Introducere in continutul si sfera relatiilor politice internationale. Independenta si interdependenta in raporturile internationale. Orientari contemporane in teoria relatiilor internationale: realism, liberalism, radicalism.

Introducere in continutul si sfera relatiilor politice internationale. Independenta si interdependenta in raporturile internationale. Orientari contemporane in teoria relatiilor internationale: realism, liberalism, radicalism.

Continutul domeniului de studiu

Preocuparile pentru studiul Relatiilor Internationale poate fi apreciat ca fiind foarte vechi, daca luam in considerare interesul pentru analiza cauzelor conflictelor interstatale, evolutia relatiilor dintre state, problemele pacii si ale razboiului, cooperarea internationala. Studiul relatiilor internationale s-a dezvoltat in jurul unei intrebari esentiale: cum se nasc razboaiele, intrebare urmata de grija opririi sau prevenirii lor. (Malita, 19) Astfel s-au creat domenii rezervate exclusiv problemelor razboiului (polemologia) sau pacii (irenologia).

Termenul international (sfarsitul sec. XVIII, J Bentham) deriva din latinescul intergentes, definind acea ramura a dreptului numita ,,dreptul natiunilor" - jus gentium.

In sens larg, relatiile internationale definesc legaturi, raporturi intre natiuni ca realitati nemijlocite, care intra in contact intre ele, pe de o parte prin mijloace politice nestatale, precum si profesionale (economice, sindicale, de tineret si femei, culturale, stiintifice etc.), iar pe de alta parte prin intermediul structurilor, institutiilor si politicii statelor, guvernelor.

In sens restrans, relatiile internationale desemneaza raporturile dintre state, mai riguros definite: relatii interstatale.

Hans Morgenthau a definit domeniul acestei discipline ,,RI se ocupa cu studiul raporturilor de putere dintre actorii internationali."

Relatiile internationale apar ca domeniu de studiu, disciplina in secolul XX (ex: manualul lui Paul Reinsch despre politica mondiala - 1900).

Ca domeniu independent de studiu universitar, Relatiile Internationale s-au dezvoltat extensiv in anii '70-'80 de cealalta parte a fostei Cortine de Fier. De-a lungul timpului a aparut o vasta literatura a carei simpla trecere in revista ar solicita eforturile a numerosi cercetatori vreme de mai multi ani.

Teoria Relatiilor Internationale face parte din domeniul stiintelor politice, alaturi de: teoria politica, teoria sistemelor politice comparate, politologia, geopolitica, filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica, psihologia politica, teoria politicilor publice etc. Au fost multe dezbateri privind raspunsul la problema daca Relatiile Internationale (RI) constituie o disciplina distincta, un subdomeniu al stiintei politice sau un camp de studiu interdisciplinar.

Conform profesorului Kjell Goldmann, cercetatorii RI, asemenea celorlalti cercetatori din stiintele sociale, pot fi diferentiati pe baza: trasaturilor de substanta ale problemelor pe care le investigheaza; valorilor care ar trebui promovate prin cercetare; metodelor de cercetare ce ar trebui aplicate.

Dupa parerea lui Robert O. Keohane, la sfarsitul secolului XX, relatiile internationale se afla intr-o stare de agitatie si confuzie. Sfarsitul ,,razboiului rece" i-a dezorientat pe combatanti, dar si pe analistii relatiilor SUA - URSS, in timp ce internationalizarea economiei mondiale a voalat frontiera dintre politica interna si cea internationala, ingreunand tratarea acestor doua subiecte ca teme separate. ,,Nu mai navigam pe o mare, ci pe un urias si fascinanat ocean, observand noi creaturi, care interactioneaza in feluri diferite."

In ceea ce priveste obiectivele urmarite de studiul relatiilor internationale, parerile sunt impartite. Foarte multi din cercetatorii RI au fost preocupati de cunoasterea orientata spre viitor, de anticiparea dezvoltarilor viitoare carora ar trebui sa ne adaptam, de a aprecia urmarile actiunilor pe care le vom realiza sau cel putin de a contribui la o abordare inteligenta a unor asemenea probleme. Profesorul K. Goldmann apreciaza ca trebuie sa fim capabili sa anticipam evenimentele particulare (sau macar evenimente majore precum sfarsitul ,,razboiului rece") cu un grad rezonabil de de certitudine, astfel incat cunoasterea noastra sa fie relevanta pentru politicile adoptate. Faptul ca cercetatorii RI au avut dificultati in anticiparea sfarsitului razboiului rece este un motiv de preocupare ridicandu-se intrebarea daca se mai poate pretinde ca se poate furniza, in privinta chestiunilor internationale, o solida consiliere bazata pe cercetare.

