Polaris

Polaris

Howard Philips Lovecraft

Prin fereastra camerei mele, Steaua Polara arunca licariri stranii. Scanteiaza neintrerupt in lungile ore infernale ale noptii. Iar toamna, cand vanturile suiera furioase, cand copacii din smarcuri - cu frunzele rosiatice - freamata de zor si cand secera lunii paleste, ma asez langa fereastra cu ochii indreptati spre ea. Din inaltimea boltei ceresti, sclipirea Casiopeei tremura indelung in vreme ce Charles Wain, taietorul de lemne, isi incepe munca in pacla umeda din mlastina. Cu putin inaintea aurorei, Arcturus palpaie deasupra cimitirului si, departe, spre rasaritul misterios, Coama Berenicei licareste nelinistitor. Steaua Polara trimite catre pamant raze pale si reci, clipind urat, ca un ochi smintit ce incearca sa transmita un mesaj, dar care a uitat totul, mai putin faptul ca avea de transmis un mesaj. Uneori, cand cerul era innorat, reuseam sa dorm.
     Imi amintesc noaptea Marii Aurora, cand rasfrangerile acestei lumini diavolesti jucau peste pamantul mlastinos. Un sir de nori grei i-a acoperit razele, si-am adormit.
     Luna semana cu un corn nimbat cand am observat, pentru prima data, Orasul. Statea, senin si amortit, pe un platou ciudat, ivit in fundul unei valcele inconjurate de piscuri neobisnuite. Zidurile, turnurile, coloanele, cupolele si trotuarele sale erau din marmura albicioasa. Pe strazile de marmura, stalpi de marmura purtau, in partea lor superioara, capetele sculptate ale unor oameni barbosi, cu figuri aspre. Aerul era usor, nemiscat si fierbinte. La nici zece grade langa zenit, stralucea Steaua Polara. Am cercetat indelung orasul, dar ziua intarzia sa-si faca aparitia. Abia dupa ce Aldebaran cel rosu - care sclipea in partea de jos a cerului - si-a parcurs un sfert din cale in jurul orizontului, am vazut lumina si animatie in case si pe strazi. Niste siluete invesmantate bizar, purtand amprenta unei evidente nobleti, dar care mi-au parut indata familiare, umblau prin lumina palida a lunii coborate spre asfintit. Vorbeau lejer intr-un idiom pe care-l intelegeam, desi nu semana cu nici o limba cunoscuta.

