

Autoritara, incercand sa domine, Aglae devine grotesca prin inutilitatea actiunilor sale.

In final, dupa o lupta in care si-a pus in joc toate fortele in vederea acapararii averii lui Costache Giurgiuveanu, va sfarsi prin a mosteni o casa ruinata si darapanata, fiind inselata de ginerele sau.

Privita din perspectiva viitorului copiilor ei, Aglae ramane de asemenea comica. Cheltuind multa energie in asigurarea viitorului acestora, sfarseste si aici lamentabil prim modul in care esueaza fiecare: Olimpia e parasita de Stanica, Aurica ramane fata batrana, Titi, dupa cateva incercari nereusite de a se casatori, cade tot mai des in mania "leganatului"

Dragostea pentru copiii sai, care ar constitui, ca si in cazul Marei, mobilul avaritiei personajului, nu umanizeaza in nici un fel, insa, un caracter deformat de o rautate absoluta. Tinta rautatii Aglaei o constituie, fara indoiala, Otilia, din doua motive: poate deveni mostenitoarea de drept a averii lui Costache Giurgiuveanu si rivala in casatorie a Auricai. Intre cele doua coordonate, comportamentul Aglaei fata de Otilia capata o gama variata de manifestari: de la aluzii destul de transparente pana la insinuari revoltatoare, de la statutul infam de "orfana" pana la cel de "straina" pe care o alunga din casa dupa moartea lui Costache Giurgiuveanu. Sageti otravite arunca Aglae si asupra celorlalti: Felix, Pascalopol, Simion, sotul ei, pe care-l abandoneaza, internandu-l intr-un ospiciu, intinzand asemenea unui paianjen o panza imensa de intrigi si rautati in care va fi prinsa ea insasi    intr-un mod ridicol, autorul sanctionandu-si personajul.

Avaritia corelata cu rautatea desavarsesc un personaj intru totul odios, exemplu etern de ceea ce omul nu trebuie sa fie spre a nu fi situat in registrul monstruozitatii.

Stanica Ratiu este un personaj caruia scriitorul ii confera un rol activ in desfasurarea epica el fiind acela care in final schimba cursul vietii majoritatii personajelor romanului.

Stanica Ratiu - un parvenit de tip nou, produs al societatii inceputului de secol al XX-lea, societate care aspira spre modernitate. Vechile metode care ii ridicasera pe scara ierarhiei sociale pe Dinu Paturica, Tanase Scatiu nu mai corespundeau noului stadiu de dezvoltare a societatii burgheze de la inceputul secolului al XX-lea, a carei schelarie devenise tot mai complicata .

Demersul narativ al romanului desavarseste un personaj foarte complex al carui echivoc psihologic pune cititorul in deruta.

Ca si alte personaje ale romanului, Stanica este dornic de a se imbogati, de aceea trebuie inteles, inainte de toate, prin prisma preocuparilor lui de a face avere.

Pentru Stanica, produs tipic ale societatii in care traieste, banii reprezinta totul: temelia unei casatorii bazata pe "dragoste si fericire", renumele in cariera de avocat, succesul in viata politica si in societate.

Provenind dintr-o familie ce numara foarte multe rude intre care s-au impartit diferitele mosteniri, avocat fara procese, lipsit practic de orice mijloace de trai, Stanica s-a casatorit cu Olimpia, de la care spera sa obtina o avere multumitoare.

Scriitorul mi-l prezinta de la inceputul romanului, in disputa pentru mostenire cu clanul Tulea. Stanica, un barbat "de o sanatate agresiva" cu "parul mare si negru, foarte cret si cu mustata in chip de musca", imbracat "intr-un costum de soie-écrue deschis", purtand o cravata infoiata ca "o lavaliera" isi face aparitia impreuna cu Olimpia in salonul casei din strada Antim, unde se adunasera toti ceilalti in acea seara de vara, cu scopul de a-l determina pe socrul sau, Simion Tulea, sa-i dea partea de avere promisa.

Ca si in cazul celorlalte personaje, scriitorul prefigureaza un tip in ceea ce are el esential, tipul arivistului.

Infatisarea si tinuta vestimentara este unui om de lume, in pas cu moda, a carui deplina siguranta reiese si din gesturile, miscari, dar principala modalitate de a se impune ramane vorbirea sa: "Stanica vorbea sonor, rotund, cu gest artistic si declamator".