Keohane considera ca sarcina esentiala este intelegerea. Intelegerea nu inseamna predictie. Caci asa cum arata si Goldmann, predictiile despre viitor au fost sarace, iar modelele cauzale slab sustinute, astfel incat implicatiile studiului academic al relatiilor internationale in elaborarea politicilor nu pot fi luate in considerare la modul serios.

,, Desigur John Gaddis (1992) are dreptate in privinta inadecvarii teoriei relatiilor internationale. Nu am inteles in ce masura au contribuit presiunile internationale la colapsul Uniunii Sovietice si nici nu am beneficiate de teorii solide care sa ne ajute sa anticipam reactiile la aceasta schimbare seismica din politica lumii. Insa critica pentru a nu fi prezis sfarsitul Uniunii Sovietice apreciaza eronat ce pot realiza cercetatorii relatiilor internationale. Sfarsitul ,,razboiului rece" a reprezentat un fenomen foarte complex, profund inradacinat atat in sistemul social, politic si economic sovietic, cat si in relatiile internationale; in plus, a mai fost determinat de optiunile lui Mihail Gorbaciov, pe care alt lider poate ca nu le-ar fi facut. In termenii lui Hirschman (1970) a fost vorba de un eveniment ,,conjunctural" clasic. A pretinde ca politologii sa fi prevazut sfarsitul razboiului rece e acelasi lucru cu solicitarea ca, daca in urma cu 65 milioane de ani ar fi existat savanti, acestia sa fi prezis ca Pamantul urma sa fie lovit de o cometa sau de un asteroid si ca aceasta coliziune avea sa duca la disparitia dinozaurilor."

In aceasta situatie cercetatorii in domeniu considera ca trebuie sa se dea semnificatie unor evenimente istorice unice, rezultand din fenomene conjuncturale complexe si din alegeri umane. Chiar daca nu vor putea fi explicate complet, vor putea fi descrise mecanismele cauzale prin care s-au produs. Se impune si examinarea consecintelor lor, trecandu-se de la simpla descriere narativa la examinarea si explicarea urmarilor majore ale acestor cauze. Iar testarea muncii cercetatorilor in acest domeniu nu va consta in a verifica daca ea produce predictii corecte ale unor evenimente complexe, ci daca ea sporeste capacitatea de a anticipa modele de actiune.

Henry Kissiner, in cunoscuta lucrare Diplomatia, observa ca singura experienta pe care se poate sprijini cineva, in incercarea de a intelege problemele cu care se confrunta oamenii de stat contemporani, este cunoasterea aparitiei si prabusirii ordinilor mondiale anterioare, de la pacea westfalica pana in zilele noastre. Studiul istoriei, adauga el, nu constituie un manual cu instructiuni care sa poata fi aplicate automat; istoria ne invata prin analogii, aruncand lumina asupra consecintelor probabile ale situatiilor comparabile. Dar fiecare generatie trebuie sa hotarasca singura care situatii sunt comparabile.

,,Intelectualii analizeaza functionarea sistemelor internationale; oamenii de stat le construiesc. Si exista o mare diferenta intre perspectiva unui analist si cea a unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care doreste s-o studieze, in vreme ce omului de stat problemele ii sunt impuse. Analistul poate aloca oricat timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clara; problema coplesitoare a omului de stat este presiunea timpului. Analistul nu lucreaza cu nici un risc; daca se dovedeste ca a ajuns la concluzii gresite, el poate scrie un alt tratat. Omului de stat ii este ingaduit sa incerce o singura data; greselile sale sunt iremediabile. Analistul dispune de toate faptele; el va fi judecat dupa forta lui intelectuala. Omul de stat trebuie sa actioneze conform unor evaluari ce nu pot fi probate in momentul in care le elaboreaza; el va fi judecat de istorie dupa cat de intelept a stapanit schimbarea inevitabila si mai presus de orice, dupa cat de bine pastreaza pacea."

Fundamentandu-se pe realitati, gandirea politica contemporana abordeaza problematica relatiilor dintre state pornind de la recunoasterea natiunii si a statului national ca unitate structurala de baza a intregului sistem mondial, in contextul cresterii si adancirii interdependentelor, al amplificarii problemelor globale ale omenirii.

Temele pe care le studiaza cu predilectie:

Care sunt actorii interactiunilor si ce caracteristici au ?

Cum se prezinta functiile guvernamentale in sistemul politic international?

Care este rolul dreptului international?

Ideologia are o contributie semnificativa in determinarea variatelor aspecte ale politicii?

Cit de importanti sunt factorii de putere?

Ce tipuri de relatii au politicienii cel mai mult in considerare (conflict, cooperare)?