     Iar cand Aldebaran cel rosu si-a strabatut mai mult de jumatate din drum, se reinstapanira intunericul si linistea. Trezindu-ma, nu mai eram acelasi. Memoria mea pastrase viziunea Orasului, iar in suflet imi staruia o amintire vaga, de o natura greu definibila. Ca urmare, atunci cand noptile cetoase imi ingaduira sa dorm, am revazut adesea Orasul. Uneori aparea sub razele calde si aurii ale unui soare care nici el nu apunea, ci se rotea incet in jurul orizontului. Noptile limpezi, Steaua Polata arunca sclipiri si mai vii decat pana atunci.
     Treptat, am inceput sa ma intreb care era locul meu in acel oras misterios, pe platoul acela ciudat, pierdut intre culmi stranii. Initial m-am multumit sa observ totul ca un spectator din afara timpului, dar curand doream sa ma integrez in viata Orasului, sa-mi rostesc parerea asemeni locuitorilor lui, oameni gravi, care in fiecare zi isi rezolvau in public treburile. Am ajuns chiar sa imi spun ca nici nu era vorba de un vis. De ce sa fi fost, oare, casa asta de piatra si de caramida, asezata in varful unui deal, intre un smarc sinistru si un cimitir, sau incaperea unde patrunse in fiecare noapte Steaua Polara, de ce sa fi fost ele mai reale decat Orasul?
     Intr-o noapte, pe cand ascultam o conversatie purtata intr-un parc mare si plin de statui, am simtit o schimbare intelegand ca eram in sfarsit, fizic, prezent in oras. Nu mai apaream ca un strain pe platoul Sarkia, intre varfurile Noton si Kadiphonek, ori pe strazile din Olathoe. Prietenul meu Alos luase cuvantul, iar discursul mi-a mers la inima. Erau vorbele unui om curajos si patriot adevarat. In noaptea aceea Daikos fusese destituit si inuitii reincepeau ostilitatile. Cu cinci ani inainte, acesti infernali pitici galbeni si bondoci aparusera din Vestul necunoscut la marginile regatului, asediindu-ne mai multe orase. Erau deja la poalele muntelui, pe pozitii intarite ce puneau in pericol calea de acces spre platou. Daca fiecare dintre noi nu opunea invadatorilor rezistenta a zece oameni, eram pierduti. Fapturile acelea scunde treceau drept maestri in arta razboiului. Fata de cuceririle brutale nu aveau scrupulele noastre, ale oamenilor inalti si cu ochi cenusii, din Lomar.
     Alos, prietenul meu, comanda toate trupele de pe platou, purtand pe umeri ultima speranta a tarii noastre. Cu acel prilej, a evocat pericolele ce trebuiau infruntate si i-a indemnat pe toti barbatii din Olathoe sa se arate la fel de viteji ca stramosii lor, temerarii lomarieni care ii maturasera din drum pe gnophkeni - canibalii cu brate lungi si coamele netaiate - atunci cand fusesera constransi sa plece din Zobna spre sud, impinsi de inaintarea unui imens strat de gheata.
     Alos nu mi-a ingaduit sa lupt alaturi de razboinicii lui. Stia ca eram slab, ca sufeream de un rau straniu atunci cand trebuia sa fac fata eforturilor si privatiunilor. Cum aveam ochii cei mai ageri din oras, si asta in ciuda lungilor ceasuri petrecute zilnic in studiul manuscriselor pnakotice si al scrierilor filosofice datorate Parintilor Zobnarieni, prietenul meu, care nu voia sa ma condamne la inactivitate, mi-a incredintat o sarcina de cea mai mare importanta. M-a trimis la turnul de veghe din Thapnen, ca observator. Daca inuitii incercau sa ia prin surprindere garnizoana din citadela, prin defileul muntelui Noton, urma da dau semnalul pentru luptatorii nostri, care ar fi salvat astfel orasul de un dezastru neintarziat.
     Eram singur in turn, fiindca de orice om valid era nevoie la apararea trecatorilor. Simteam un junghi in inima din pricina agitatiei launtrice si a oboselii (nu dormisem mai multe zile in sir). Iubeam tara Lomar, in care m-am nascut, si Olathoe, orasul de marmura zidit intre piscurile Noton si Kadiphonek. Eram cat se poate de hotarat sa-mi fac datoria.
     Dar pe cand stateam la panda in incaperea din varful turnului, am observat cornul lunii gata sa apuna, rosu si sinistru, palpaind prin pacla adunata deasupra indepartatei vai Banof. Printr-o deschizatura din acoperis, pala si scanteietoarea Stea Polara incepu sa tremure ca vie si sa ma provoace asemeni unui diavol ispititor. Mi s-a parut ca imi trimitea, murmurate, povete rele, sugerandu-mi sa ma scufund intr-o somnolenta tradatoare, prin aceasta litanie cu ritm diabolic:

     Luptam zadarnic impotriva nestapanitei dorinte de somn, incercand zadarnic sa gasesc in lecturile mele din manuscrisele pnakotice privitoare la stiinta cereasca un semn pentru cuvintele acelea stranii. Capul, greu si clatinat, mi-a cazut in piept, iar cand am deschis din nou ochii, eram intr-un vis. Peste copacii urati si leganati dintr-un smarc de cosmar, Steaua Polara ma fixa prin fereastra cu un ranjet inspaimantator. Iar visul acesta n-are sfarsit.
     Uneori urlu ca un turbat de rusine si de disperare, implorand creaturile de vis care ma inconjoara sa ma trezeasca inainte ca inuitii sa strapunga defileul muntelui Noton si sa atace prin surprindere Citadela. Dar fiintele acelea sunt diavoli, imi spun ca nu visez. Isi bat joc de mine. Rad de mine pe cand dorm, in vreme ce dusmanul cu pielea galbuie patrunde pe tacute in liniile noastre. N-am putut sa-mi fac datoria si am predat astfel orasul de marmura Olathoe. L-am tradat pe Alos, prietenul meu, seful meu. Iar umbrele astea continua sa ma batjocoreasca. Ele imi spun ca tara Lomar nu exista niciunde altundeva decat in inchipuirea mea intunecata, ca in tinuturile unde Steaua Polara straluceste in mijlocul cerului iar Aldebaran cel rosu se deplaseaza jos, la orizont, n-a existat de mii de ani decat gheata si zapada, si nici alti oameni decat fapturile galbene si pipernicite, inchircite de frig, care se numesc 'eschimosi'.
     Si pe cand eu ma zbucium in chinurile vinovatiei, straduindu-ma nebuneste sa salvez orasul pentru care pericolul creste cu fiecare minut, luptand disperat sa ma desprind din visul cu casa de piatra si de caramida ridicata pe deal, intre un smarc sinistru si un cimitir, Steaua Polara, diabolica si monstruoasa, isi arunca de pe bolta neagra razele pale si reci, clipind hidos, ca un ochi dement ce incearca sa transmita un mesaj, dar care a uitat totul, afara de faptul ca avea de transmis un mesaj.