Intre traditie si modernitate - Poezia lui Ion Barbu (1895 - 1961)

Intre traditie si modernitate - Poezia lui Ion Barbu (1895 - 1961)

Opera poetica a lui Ion Barbu reprezinta, intr-un fel, o diagrama a trecerii liricii romanesti de la romantism la modernism. Astfel, perioada parnasiana corespunde unui moment de plenitudine al decadentismului postromantic, in timp ce etapa baladesca si cea ermetica se inscriu in linia unui modernism programatic. Intre cele trei etape ale creatiei lui Ion Barbu exista un element de legatura, o cale de comunicatie ce le confera o anumita coerenta de viziune si tema; acesta este dat de poezia iubirii.

Iubirea, in acceptiunea lui Ion Barbu, nu e atat un sentiment pornit dintr-o senzatie, ea este rodul ratiunii, presupunand o tensiune catre un ideal; de aceea, ea se poate identifica cu elanul vitalist din primele poeme. Sensul unei astfel de iubiri e universal si absolut, reprezentand in poeziile de inceput o aspiratie cosmica spre sursele originare ale vietii, marturisita in mod clar.

Poetul celebreaza, astfel, nu atat iubirea pentru aproape, pentru ceva situat in domeniul contingentei, ci iubirea pentru ceea ce e plasat in spatiul indepartat si viitor, pentru ceea ce este inalt si incercuit de puritate. In poezia Lava, comuniunea poetului cu "sferele senine" e o prefigurare a unei realizari potentiale a aspiratiei spre absolut, spre ceea ce tine de domeniul transcendentei.

In sens mitologic, motivul "nuntii" e prezent in Pentru Marile Eleusinii sau ajunge la o aspiratie a universalitatii prin comuniunea cu "acordul pur" in poezia Ti-am impletit. In creatiile sale de factura parnasiana poetul imbina doua directii tematice, dar si doua tonalitati: una dionisiaca, iar alta apolinica. Poezia apolinica raspunde aspiratiei catre absolut a poetului ermetic, in timp ce poezia dionisiaca proclama o cufundare totala in viata, in traire. Ceea ce uneste cele doua orientari lirice e ideea de "totalitate", atat totalitate a aspiratiei spre Inalt, cat si totalitate de patrundere in frematatoarea lume a Orgiei dionisiace.

Poezia dionisiaca a lui Ion Barbu e asezata, cum s-a remarcat de catre critica, sub roata Venerei, in timp ce poezia apolinica e pusa sub tutela lui Mercur. Aspiratia spre absolut se realizeaza la Ion Barbu printr-o operatie de sinteza, ocolind alegerea unei anumite optiuni pentru unul dintre cele doua principii (masculin si feminin) si recurgand la integrarea acestora intr-o unitate coerenta si substantiala. Exegetii lui Ion Barbu au constatat ca in poezia sa se configureaza doua trepte ale cunoasterii: o cunoastere senzuala si una intelectuala. Imaginea soarelui, emblematica pentru lirismul barbian, reprezinta depasirea acestor doua trepte, printr-o imagine totalizata, pura, absoluta.

Ermetismul lui Ion Barbu nu e, in fond, decat cultivarea unei poezii gnoseologice, fascinata de cunoasterea tensionata a esentelor, de ordinea neaparenta a lumii, o poezie ce tinde sa instruiasca despre lucrurile esentiale. In poezia Joc secund poetul expune o profesiune de credinta poetica, dezvaluindu-si aspiratia spre lucrurile insesi. Nu e vorba de un refuz al realitatii ca totalitate, ca ansamblu coerent, ci un refuz al contingentului, al accidentalului, al aparentelor intamplatoare. In viziunea lui Ion Barbu, abstrasa din efemer, poezia e un "joc secund" mai pur, o realitate sublimata. Chiar daca pleaca de la traire, de la viata, poezia nu se confunda cu aceasta, constituindu-se ca un univers secund, posibil, ca un "mantuit azur". In volumul Joc secund sunt vizibile doua tipuri poetice: o faza ermetica propriu-zisa, ducand la muzicalitatea poeziei prin incifrare si abstractie, si o expresie plastica, evocatoare si pitoreasca.