Aspectele etice si morale au vreun impact in formularea si realizarea politicii?

Stanley Hoffman sustinea ca relatiile internationale sunt un domeniu ce trateaza factorii si activitatile care sustin politicile externe si puterea unitatilor de baza in care lumea este structurata.

Avand in vedere existenta unei vaste literaturi dedicate RI se impune o prezentare a principalelor curente de gandire, teorii ale relatiilor internationale (realism, liberalism, sociologie, istorica, radicalism, post modernism, feminism) si a celor mai cunoscuti autori care reprezinta curentul respectiv.

Realismul

Realismul politic, are drept precursori pe Tucidide*, ThomasHobbes si Machiaveli , in efortul de interpretare a naturii umane si a relatiilor sociale. Politica, in ansamblu apare ca lupta pentru putere si dominatie, ca activitate concurentiala si nu cooperativa, guvernata de interese si ambitii, nu de idealuri nobile sau norme morale. Actiunea politica a statelor sau natiunilor este descrisa in mod analog , ca actiune impulsionata de interesele ,,egoiste" si vointa de dominatie, desfasurata in cadrul unor definitorii raporturi de forta.

In conceptia realistilor relatiile dintre state au loc in absenta unui guvern mondial ceea ce inseamna ca sistemul international este anarhic, iar relatiile internationale pot fi cel mai bine intelese prin descifrarea modului in care puterea este distribuita intre state. In ciuda egalitatii legale formale, distributia inegala a puterii inseamna ca arena relatiilor internationale este o forma a ,,politicii de putere" (power politics). Puterea este greu de masurat; distributia sa intre state se schimba in timp si nu exista un consens al statelor cu privire la modul de a o distribui.

Conform acestor teorii actiunea politica nu poate niciodata sa se bazeze pe simpla respectare a normelor si reglementarilor (internationale), din doua motive: intai , pentru ca statele isi decid atitudinea politica pe baza distinctiei ,,dusman-prieten", si nu a normelor dreptului international, astfel ca ele isi sprijina prietenii (aliatii) si cand sunt incalcate aceste norme, dupa cum combat statele (percepute drept) inamice chiar daca acestea sunt aparate de normele respective; al doilea, pentru ca suverane, in relatiile internationale sunt doar statele ce pot ,, decide asupra exceptiilor" adica pot hotari cand se poate face exceptie de la normele recunoscute de drept international(privilegiu ce revine de obicei marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominatia internationala revine marilor puteri, si nu dreptului international, tratatelor sau institutiilor internationale.

Relatiile internationale sunt prin urmare un domeniu al necesitatii (statele trebuie sa obtina puterea pentru a supravietui intr-un mediu competitiv) si al continuitatii in timp. Cand realistii analizeaza schimbarea in sistemul relatiilor internationale, ei se concentreaza asupra schimbarilor echilibrului de putere dintre state si tind sa nu tina cont de posibilitatea unei schimbari fundamentale in dinamica siatemului insusi. Adeptii acestei teorii subscriu acestor ipoteze de baza cand exploreaza urmatoarele probleme:

Ø      Care sunt sursele principale ale stabilitatii si instabilitatii in sistemul international

Ø      Care este echilibrul de putere real si dezirabil intre state

Ø      Cum ar trebui sa se comporte marile puteri unele fata de celelate si fata de statele mai slabe

Ø      Care sunt sursele si dinamica schimbarilor contemporane in echilibrul de putere

Pentru scoala realista (Carr, Morgenthau) razboiul izvorit din starea de anarhie permanenta este o realitate endemica. Actorii sunt statele, iar conceptul de baza care ghideaza politicile internationale este interesul diferit in termeni de putere. Termenii cheie la care realistii recurg sunt: sistemul de state, balanta puterii, strategia, stabilitatea, descurajarea, interesul national. Incidenta razboiului nu poate fi eliminata, dar prin jocul balantei puterii si al mentinerii echilibrului intre puterile importante, propensiunea spre violenta poate fi controlata si redusa. Concluzia este ca razboiul nu este evitabil, iar nazuinta spre o lume a pacii este o utopie, sistemul international fiind o lume a recurentei si repetitiei, vesnic caracterizat de conflicte, suspiciune, insecuritate si primejdii pentru statele care o compun. Secolul XX marcat de doua conflicte mondiale a oferit argumente pentru realisti si pentru justificarea tezelor lor.

Chiar daca pornesc de la ipoteze comune realistii au opinii diferite in ceea ce priveste beneficiile fiecarui echilibru de putere (unipolar, bipolar si multipolar) in parte.

