CE ESTE LITERATURA ?

CE ESTE LITERATURA ?

Literatura si celelalte arte

Prin literatura se intelege, in sens larg, totalitatea operelor scrise sau

orale, care indeplinesc o functie artistica. Literatura, asadar, se integreaza in

domeniul vast al artelor, alaturi de pictura, sculptura, muzica, arhitectura,

dans etc. Ele se disting prin materialul in care se intrupeaza opera de arta:

materialul picturii sunt culorile; materialul sculpturii sunt piatra, bronzul,

lemnul; materialul muzicii sunt sunetele; materialul literaturii este limba.

Desi urmaresc acelasi scop, emotia estetica, intre arte sunt mari deosebiri,

impuse de limitele in care se exerseaza, limite semnalate de Lessing in

celebra sa lucrare, Laocoon (1766), unde distinge intre arte simultane

(pictura, sculptura) si arte succesive (poezia, muzica .). S-au observat,

insa, si similitudini, de asemenea, tendinte de apropiere si de

intrepatrundere. "Ut pictura poesis" ("ca pictura e poezia") maxima lui

Horatiu, exprima o asemenea tendinta; o intalnim si in descrierile de natura

din poezia moderna, la Vasile Alecsandri, de pilda, care imprumuta, pentru

poeziile sale cuvantul pastel (Pasteluri, 1875) din terminologia picturala.

Relatia dintre poezie si muzica e la fel de frecventa: compozitorii, apreciind

muzicalitatea unor poeme din creatia lui Eminescu, Goga, Minulescu s.a.,

le-au pus pe muzica; Lied (cantec in germana) e un titlu comun multor

creatii muzicale si literare. De altfel, romanticii germani (Novalis,

H. Wackenroder, L. Tieck ) afirmau ca idealul poeziei este sa se dizolve in

muzica. O arta "sintetica" a fost numit cinematograful care imbina

cuvantul, muzica, imaginea picturala. Multe opere literare au fost

ecranizate: Cei trei muschetari, de Al. Dumas-tatal, Razboi si pace, de Lev

Tolstoi, Moara cu noroc, de Ioan Slavici, Ion Padurea spanzuratilor, de

Liviu Rebreanu etc. Mai recent, Alain Robbe-Grillet declara ca si-a luat ca

metoda pentru romanele sale (primele din seria "noului roman francez")

tehnica cinematografica.

Extinderi

"Dupa cum, cu culori si forme, unii izbutesc sa imite tot soiul de

lucruri, dupa cum multi imita cu glasul (muzica - n.n.., M.V.), altii cu

dansul etc. poetii reprezinta arta care imita slujindu-se numai de cuvinte,

simple ori versificate." (Aristotel, Poetica

Enumeram cateva filme realizate dupa opere literare cunoscute:

Antoniu si Cleopatra Hamlet (dupa tragediile lui Shakespeare); Fratii

Karamazov (dupa romanul lui Dostoievski); Adio, arme (dupa romanul

scriitorului american Ernest Hemingway); Ultima noapte de dragoste,

intaia noapte de razboi (dupa romanul lui Camil Petrescu); Morometii

(dupa romanul lui Marin Preda) etc.

Literatura - arta a cuvantului

Literatura, asadar, se deosebeste, intre celelalte arte, prin materialul in

care se realizeaza, anume limba. Aristotel, inca, definea poezia in functie de

limbaj: "Cat priveste arta care imita slujindu-se numai de cuvinte simple ori

versificate. pana astazi n-are nici un nume al ei". Aristotel ii da numele de

poezie (de la cuvantul grec to poiein, creatie). Poetii sunt creatori, creatori

de un tip special, care imita realitatea cu ajutorul cuvintelor. Mai tarziu

romanticii vor nega ideea de imitatie, ei definind arta ca o creatie: poezia

este o "inventie" cu ajutorul cuvintelor. Poezia nu e legata de obiecte, ea isi

creeaza singura obiectele proprii, act prin care imbogateste natura

(A.W. Schlegel). In ultimele decenii cercetatorii au reconfirmat rolul

limbajului in constituirea operei literare. S-a ajuns sa se afirme, in mod

exagerat, ca literatura n-ar fi decat un "dialect al limbii". Titu Maiorescu,

disociind intre "conditia ideala" si "conditia materiala" a poeziei, spunea ca,

in fapt, "conditia materiala" nu este limba, ci imaginile care se construiesc

din materialul lingvistic. Cert este ca toate dimensiunile operei literare -

stil, structura, imagine - se realizeaza prin intermediul limbajului. Astfel,

cand vrem sa descifram semnificatiile unei opere, trebuie sa incepem cu

cercetarea acestui material in care se intrupeaza.

Extinderi

"Literatura fiind in primul rand opera de limbaj, iar structuralismul

pe de alta parte, fiind prin excelenta o metoda lingvistica, intalnirea cea mai

probabila trebuie evident sa se faca pe terenul materialului lingvistic:

sunetele, formele, cuvintele si frazele constituie obiectul comun al

lingvistului si al filologului." (Gérard Genette. Figuri, Editura Univers,

Bucuresti, 1978).