In poezia Dupa melci, sub aparenta unor versuri incantatorii si naive, se ascunde o drama a cunoasterii, o poezie in care e incadrat un rit de initiere in tainele vietii si ale mortii. Lirismul se naste aici din sentimentul de comuniune familiara cu natura, din candoarea naivitatii infantile, din vraja descantecului cu accente magice. Bocetul din final are un farmec tulburator, e alcatuit dintr-un amestec de inocenta si tristete, de melancolie si fragilitate a candorii, intr-un limbaj insolit, cu sonoritati onomatopeice.

Balcanismul configurat in cateva poeme transpune un univers mitic de o pregnanta originalitate, universul oriental, cu amestecul aproape strident de culori, forme si limbaje. Poezia Isarlac incepe ca un basm pur, "povestea" lirica dezvaluindu-ne viata cetatii imaginare intr-o tonalitate ce absoarbe in sine umorul, jovialitatea, parodia abia simtita. In Nastratin Hogea la Isarlak, acesta (Nastratin) e un personaj hilar, proiectat in atmosfera halucinanta a unui univers colcaind spre putreziciune. Poemul are insa si un sens incifrat, o semnificatie ascunsa, el fiind, dupa Ion Barbu, "simbolul caricatural al unui individualism sumbru: apoteoza si satira unei singuratati exasperante".

Esenta poeziei lui Ion Barbu se desprinde cel mai bine din ciclul "ermetic". Poezia reprezinta, in aceasta viziune, o pura rasfrangere a lumii, in oglinda inefabila a versului, o negare a materialitatii. Lumea e un produs purificat de "geometrie". La esentele ideale se accede prin tulburatoare simboluri, nu prin simple alegorii, ci prin "imagini ce exprima in acelasi timp ordinea in microcosmos si ordinea in macrocosmos".

Ritmuri pentru nuntile necesare e un spectacol liric incifrat, ce insceneaza marea aventura a cunoasterii, in care ultima faza, "roata Soarelui", e aceea a Poeziei. Poezia - ca esenta a cunoasterii autentice si profunde a lumii - e sensul ultim pe care Ion Barbu ni-l transmite. Lirica lui Ion Barbu e expresia unui spirit devorat de cunoastere, de traire sub semnul ideilor poetice pure, un spirit care s-a ridicat la "modul intelectual al Lirei".

Poezia Riga Crypto si lapona Enigel face parte din etapa baladica si orientala, etapa caracterizata prin atractia spre spatiul policrom, eterogen al Orientului si prin aspectul baladesc al expunerii lirice. Poezia a aparut mai intai in Revista romana, nr. 1/1924, iar apoi in volumul Joc secund, din 1930.

Modalitatea structurarii substantei lirice e aceea a "povestirii in rama", iar "cadrul" initial e plasat intr-un mediu ipotetic, plasmuit din figurile fluctuante ale visului si fabulosului ritualic. "Menestrelul" pune in scena o "poveste" cu iz alegoric si fantastic, a unei "nuntiri" imposibile. Invocatiile adresate menestrelului ne introduc intr-o lume de vechime si ceremonial ancestral, iar cantecul sau "larg" reactualizeaza "povestea" in cod estetic, "la spartul nuntii" si intr-un spatiul al recluziunii si tihnei.

In balada lui Ion Barbu se confrunta doua lumi, doua mentalitati si doua regnuri: o lume a masculinului si una a femininului, o mentalitate a abuliei existentiale, a vegetarii si una a aspiratiei spre solaritate si spiritualitate, dupa cum se confrunta un regn vegetal si unul uman.

Masculinul e asezat de poet sub semnul demonicului si al stagnarii. Riga Crypto e o fiinta ce se complace la inchistare si abulie, ce refuza sa iasa din cercul stramt al unei deveniri tautologice si care, dimpotriva, poarta in sine toxinele intunericului si ale umezelii - "Des cercetat de padureti/ In pat de rau si-n huma unsa,/ Imparatea peste bureti/ Crai Crypto, inima ascunsa.// La vecinic tron, de roua parca!/ - Dar printre ei barfeau buretii/ De-o vrajitoare manatarca,/ De la fantana tineretii.// Si rai ghioci si toporasi/ Din gropi ieseau sa-l ocarasca,/ Sterp il faceau si naravas,/ Ca nu voia sa infloreasca".