,,Realismul a jucat si joaca un rol important in modelarea politicii internationale, dar consecintele sale nu sunt apreciate totdeauna pozitiv. In timp ce adeptii sai il elogiaza ca pe o teorie inspirata de ,,simtul realitatii", pragmatism, luciditate, adversarii il taxeaza drept viziune ,,cinica" care justifica agresiunea, abuzurile, militarismul, ,,dreptul fortei" in locul ,,fortei dreptului". [1](AP Iliescu, p.170)

Raymond Aron (1905-1983), a impartatit viziunea realista cu privire la existenta unei diferente fundamentale intre relatiile interne si internationale, aceasta diferenta fiind piatra de temelie a intregii teorii a relatiilor internationale. Pentru R.Aron, politica externa este constituita din comportamentul diplomatico-strategic, iar relatiile internationale se desfasoara in urma razboiului. Prin acest lucru, el nu a intentionat sa afirme ca razboiul este o posibilitate permanenta, ci doar ca legitimarea violentei pentru asigurarea scopurilor statului este comuna tuturor statelor si ca nu ar putea fi monopolizata asa cum fusese in interiorul granitelor teritoriale ale statului.

El defineste relatiile internationale ca fiind:

,,relatii intre unitati politice care pretind fiecare dreptul de a-si face singure dreptate si de a fi singurul arbitru in privinta deciziei de a lupta sau de a nu lupta.

Prin lucrarea Peace and War el a incercat sa raspunda la intrebarea privind modul in care s-a schimbat sistemul international in perioada dupa 1945. In mod special daca armele nuleare au schimbat fundamental gandirea strategica cu privire la rolul fortei in politica externa.

Realismul este de multe ori exemplificat prin politica presedintelui american Richard Nixon si a secretarului sau de stat Henry Kissinger. Ei au cautat sa sporeasca puterea Statelor Unite si sa reduca cat mai mult capacitatea altor state de a pune in pericol securitatea SUA.

Asupra relatiilor international exista si alte conceptii cum ar fi normativismul, rationalismul sau idealismul.

Conceptiile normativiste afirma increderea in posibilitatea fondarii raporturilor internationale pe norme (fixate explicit in tratate bilaterale sau multilateralesau recunoscute implicit, prin traditie); in multe cazuri, aceste conceptii prezinta evenimentele politice in termeni ce sugereaza ca respectarea normelor este regula, in timp ce incalcarile normelor privind raporturile dintre natiuni sau state nu sunt decat exceptii sau accidente condamnabile. Normativistii prezinta pacea si cooperarea drept normale, in timp ce conflictele, agresiunea, apar drept exemple a ceea ce n-ar fi trebuit sa se intample.

Conceptiile rationaliste privesc omul, omul politic in special, ca pe o fiinta rationala, ale carei decizi si conduite sunt fundamentate pe intentii si calcule rationale; o fiinta capabila de autocontrol, de angajare in acorduri si de respectare a acestora.

Liberalismul

Liberalii, continua traditia rationalista kantiana*, considerind relatiile internationale ca o posibila sursa de progres si transformare teleologica. Ei pun liberatea individuala mai presus de orice si considera ca statul se cuvine sa fie oprit de la actiuni de natura a o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal constitutional este limitata de raspunderea sa democratica fata de proprii cetateni, de nevoia de a respecta cerintele economiei de piata si normele de drept. Liberalii considera ca, in ciuda dificultatilor pe care le presupune transferul acestor constrangeri la nivel international, ele trebuie instituite pentru a promova stabilitatea atat in raporturile dintre statele suverane, cat si in interiorul acestora.

Ganditorii de seama ai liberalismului sustin ca razboiul este evitabil si ca un regim permanent al pacii poate fi urmarit si realizat. O cale sigura este, in viziunea lor, raspindirea democratiei in statele lumii si proiectarea principiilor ei pe plan international, unde sunt incorporate in institutii internationale ca ONU. O a doua cale este instaurarea comertului liber, care conduce la o interdependenta economica a statelor. Razboiul nu este endemic, este o maladie curabila, un accident evitabil. Cauza razboaielor, conform lui Schumpeter si Doyle, rezisa in interesele de putere ale guvernelor nedemocratice si cercurilor militariste, in instinctele agresive ale elitelor nereprezentative.

In anii '20 si '30 liberalismul a fost subapreciat si considerat o forma de ,,idealism" sau ,,utopism" de catre autoproclamatii ,,realisti,, ai vremii. Woodrow Wilson, presedinte al SUA intre anii 1913-1921si laureat al premiului Nobel pentru pace in 1919, a fost unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai liberalismului modern.

