Alexandru
Philippide,Veghe
1.unghere-colturi, se zbate- se framanta
2. Disparitia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia
intr-o silaba cu prima vocala a verbului, prin urmare la reducerea
numarului de silabe din vers si la obtinerea unei anume
masuri. Cratima marcheaza rostirea intr-o
singura silaba a unui cuvant si a unei parti de cuvant
diferite.
3.derivare-capataiul, conversiune-meu
4. epitetul- tacut, orb, comparația
dubla- tot versul
5. In preajma mea, prin somn pamantul geme, (adjectivul
pronominal posesiv de pers. I)
Un glas in mine prinde sa ma cheme, ( pronumele personal de persoana
I )
6. sufletul, tacerea, veghea, somnul,
pamantul, cerul
7. Verbele la timpul prezent fixeaza o
experienta cu valoare exemplara. Este vorba de
asa-zisul prezent etern, fara legatura cu un moment temporal anume, ci cu generalitatea unei
situatii. Eul lui Philippide "calatoreste"
prin sine ca printr-o lume obscura si cu ascunse dureri, iar
aceasta "calatorie" este pentru el permanenta, cum poate fi
la fel si pentru cititorul care il insoteste.
8. In ultima strofa, imaginarul vizionar al textului se opreste la
cele doua limite exterioare, care incadreaza un eu insomniac, veghea
fiind, cred, starea dramatica a celui care percepe continuu curgerea
timpului si insuportabila cruzime a lumii. Pamantul, prima
limita, este spatiul zbuciumului
existential (vezi antiteza dragoste/ ura si metafora un
spasm). Cerul, a doua limita, este orb
(epitet), cu stelele asemenea unor vineti dinti (metafora).
Versul neregulat sustine tensiunea lirica a unui text modernist prin
vizionarism si prin puternica impresie de instrainare a omului de orice sens al lumii. Cerul gol poate fi o
imagine simbolica a divinitatii care ne-a
abandonat. Eul lui Philippide se defineste, astfel, aproape arghezian,
prins in capcana intre doua nopti, adica intre doua
spatii obscure, care nu-i ofera decat experienta mortii.
9. Expresivitatea textului se datoreaza, in special, acelor imagini care
contureaza, cu un oarecare grad de ambiguitate,
traseul unei coborari in sine reflexive. Labirintul sufletesc este sugerat in incipit prin metafora hrubelor adinci. Poetul patrunde in aceasta selva oscura (padure
intunecata), cum ar spune Dante, si descopera in ea
pamantul si cerul, dar nu in esenta lor traditional
armonioasa, ci intr-una moderna, a scindarii si alienarii.