Elementul feminin e, spre deosebire de Luceafarul eminescian, pus sub emblema solaritatii si a aspiratiei spre spiritualitate. Pornita de la pol, din tinuturile gheturilor vesnice, lapona Enigel parcurge treptele unei deveniri initiatice, ale unui drum sacrificial spre cunoastere. In acest traseu al implinirii de sine, lapona trece si prin taramul de umbra si racoare al regelui Crypto, care o ademeneste in universul sau de stagnare si refuz al implinirii, al rodului. Invocatiile lui Enigel au rezonante folclorice si valente incantatorii; ele o imbie pe lapona la somn si racoare, la un regim al vegetarii si al incremenirii in tiparele fiintei.

Poem al confruntarii a doua principii - demonic si solar -, Riga Crypto si lapona Enigel are o structura armonioasa, coerenta si e scris intr-un limbaj ce imbina sonoritati folclorice cu valente estetice ale cuvantului, de o incontestabila modernitate.

Poemul Oul dogmatic face parte din ciclul Uvedenrode si e configurat pe un topos central, acela al "oului" - reprezentare metaforic-simbolica a creatiei. Poetul celebreaza insa ceea ce este virtualitate, latenta in ou, cu alte cuvinte increatul, taina nevazutului, a nedesfacutului din plasma originara. E limpede ca, in versurile sale, Ion Barbu reface mitul cosmogonic reprezentat de imaginea oului cosmic primordial ce ascunde in el cele doua principii esentiale ale lumii: cel vital si cel thanatic.

Intr-un studiu, Eugen Simion remarca sensurile poeziei, subliniind ca "Oul dogmatic este o lauda incantatoare a inceputului, a nevinovatului, a puritatii aurorale, in fine, un imn despre marea arhitectura a creatiei universale. Pentru a slavi toate acestea, poetul alege un simbol care apare in toate mitologiile creatiei, oul, prezentat aici intr-o parafraza lirica de o mare gratiozitate, din care nu lipsesc, insa, notele de umor si jocurile de cuvinte".

Aflat in mijlocul acestor antinomii, facand oarecum trecerea intre viata si moarte, oul e purtatorul unei vocatii sintetice; el poarta in sine germenele vietii, dar nu-l actualizeaza, e latenta pura, vesnic inceput, relevanta a genezei si, in acelasi timp, "cavou", moarte simbolica, nenuntire.

Oul " sfant" e, in viziunea lui Ion Barbu, inceputul tuturor lucrurilor, un simbol ce recupereaza mitul primordial al nasterii, semnul virtualitatii, al existentei "in potentia", in opozitie stransa cu existenta "in actu". Oul nu trebuie sa fie "sorbit" de fiinta comuna, ci trebuie sa ramana in starea sa potentiala, in dimensiunea latentelor ce pastreaza in sine o infinitate de posibilitati si de resurse existentiale. Intre "facut" si "nenascut", se stabileste o stransa opozitie.

"Facutul" sta sub semnul tragicului, al mortii, al extinctiei, al evolutiei inevitabile, al devenirii implacabile a vietii, in timp ce "inceputul" pastreaza in sine virtualitati si insemne ale sacralitatii, el recupereaza temeiurile mitice ale lumii intregi: "A mortii frunte - acolo-i toata./ In galbenus,/ Sa roada spornicul albus,/ Durata-nscrie-n noi, o roata./ Intocma - dogma.// Inca o data;/ E oul celui sterp la fel,/ Dar nu-l sorbi. Curmi nunta-n el./Si nici la closca sa nu-l pui/Il lasa-m pacea-ntaie-a lui,/ Caci vinovat e tot facutul,/ Si sfant, doar nunta, inceputul".

Poezia reprezentativa pentru etapa ermetica a lui Ion Barbu, Oul dogmatic, ni-l dezvaluie pe poet ca pe un spirit contemplativ, care circumscrie in versurile sale misterele ultime ale existentei, dintr-un nesat al idealitatii, dintr-o adanca sete de arhetipuri, de esentialitate.