Astazi liberalismul nu mai este marginalizat in studiul relatiilor internationale. Prabusirea Uniunii Sovietice, si deci a comunismului drept concurent global al capitalismului, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfarsitul secolului al XX-lea, prilejul de a afirma traditia intelectuala si importanta liberalismului. Oricum, desi unele tendinte contemporane par a afirma teoriile ,,idealistilor", liberalismul trebuie sa raspunda la noi provocari, pe masura ce fortele capitalismului global submineaza aparenta ,,victorie" a democratiei liberale, la sfarsitul Razboiului Rece.

Constructivismul

Este un curent teoretic apreciat drept inovator in intelegerea si cercetarea relatiilor internationale. Afirmarea sa este legata de contextul perioadei sfirsitului Razboiului Rece, de problemele de identitate formulate in relatiile internationale dupa 1989.

Aspecte ale constructivismului sunt prezente in lucrarile lui Karl Deutsch si Ernst Haas din anii `50 iar mai tirziu in anii `80 apar in lucrarile lui E.Adler, P. Haas sau R.Ashley. Aceasta teorie este asociata cu numele lui Alexander Wendt, principala sa lucrare intitulata Social Theory of International Politics, a fost publicata in 1999.

Ca termen ,,constructivismul,, a ajuns sa desemneze doua aspecte distincte. O prima acceptie se refera la o anumita abordare teoretica a relatiilor internationale si a stiintelor sociale in general; in a doua acceptie el desemneaza o pozitie metateoretica referitoare la stiintele sociale, bazata in principal pe argumentele de factura epistemologica si ontologica, reunind un numar mare de teorii distincte.

Pentru constructivism, sistemul international este o creatie sociala in ansamblul sau, la fel cum componentele sale definitorii: procesele, actorii si structurile internationale sunt produse sociale.

Una dintre premisele esentiale ale constructivismului este ca factorii materiali prezenti in relatiile internationale, teritorii, distante, capacitati militare, resurse naturale, nu semnifica nimic in absenta unor procese sociale complexe prin care li se atribuie un anumit sens.

De exemplu, daca statul B si statul C, vecini ai statului A, au capacitati militare similare, aceasta nu inseamna automat ca B si C reprezinta un risc similar pentru statul A. Depinde de istoria relatiilor dintre cele trei state, de incarcatura actuala a acestora, de identitatea pe care statul A o atribuie fiecaruia dintre celelalte doua, plecind de la aceste aspecte.

O a doua premisa fundamenala a teoriei sociale constructiviste este ca actorii actioneaza fata de obiectele social (fenomene, procese, alti actori) in baza semnificatiei percepute a acestora. State care multa vreme au fost inamice traditionale, acum sunt partenere traditionale, precum Germania si Franta. Sau dupa 1989, cind a fost nevoie de mai putin de un an ca NATO si fostele state comuniste din Europa Centrala si de Est sa nu se mai perceapa reciproc ca inamici si sa initieze un proces de interactiune si de constituire reciproca prin care, in timp, sa devina parteneri.

Teoriile critice/radicale

Ganditorii din acest curent sunt preocupati de sursele inegalitatii structurale, inerente sistemului international, si de modalitatile in care acestea ar putea fi depasite. Inspirandu-se adesea din gandirea traditionala marxista, dar nelimitandu-se la aceasta, ei pun in lumina modul in care relatiile internationale fac posibile (si tind sa ascunda) inechitatile sistemului capitalist global. Acesti ganditori isi exprima radicalismul in doua moduri: in primul rand, ei considera ca teoria si practica nu sunt domenii separate si autonome de gandire si actiune. In al doile rand, isi exprima nemultumirea fata de reformele internationale care se limiteaza la organizarea relatiilor dintre state, mai ales cand se bazeaza pe capacitatea si pe vointa asa-numitelor ,,mari puteri".

Acestia considera ca atat realismul cat si liberalismul servesc mentinerii distributiei elementare a puterii si a bunastarii. Ei afirma ca este necesara o reflectie critica privind conditiile istorice care au condus la instaurarea inegalitatii, fortele materiale si ideologice care o sustin si potentialul de a reforma radical sistemul in favoarea unei ordini mondiale mai drepte.

In cazul in care cercetatorii vor urmarii cu fidelitate interesul social emancipator de a promova ,,nevoile umane" la o scara globala, autorii mentionati ii indeamna sa exploreze conexiunile complexe dintre o ,,anarhie" formala intre state si o ,,ierarhie" economica a claselor sociale si economice. Distinctia rigida dintre politicile interstatale si ,,relatiile" dintre clasele sociale trebuie abandonata. Autorii extind domeniul relatiilor internationale prin includerea fortelor active implicate in ,,societatea globala", ale caror realizari practice impun reconsiderarea increderii noastre traditionale in suveranitatea statului.