Portretul schitat in primele pagini din acest unghi este amplu nuantat pe parcursul naratiunii. Stanica pare ca nu savarseste ceva anume pentru a se imbogati (Dinu Paturica si Tanase Scatiu urmeaza un plan foarte riguros, premeditat, pentru a-si atinge scopul). Ca si in cazul Aglaei, de multe ori eforturile lui se desfasoara in gol. Stanica nu intrevede, cel putin pana la un punct, care ar putea fi modalitatea de a se imbogati, el asteapta "lovitura cea mare care sa-i schimbe cursul vietii". De aceea alearga dintr-un loc in altul, colporteaza stiri, da sfaturi, face promisiuni pe care nu le poate onora, pune la cale tot felul de aranjamente, se amesteca in viata particulara a tuturor, fiind inepuizabil.

Pentru toate acestea, Stanica are la indemana o singura arma: teribilul flux verbal. Comparabil cu eroii caragialieni, Stanica tine adevarate discursuri oratorice despre societate, libertate, morala, religie, poezie etc. si in special despre familie, ca fundament al societatii.

Stanica se casatoreste cu Olimpia facand "un calcul de maestru care nu se uita la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai tarziu"

Marea iubirea cu care el insusi se iluzionase s-a stins insa prea a repede si Stanica si-a dat seama ca Olimpia nu este genul de femeie care l-ar putea ajuta in vreun fel in ascensiunea sa, de aceea hotaraste sa se desparta de ea. Dar Stanica este mereu pregatit, nu se lasa descoperit in fata cititorului. El da o haina stralucitoare ticalosiilor sale: se desparte de Olimpia, deoarece este privat, dupa moartea lui Relisor, de "fericirea paternitatii", in el "se da" "o lupta dureroasa intre sentimente si datorie"

Stanica este labil, se contrazice de la un moment la altul, are o capacitate de adaptabilitate fantastica, ca un actor desavarsit care joaca altfel cu fiecare.

Bun cunoscator de oameni, Stanica exercita asupra interlocutorului o adevarata presiune psihologica. Acesta n-are timp sa-i raspunda, nu incearca sa-l contrazica. In timpul bolii lui Costache, Stanica povesteste despre diferite decese "cu o viteza satanica", inspaimantandu-l pe batran.

Cu toata abilitatea sa, masca incepe sa-i lunece, dezvaluindu-i adevaratele intentii.

De la un anumit punct al naratiunii, casa si ograda lui Costache devin universul in care Stanica se misca zilnic, pandind averea lui mos Costache. Stanica se furiseaza in casa acestuia, rasare din umbra cand nu te astepti, il descoase pe batran asupra testamentului, aduce un doctor care-l consulta cu forta cand acesta se imbolnaveste. In cele din urma afland unde-si ascunde batranul banii, ii fura, determinand moartea acestuia.

Personajul devine odios si fara urma de remuscare pentru moartea batranului, joaca in continuare comedia minciunii. Stanica mai ciupeste si din banii gasiti in saculet de Aglae, iar la inmormantarea batranului se arata "cel mai patruns de evlavie" Imbogatit, Stanica se realizeaza si ca avocat, punandu-si o firma aurita: "Stanica Ratiu, avocat", se casatoreste cu Georgeta, prin intermediul careia este propulsat in viata politica.

Spre deosebire de Aglae, eforturile il aduc pe Stanica la reusita. Inseamna acest lucru aprobarea de catre autor a conduitei unui asemenea personaj? Cu siguranta, nu! George Calinescu supune dispretului o societate (cea de la inceputul secolului al XX-lea) in care mijloacele de parvenire au devenit foarte subtile, presupunand o abilitate spirituala iesita din comun.

Prin Stanica Ratiu, George Calinescu depaseste tipurile de ariviste din literatura romana si universala. Stanica "are geniu".

Felix Sima se numara printre personajele principale ale romanului "Enigma Otiliei", avand in vedere calitatea sa de "martor si actor". El si Otilia sunt caractere in formare.

De la inceputul romanului, scriitorul ne infatiseaza portretul tanarului de optsprezece ani, schitat in linii clasice: "Fata ii era insa juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazului si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie."

Asadar, o fizionomie adolescentina pe care "nota voluntara" o individualizeaza de la bun inceput Felix Sima, fiul doctorului Iosif Sima, proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi, vine in Bucuresti, in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu, spre a urma facultatea de medicina. Ambitiosul tanar vrea sa se remarce pe planul profesional, sa devina o celebritate in domeniul medicinii. Cu tenacitate, se dedica studiului si reuseste sa se remarce chiar din primii ani de facultate, ajungand sa publice un studiu de specialitate intr-o revista franceza, ajutat si incurajat de unul din profesorii sai. Dezinteresul cu care cei din jur privesc stradaniile sale ii indarjeste hotararea de a deveni un nume cunoscut. Privit din aceasta perspectiva, scriitorul ne infatiseaza un personaj care se ridica deasupra oamenilor comuni, tinzand sa devina o personalitate de exceptie. Dupa razboi, Felix devine "profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi."