«Fata de lumea experientei. aceea a matematicii este o a doua lume, o suprastructura ideala. Intr-un astfel de univers ideal doreste sa se situeze viziunea lui Ion Barbu si acesta este intelesul expresiei "Joc secund", care intituleaza volumul sau. Un "joc", adica o combinatie a fanteziei, libera de orice tendinta practica, si un "joc secund" desfasurat in acea superioara zona a esentelor ideale. Cum insa ideea in puritatea ei nu este reprezentabila, nu constituie imagine, poetul o figureaza prin aparenta cea mai pura de contingentele materiei, prin curatele rasfrangeri ale lumii in oglinda. Prin oglinda lumea intra in "mantuit azur". Iar daca lumea experientei se inalta in piramida pana la "zenit", rasfrangerea acesteia alcatuieste "nadirul" ei. Din acest element neintinat isi extrage poetul materia inspiratiei sale. Poezia este pentru el negatia lumii, sublimarea ei in idee, un joc desfasurat pe un plan izolat de viata, un "joc secund».

(Tudor Vianu, Scriitori romani din secolul XX, p. 68, 73, 91)

Sacrul si profanul, puritatea si crima, spectacolul de balci si miracolul comorilor Orientului magic invocate, sunt insumate, toate, in acest univers ce-si revendica dreptul la perpetuare pe acel "fund al marii de aer" - epava incremenita in lumina si culorile-i pestrite. Compozitia "rapsodica" a poemului, succesiunea secventelor spectaculoase nu poate sa nu aduca aminte de acea "fantezie" a lui Coleridge - "facultatea agreganta si asociativa", juxtapunere de "materiale gata formate" intr-un spatiu-oglinda, atat de limpede delimitat de exterioritatea istorica, a carei imagine, neutralizata, o retine totusi, sub infatisarea jocului inofensiv - caci el insusi este o mare scena.

Logica viziunii nu e alta, in fond nici in Nastratin Hogea la Isarlak (). «"Transcenderea" realului la Ion Barbu, chiar daca marcata adesea de culorile limbajului mitico-biblic, nu vizeaza atat "asceza", radicala ruptura de universul concretului senzorial, cat un fel de transmutare, de simbolica "nimicire a materiei prin forma" - poiesis impotriva mimesis-ului, impins pana in pragul depasirii functiei expresive a limbajului prin autoreferentialitate. "Dificila libertate" a acestui "joc" se lamureste tocmai in functie de exigentele ferme ale remodelarii si constructiei spatiului imaginar, care, liber de limitarile "temnitei in ars, nedemn pamant", isi impune propriile legi; intr-atat de stricte, in autotelismul lor orgolios, incat, la limita, acest univers poate fi caracterizat de poetul insusi drept "o lume purificata pana a nu mai oglindi decat figura spiritului nostru. Act clar de narcisism" ().

Impulsul formal precumpaneste mereu - in spatiul "jocului secund" asupra celui sensibil, incat poetul devine un concurent al demiurgului, "in imaginarea unor lumi posibile"»

(Ion Pop, Recapitulari, p. 93-94, 100)

"Poezia lui Barbu se intelectualizeaza, fara a cadea in ininteligibil, caci poetul cauta inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului in sine, fugind de contingenta, pitoresc, analiza, de claritatea rationala, cultivand muzica de sfere, cunoasterea estetica, orfismul. Cu toate acestea, in aplicare, hermetismul lui Ion Barbu e adesea numit filologic ()"

(G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, p. 808)

«In poezia lui Ion Barbu avem de-a face cu formulari sintetice, de extrema conciziune, eliptice de multe ori si cu cuvinte carora li se atribuie fie o proprietate insolita, fie o functie polivalenta in context, sau cu altele care izoleaza in context, scanteiaza ca niste cristale cu fatete multiple. Asemenea rostiri se intalnesc la tot pasul in poezia lui Ion Barbu ca si in aceea a lui Mallarmé. Intelegerea noastra este atunci solicitata sa desfasoare toate aceste semnificatii si sa reconstituie oarecum materialul discursiv din care au fost extrase. Dar, ca si intre mineralul abundent si cristalul de radium extras din ele, este intre materialul discursiv curent rostirea stransa a poeziei lui Barbu sau Mallarmé o deosebire de esenta. E vorba de "altceva". Vorbirea curenta toceste si relativizeaza forta originara a cuvantului, il dilueaza in clisee: cuvintele viciate de uzul comun trebuie decantate prin actul poetic si restituite in puritatea lor iradianta functiunii lor de "entitate" rezumativa.»

(Al. Paleologu, Spiritul si litera, p. 91)