Desigur, nici unul dintre autorii mentionati nu considera ca suveranitatea este un concept care va deveni desuet si nici nu agreaza ideea potentialului ,,noilor miscari sociale" de a se substitui proletarilor clasei muncitoare revolutionare transnationale a lui Marx si Lenin.

Teoria societatii internationale

Preocuparile autorilor importanti din aceasta sectiune se indreapta asupra notiunilor de drept si moralitate care opereaza intre state. Ei ridica probleme centrale de teoria relatiilor internationale pe care realistii si liberalii tind sa le neglijeze.

Termenul ,,societate internationala" inseamna ca, in ciuda absentei unei autoritati centrale, statele adopta modele de conduita care se constiuie pe baza constrangerilor morale si legale si se supun acestora. In acest caz, relatiile internationale nu pot fi intelese in mod adecvat ca manifestare a politicii de putere (asa cum sustin realistii) si devine posibil sa nu fie necesara transformarea radicala a ordinii internationale pentru a infaptui justitia si pacea globala (asa cum sustin radicalii). Pentru Martin Wight, teoria relatiilor internationale reprezinta o alternativa la realism si idealism in studiul relatiilor internationale. Hedlez Bull pretinde ca ,,institutiile" societatii statelor (razboiul, marile puteri, dreptul international, diplomatia si echilibrul de putere) sunt cruciale pentru mentinerea ordinii internationale.

Acesti ganditori ne incurajeaza sa privim relatiile internationale ca pe o arena sociala unde competitorii - state suverane - se relationeaza nu numai in calitate de concurenti la putere si bunastare, ci si ca detinatori ai unor drepturi speciale, ai unor privilegii si obligatii. Din punct de vedere al metodei, ei accentueaza importanta abordarii istorice. Regulile societatii internationale s-au format in Europa in contextul unei anumite culturi crestine occidentale. Cum s-au reprodus acestea in decursul timpului pe masura ce societatea internationala s-a extins in afara Europei Care sunt punctele tari si punctele slabe ale societatii internationale .

Michael Waltzer si John Vincent sunt in mod special preocupati de relatia dintre drepturile omului si drepturile statelor suverane. Ei cauta modalitati in care sa reconcilieze societatea statelor cu valorile cosmopolite. Spre deosebire de ei, Terry Nardin deonstreaza ca orice incercare de a aduce obiective cosmopolite in societatea internationala va submina fundamentele procedurale si valoarea coexistentei.

Organizarea internatíonala

Acest grup de ganditori a evidentiat atat modul in care relatiile internationale sunt reglementate de organizatii, cat si de practicile de cooperare dintre state. Karl Deutsch, David Mitrany si Ernst Haas sunt cercetatori ai integrarii, in special in contextul experimentelor europene in domeniul cooperarii supranationale sub forma Comunitatii Europene. Mitrany a introdus ideea de ,,functionalism" in studiul relatiilor internationale, argumentand ca dezvoltarea comertului international si interdependenta statelor slabesc puterea statului suveran, lucru pe care il considera pozitiv. Haas este mai putin convins ca reglementarile functionale vor fi eficiente in absenta coordonarii politice dintre elitele statale si analizeaza procesele politice care promoveaza sau impiedica supranationalismul. Karl Deutsch a introdus termenul de ,,comunitate de securitate" pentru a descrie cadrul relatiilor dintre state in anumite regiuni. John Ruggie si Robert Keohane au studiat organizarea internationala in sensul cel mai larg. Pentru ei, investigarea variatelor forme organizationale de pe arena internationala necesita o atentie mai mare decat studiul anumitor institutii, cum ar fi ONU sau FMI. Opera lui Ruggi se concentreaza asupra practicii multilateralismului dupa 1945. El afirma ca forma organizationala complexa a guvernarii internationale a modificat imaginea simplista a razboiului rece ca lupta bipolara pentru putere intre SUA si URSS. Lucrarile lui Keohane se axeaza pe implicatiile organizationale ale interdependentei economice dintre state si pe conditiile care faciliteaza infiintarea si mentinerea ,,regimurilor" cooperative.

Postmodernismul

Richard Ashley si Robert Walker au atras atentia asupra felului in care stiinta si puterea sunt strans legate in teoria si practica relatiilor internationale contemporane. Pentru ei, cercetatorii relatiilor internationale sunt mereu in cautarea unui ideal greu de sesizat, a unei fundamentari filosofice dincolo de jocul puterii prin care se asuma si se recomanda reforme ale modalitatilor de administrare a afacerilor de stat. La ei, distinctia moderna dintre teorie si practica este inlocuita cu termenul ,,discurs", care estompeaza dihotomia dintre realitate si reprezentarea ei textuala. Mai ales Ashley este angajat intr-un proiect de ,,deconstructie" a disciplinei, expunand strategiile prin care discursuri specifice despre putere-stiinta construiesc ierarhii conceptuale opuse si aparent inabusa parerile diferite.