Dar procesul autodevenirii personajului se defineste si din perspectiva raportului sau cu celelalte personaje. Daca izbanda in cariera de medic este previzibila de la inceput, nu acelasi lucru se intampla cu dragostea pe care o nutreste fata de Otilia. Deplin constient de sentimentele sale, Felix nu intrevede nici o piedica in calea dragostei sale.

Cand ajunge in casa unchiului sau este intampinat de fata cu "capul prelung", pentru care simte o calda simpatie. Dragostea fata de Otilia incepe sa se contureze si in curand "Felix isi da prea bine seama ca iubeste pe Otilia."

Felix asocia munca sa cu dragostea pentru Otilia, avea nevoie de ea, considerand-o un partener al propriilor idealuri.

Dar comportamentul Otiliei, care fara indoiala il iubeste pe tanar, este derutant si scapa rationamentului clar al lui Felix. Felix nu-si poate explica schimbarile Otiliei, trecerea ei de la o stare la alta.

Plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris il arunca in deznadejde, ii clatina credinta, in sinceritatea sentimentelor. In sufletul sau se da o lupta puternica intre inclinatia de a crede barfele clanului Tulea si dorinta de a-i pastra Otiliei o dragoste mereu pura. Felix pastra in amintire chipul bland al Otiliei si auzea ca un fosnet de frunze clapele pianului cu o forta si totusi cu o duioasa delicatete. Dar aceste framantari nu l-au abatut din studiul sau, munca absorbindu-i toate gandurile. Pentru Felix dragostea constituie un corolar al muncii sale. Cand Otilia il intreaba daca ar renunta la cariera lui pentru ea, el nu da un raspuns, pentru ca nu concepe ca cineva i-ar putea cere acest lucru. El nu i-ar fi spus niciodata Otiliei ca are nevoie de ea ca de aer, ca de cer si stele, ca de albastrul cerului, marturisiri pe care le-ar face orice indragostit nebun.

Felix nu se incadra in categoria oamenilor obisnuiti pentru care clipa marturisirii dragostei sa fie teatrala, ci sa fie sublima, unica in felul ei.

In alti termeni si la un nivel inferior, George Calinescu readuce in discutie problematica "Luceafarului" eminescian. In Felix salasluieste samburele omului superior, de timpuriu orientat spre o activitate pozitiva, in care rolul esential il joaca vointa; "Singura cariera in care un om normal, cum ma socotesc, poate ajunge in frunte, numai prin vointa, este aceea stiintifica". Structural, un asemenea individ exclude, in materie erotica, dezlantuirea pasionala. Prin Otilia vorbeste Catalina: "O fata admira un tanar cu ganduri serioase, dar se oboseste si adesea prefera oamenii mediocri. Are si ea idealul ei, acela de a placea cat e tanara, de a strange pe barbati in jurul ei. Un ambitios e putin egoist, orice ai zice, si vrea sa faca din femeie o icoana pentru uzul sau personal." Vointa tanarului ii inculca fetei respect si o face sa traiasca sentimentul inferioritatii: "Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre si singurul meu merit este acela ca-mi dau seama de asta."

Tulburata de aureola de ganduri si raze pe care "Luceafarul" ei si le tesea, s-a reintors in mediul ei "anost si superficial".

Cand Otilia l-a parasit pentru totdeauna, a reusit sa se domine, sa-si urmeze drumul sau. Felix a pastrat in colturile cele mai tainice ale sufletului sau amintirile unei iubiri romantice, invaluita intr-un nimb enigmatic. Esecul in dragoste l-a maturizat, i-a imbogatit experienta, facandu-l sa inteleaga ca intr-o societate in care totul e supus degradarii si dragostea a incetat sa mai fie un sentiment netulburat. Astfel se explica imaginea lui Felix din finalul romanului care "se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente."

In relatiile cu celelalte personaje, Felix se defineste ca un intelectual superior care se situeaza, de la inceput, deasupra banalitatii si meschinariei lumii burgheze. El isi construieste un cod moral, superior celorlalti: "Voi cauta sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, un orgolios."

Aceasta lume "fara instinct de rudenie, apriga", il indarjeste il lupta sa, dorind cu orice pret sa iasa din cercul ei stramt care-l dezgusta.

Reusita exemplara a cartii si una din eroinele complexe ale romanului romanesc ramane Otilia. Dupa Olguta imaginata de Ionel Teodoreanu in trilogia "La Medeleni", Otilia aduce o psihologie aflata in plin proces de sedimentare, un comportament de un irationalism tulburator. Otilia nu are nici o enigma, cum lasa titlul cartii sa se inteleaga. Rostul lui e de a sugera procesele unei anumite varste. Vazuta cu ochii lui Felix, Otilia este intr-adevar o enigma, un mare semn de intrebare.

Despre Otilia, autorul spunea: "Otilia este «eroina mea lirica», proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian as putea spune si eu Otilia c'est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie .

Eroina este tipizarea mea; fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint . "

Otilia nu este o "fizionomie", un dat, o schema abstracta, ci se constituie ca un proces dinamic, ca un personaj in continua devenire care-si schimba in permanenta identitatea.

Otilia este cel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala. Otilia rezuma drama feminitatii, sentimentul anxietatii, inscriindu-se in "Eternul feminin si in clipa". (C. Ciopraga)

Iubita de parintele nesigur (Costache Giurgiuveanu), de tanarul Felix, care-i infioara corzile inimii, ocrotita de un strain, Pascalopol, ale carui sentimente paterne sunt semne de intrebare, Otilia, vant nebunatic de primavara, e totusi fara cuib. Urata de rudele apropiate, clanul Tulea, ca o eventuala rivala la mostenirea averii lui Costache Giurgiuveanu, Otilia traieste drama singuratatii, viitorul ei este ambiguu , departe de mult visata fericire.

Procesul devenirii personajului se realizeaza in mai mica masura prin ceea ce retorica romanului contemporan numeste perspectiva auctoriala, Otilia se defineste in primul rand prin comportamentul sau, rezultat din fapte, actiuni, gesturi, vorbe, ganduri.

Comportamentul fetei e derutant: capabila de emotii puternice trece brusc de la o stare la alta, ia hotarari care dezarmeaza. Otilia, acel copil "neastamparat" care fugea si revenea pentru a fugi din nou, devine fata "cu capul prelung si tanar", "incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri", nonconformista, vesnic mistuita de neastampar, de dorinta de a face ceva. Este copilaroasa si in acelasi timp matura, dovedind o grija materna fata de Felix pe care il protejeaza ca pe "un orfan".

Aceasta frumoasa enigmatica, frumoasa numai in aparenta, cauta mereu implinirea. Nu se poate ca unica ei dorinta sa fie aceea de a placea barbatilor si de a fi rasfatata.

In universul vietii imaginate de scriitor si in contingentul realitatii, Otilia nu poate fi condamnata pentru faptele sale.

Viata Otiliei e ca "Rapsodia ungara" a lui Liszt sau ca "Valsul" lui Chopin, toate scrise, insa, fara final. O imensa partitura de semitonuri si arpegii furtunoase, o ploaie picurata de sunete gingase care proiecteaza un destin pe orbita intamplarii, parasind conventionalul: "Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires."

Pentru rationalul Felix, "Otilia e o fata admirabila, o fata superioara pe care n-o inteleg"

Pentru Pascalopol, este femeia in devenire cu care are rabdare, nedistingand " ce e patern si ce e viril" in dragostea pe care i-o poarta"

Pentru Aglae, Otilia este "o stricata", facuta pentru a distra baietii de familie, care stie sa atraga pe barbati:

"- Proasta este tu Aurico - vorbi Aglae suspinatoarei, prin usa deschisa - sa-ti faci sange rau pentru o dezmatata !"

Pentru Stanica Ratiu, Otilia reprezinta "spiritul practic" care stie sa se descurce in viata. Cand Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol, Stanica spune :

"-Desteapta fata ! . Stiu ca se descurca-n viata"

Pentru mondena Georgeta, Otilia este "o domnisoara" pe care o stimeaza, chiar fara sa o cunoasca.

Cata dragoste incapea in bietul batran Costache Giurgiueanu cand reusea sa ingane "fe-fetita mea". Intr-adevar, pentru "papa", Otilia ramane "fetita" pe care o iubeste nespus, strop de tinerete si lumina, in casa cu reflexe de plumb dar pe care amana neincetat sa o infieze si sa-i treaca mostenirea pe nume.

Prin Otilia, Calinescu a creat un om caruia nu-i poti cunoaste intregul, un personaj complex pe care nu-l poti inchide in cusca cercetarii minutioase.