Acest curent este privit cu rezerva datorita faptului ca prin programul sau de respingere a oricaror fundamente pentru scoli si teorii a scos din circulatie concepte ca: adevar, realitate, universalitate, cetatenia, popoarele, natiunile, clasele sunt suspecte si evitate. Postura sa fragmentarista creeaza dificultati acestui curent de a oferi solutii pentru situatiile conflictuale si o lume pasnica.

Sociologie istorica. Teorii privind statul

Ganditorii ca Anthony Giddens, Maichel Mann si Charles Tilly nu au pregatire academica specifica domeniului relatiilor internationale ci in sociologie. Interesul lor cu privire la domeniul relatiilor internationale apare din preocuparea pentru dinamica istorica a aparitiei statului si legaturile acestuia in timp si spatiu cu razboiul si capitalismul. Ei se abat de la realism, refuzand sa analizeze domeniul relatiilor internationale ca pe o sfera de activitate separata de politica interna. De aceea, sunt interesati de conditiile istorice care au condus la aparitia unei asemenea diferentieri in cadrul activitatii politice. In timp ce realistii tind sa opuna politica interna celei internationale si sa le trateze in termeni antonimici (ordine contra anarhie, pace contra razboi), ei sunt in mod evident inclinati sa considere politica de putere ca fiind dominanta la ambele niveluri de analiza.

Feminismul

Preocuparea pentru a studia rolul genului in relatiile internationale s-a produs in anii 80 prin studiile mai multori ganditori feministi. Prin lucrarile Cyntiei Enoe s-a dorit o prezentare a rolului femeilor in sustinerea relatiilor internationale, chiar daca acest rol se joaca in fundal si in marginea teoriei relatiilor internationale. Jean Elshtain este o ganditoare care s-a preocupat de intelegerea profunda a rolului diferentierii sexuale in incadrarea conceptiilor dominante asupra statului in gandirea occidentala. Ea clarifica in special modul in care conceptiile despre rolul specific al barbatilor si al femeilor sunt exprimate in teoria si practica razboiului. J.Ann Ticker se concentreaza pe rolul diferentierii sexuale in modelarea cailor in care se studiaza relatiile internationale. Ea afirma ca inegalitatea dintre barbati si femei se reflecta in felul in care se gandeste despre ,,securitate" si ,,stabilitate" in afacerile internationale.

Independenta si interdependenta in raporturile internationale

Interdependenta este efectul revolutiei stiintifice informationale de la mijlocul secolului XX asupra comportamentului uman in relatiile interne si internationale, care leaga aceste relatii atat de strans incat ele se integreaza, prin intermediul sinergiei, intr-un mediu ambiental superior si diferit de insumarea lor totala

In sensul lui modern cuvantul a aparut cam in perioada primului razboi mondial, una dintre cele mai dramatice manfestari ale interdependentei si a fost consacrat de Norman Angell, autorul lucrarilor The Great Illusion(1916) si The Conditions of Allied Succes(1918). In terminologia oficiala, aceasta a aparut pentru prima data in 1957, in ,,Declaratia Obiectivului Comun" a lui Kennedy si Macmillan, pe care Macmillan dorea s-o intituleze ,,Declaratia de Inter-dependenta".

Contradictia dintre suveranitate si interdependenta a preocupat in mod deosebit opinia publica nationala si mondiala. Suveranitatea are doua aspecte: acestea sunt suveranitatea interna si cea externa. Interdependenta le confera traiectorii separate dar le si leaga impreuna. Ea ameninta suveranitatea externa a statului indiferent de marimea sau situarea lui geografica, constrangandu-l, pe de o parte, sa-si coordoneze politicile si procesele de concepere a politicii in raport cu alte state, si astfel sa imparta puterea cu acestea; iar pe de alta parte, prin penetrarea societatilor nationale, din punct de vedere constitutional aflate sub jurisdictia statului respectiv, prin intermediul transnatinalizarii economice, culturale(cunostinte si tehnologie) si politice care reprezinta motorul interdependentei.

Suveranitate - principiu ce desemneaza instanta detinatoare de autoritate legitima; puterea exercitata de stat (stabilirea de obiective politice) in limitele granitelor sale, fara interferente externe.

Conceptul a fost elaborat in secolele XVI - XVII in urma efortului filosofilor de a justifica, in raport cu feudalii ce faramitau unitatea statala, absolutismul regal. J.J.Rousseau si John Locke au elaborat conceptul de suveranitate populara subliniind ca suveranul legitim intr-un stat este poporul.

In societatea contemporana asistam la tendinta de restrangere a suveranitatii. Se considera ca in locul suveranitatii traditionale este nevoie de realizarea unui echilibru intre guvernarea interna si interdependenta regionala si mondiala. Progresele tehnice (ex. satelitii de observatie) creeaza situatii in care natiunile pierd controlul asupra informatiei privind securitatea lor sau resursele proprii, ceea ce aduce atingere suveranitatii. In ultimii ani au fost situatii in care s-a acceptat ideea ingerintei umanitare in treburile interne ale unui stat si chiar dreptul de ingerinta si de interventie militara din ,,motive umanitare".

Suveranitatea nationala - principiu constitutional conform caruia puterea emana de la natiune, considerata ca o persoana morala, distincta de indivizii care o compun.

Suveranitate de stat -independenta unui stat in initierea actiunilor sale in raport cu o forta externa.

Suveranitate limitata - ingradire a exercitarii prerogativelor unui stat sau a detinatorului autoritatii politice legitime. In traditia liberala, de la B. Constant la F.Hayek, suveranitatea parlamentului sau a natiunii nu poate autoriza ingradirea anumitor libertati sau valori fundamentale. Statul de drept, cel putin cat priveste conceptiile care fac din el garantul drepturilor individului, nu-i recunoaste legiuitorului decat o suveranitate limitata.

Un alt inteles a fost dat de fostul lider sovietic Leonid Brejnev (,,doctrina Brejnev"), pentru a explica interventia trupelor Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, in august 1968. Suveranitatea statelor socialiste se presupune a fi absoluta dar nu intr-atat incat sa puna in discutie natura socialista a regimului, situatia in care tarile fratesti au dreptul de a interveni pentru a impiedica tara sa paraseasca sistemul.

Suveranitatea limitata a lui Brejnev, poate fi asemuita, in forma si motive, cu dreptul de a interveni pe care si l-au asumat puterile ce formau Sfanta Alianta (1815). Astfel a fost legitimata interventia fraanceza in Spania, in anul 1824, pentru a restabili regimul monarhic. Tot in secolul XIX, puterile europene au aprobat dreptul de ingerinta pe motive umanitare, organizand expeditia din Moreea, in timpul razboiului pentru eliberarea Greciei de sub stapanirea otomana.

In secolul XX dreptul de ingerinta pe motive umanitare a fost justificat in cazul Kurdistanului irakian in urma razboiului din Golf in 1999, dar nu poate fi socotit un precedent pentru operatiunile umanitare ulterioare, care s-au desfasurat cu acordul statelor implicate.

Astazi, suveranitatea unui stat care nu ar respecta drepturile omului ar putea fi in mod legitim incalcata, in urma unei sentinte pronuntate de ONU.

,,Statele nu au fost niciodata ,,suverane" in sensul capacitatii de a guverna fara a da seama nimanui fiecare aspect al societatilor respective. Daca vor dispune de suficienta avutie si competenta, vor continua sa fie actori esntiali in politicile sociale si economice interne si actori de prim rang in politicile economice si politicile externe. Felul de ,,suveranitate" clamat de Slobodan Milosevici, echivalent in dreptul roman, cu dreptul de a folosi si abuza de proprietatea cuiva dupa bunul plac, nu a fost incuviintat in practica niciodata de celelalte state din sistemul international. Statele nu au putut niciodata sa se comporte depasind limitele tolerate, nici pe plan intern, nici pe plan extern desi actiunile si interventiile au depins de politici si de prudenta. In trecut, interventia a imbracat adesea forma imperialismului sau a colonialismului. Uneori, totusi, a constat in aplicarea unor sanctiuni conform normelor existente. Mai mult, ar trebui sa avem grija si sa nu ne imaginam ca o politica activa de interventie pentru protejarea ,,drepturilor omului", in tari prea sarace, prea slabe sau prea nelegitime pentru a obiecta cu eficacitate, se va deosebi prea mult de eforturile stangace si cinice ale puterilor din secolul al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea.

Una dintre cele mai mari probleme ale ordinii mondiale la sfarsitul secolului al XX-lea este modalitatea de reconciliere a principiului suveranitatii statului (care protejeaza distributia teritoriala actuala) cu cel al autodeterminarii ,,popoarelor" (care ameninta constant cu modificarea frontierelor conform unui principiu normativ vag).

BIBLIOGRAFIE

1 Manual de stiinta politica, Editura Polirom, 2005

Manual de Relatii Internationale, coordonatori Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Editura Polirom, 2006

Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internationale. Teorie si istorie, Editura Antet, 2005