Felix si Otilia sunt doua voci ale aceleiasi constiinte, intruchipari emblematice ale unor tendinte ireconciliabile, ale unor aspiratii antitetice, particularizand tragica dualitate a creatorului sfasiat perpetuu intre pamant si cer, intre vraja absolutului si tentatia efemerului, aspiratii latente ale sufletului prozatorului ce oscileaza intre atractiile lumii comune si solitudinea creatiei. Din aceasta substructura simbolica izvoraste romantismul nativ al lui G. Calinescu. Nostalgia departarilor, dorinta evaziunii ce pun in miscare comportamentul Otiliei contureaza in fapt distantarea perpetua de fixare, oroarea de inchistare, de imobilizare intr-o singura formula artistica, ce aveau drept corolar in comportamentul calinescian o continua si constructiva agitatie interioara.

Printre anomaliile romanului se poate numara mai cu seama batranul Simion Tulea, un barbat in varsta , aproape intotdeauna cu papuci in picioare si cu broboada pe umeri, specializat in lucru de mana (coase la gherghef). Altfel, perfect inofensiv, se ticneste ca urmare a unei tinereti aventuroase, risipita intr-un anturaj dubios. Cazul lui nu prezinta interes deosebit, nici macar clinic, fiind construit mai mult pentru intelegerea implicatiilor ereditare in cazul urmasilor directi.

Titi, mezinul familiei Tulea, nu este altceva decat un intarziat mintal, dand nu arareori semne de boala, un individ interesat din punct de vedere clinic, caci criza erotica de durata pe care o strabate are curioase implicatii creand hilare si neasteptate reactii ale acestuia. Cand e putin contrariat, bizare mecanisme biologice ii provoaca o hemoragie nazala. In general apatic, este tulburat totusi de orice aparitie feminina, starnindu-i o crestere a salivatiei, fenomen nu lipsit de o nota comica. Singura lui "calitate" este dexteritatea dobandita in copierea cartilor postale si a altor ilustrate. Altfel, este un bonom car o considera pe Aglae autoritate suprema, motiv de distractie pentru cei din familia Sohatchi, atunci cand ii ameninta in corpore: "Va spun la mama !"

Corespondentul, in ipostaza feminina, al lui Titi, este sora sa Aurica, avand si ea o calitate aceea de a face placinte cu cirese, gustoase de altfel, cu care il indoapa pe bietul Felix, in speranta desarta, ca acesta va aprecia cum se cuvine meritoriile-i inclinatii culinare si, rapus de aceste virtuti gospodaresti, va sfarsi prin a-i cere mana.

Fata cea mica a Aglaei este reversul Otiliei. Otilia si Aurica se constituie, intr-un cuplu antinomic. Daca Otilia intrupeaza tot ceea ce inseamna feminitate, Aurica se situeaza la antipodul feminitatii. Daca Otilia ramane pentru cititor o "enigma", mai ales prin indeteminismul sau tipologic, Aurica ramane, de la inceput pana la sfarsit, sub semnul automatismului psihologic.

Aurica este fata batrana si perspectiva auctoriala realizeaza o atotcuprinzatoare infatisare a acesteia, inca din prima structura scenica a romanului. Ea este o domnisoara cam de treizeci de ani, ale carei trasaturi sunt inasprite de acreala chipului, aratand de peste patruzeci de ani, cu ochii proeminenti, fata prelunga, barbia ascutita ca "un ac", cu trupul slab si uscat, cu parul rarit.

Unicul scop al Auricai este casatoria, vazand in orice barbat un posibil pretendent: Felix, Pascalopol, chiar si Weissmann si explicandu-si insuccesele printr-o purtare cuviincioasa de "fata cuminte".

Ura sa, care o depaseste uneori pe cea a Aglaei, este canalizata impotriva Otiliei, "dezmatata", "destrabalata", care stie sa se spanzure de gatul barbatilor: "Ura aceasta ii intuneca judecata in asemenea grad incat, lasandu-se in aprecieri defaimatoare, nu cauta sa dea macar o aparenta de logica vorbelor pe care le debiteaza, se instaleaza in absurd cu obstinatie" (D. Micu)

Anii ei se scurg infrigurati in asteptarea "aventurii" care va pune capat starii de fapt, motiv pentru a face dese plimbari pe Calea Victoriei.

Lipsita de farmec si de imaginatie, de noblete si generozitate, banala, rea, acra, placida, Aurica reediteaza, fara indoiala, pe mama sa, "baba absoluta, fara cusur in rau"

Scriere realista cu infuzii romantice si ecouri ale curentelor de avangarda, asimilate organic intr-o constructie de armonie clasica, "Enigma Otiliei" ramane una dintre marile realizari ale literaturii interbelice, consacrand in campul literelor autohtone indiscutabila vocatie epica a unui creator, caruia nu i se poate nega efortul de a transcede banalul cotidian.