Literatura ca fictiune

Am vazut ca poetii romantici defineau opera de arta ca inventie sau

creatie a unei lumi noi, diferita de lumea reala. Desi accentuata la

romantici, ideea literaturii ca inventie sau fictiune e mult mai veche. O

intalnim si in Poetica lui Aristotel. E adevarat, el intelegea arta ca imitatie a

naturii, dar imitatia avea anumite limite. Istoricul - spune Aristotel -

"infatiseaza fapte aevea intamplate, pe cand poetul infatiseaza fapte ce s-ar

putea intampla", in limitele verosimilului si ale necesarului Verosimil este

ceea ce are aparenta de real, care pare real (DEX, DN). Dupa Aristotel "ceea

ce se intampla de cele mai multe ori". Acest concept a primit diverse

interpretari in teoria literara, clasica si moderna. Un exemplu: imparatul

roman Nero a ucis-o pe Agrippina, mama sa; aceasta e o intamplare reala,

care a fost consemnata de istorici; dar fapta e atat de monstruoasa si de

izolata, incat nu e de crezut, nu e verosimila. Asemenea intamplari nu au ce

cauta in arta, pentru ca n-ar fi credibile. Arta, poezia, imita universalul,

esentialul din lucruri, nu lucrurile concrete, reale. Opera literara este si la

Aristotel o inventie, o fictiune. Aceasta fictiune, totusi, nu trebuie sa se

indeparteze prea mult de realitate; Aristotel, si dupa el teoreticienii clasici,

excludeau fantasticul, irationalul din arta. Romanticii, dimpotriva, au dat frau

liber imaginatiei si fantasticului in poezie. De aceea, poetul romantic german

Novalis (1772-1801) scria: "In basm consider ca-mi pot exprima cel mai bine

starea mea de spirit Intr-un adevarat basm totul trebuie sa fie fantastic,

misterios". Basmul este in intregime ireal.Ceea ce isi dorea Novalis si-au

propus si chiar au realizat multi alti scriitori romantici ca E.T.A. Hoffman

Ulciorul de aur, 1814) sau Mihai Eminescu in proza sa (Sarmanul Dionis

1873). Rezumand, opera literara este o fictiune, o inventie, nu este o

reproducere a realitatii.

Totusi, cititorul are nevoie sa-si formeze o imagine despre realitate,

ceea ce nu e deloc usor, intrucat realitatea ni se prezinta ca o aglomerare de

lucruri, fapte, intamplari lipsite de coeziune. De obicei, omul o percepe prin

anumite conventii ideologice, morale, religioase, chiar artistice. De multe

ori, cititorul ii pretinde autorului sa respecte o serie de reguli ale genului

literar prin care el isi imagineaza realul. Cititorul de romane politiste vrea

ca scriitorul sa nu incalce cateva conventii, de exemplu, criminalul sa fie

totdeauna prins iar detectivul sa fie inteligent si cinstit. In realitate insa,

multi criminali raman nedescoperiti, iar, uneori, detectivii se mai intampla

sa fie si corupti. Publicul francez din secolul al XVII-lea considera ca e de

datoria unui nobil sa razbune onoarea familiei, ceea ce "se intampla de cele

mai multe ori". Dar in tragedia Cidul de Pierre Corneille, Chimena se

casatoreste cu Don Rodrigue, ucigasul tatalui ei. Critica vremii a reactionat

in cor: chiar daca istoriceste a fost adevarat (cele doua personaje au fost

luate din istoria reala a Spaniei), in poezie nu este verosimil ca o fata de

nobil sa nu apere onoarea tatalui ei, in plus, sa-l admita ca sot pe criminal.

Din acest motiv tragedia a fost socotita neverosimila si, deci, lipsita de

valoare. Cititorul din secolul al XVII-lea francez privea spre realitate prin

aceasta conventie morala. Conventiile se schimba cu timpul, iar la

schimbarea lor contribuie si scriitorii, in buna masura. Cititorul se adapteaza

noilor norme morale, ideologice, artistice. In secolele al XIX-lea si al XX-lea

el pretinde in arta un adevar dur, iar scriitorul realist sau naturalist, Emile

Zola, de pilda, s-a grabit sa-i ofere detalii de viata dintre cele mai insolite,

brutale, excentrice. Alteori, cititorul nu se multumeste cu o realitate concreta,

vizibila; el stie ca dincolo de obiecte, lucruri, exista forte misterioase, ascunse,

pe care ar dori sa le cunoasca. Atunci, scriitorul creeaza o lume fantastica asa

cum o intalnim la romantici, iar mai recent, in povestirile lui Mircea Eliade,

Vasile Voiculescu sau ale scriitorilor sud-americani.

In concluzie, lumea operei literare este o lume fictiva, construita cu

ajutorul limbajului, iar limbajul poetic, asa cum afirma un logician

(G. Frege), nu este nici adevarat, nici fals. Opera poate trimite mai mult sau

mai putin la realitate, sau poate crea ceea ce s-a numit "iluzia realista", dar,

in ultima instanta, scopul ei nu e reflectarea realului, ci crearea unei lumi

noi, care tocmai prin fictionalitatea ei ne provoaca o impresie artistica.

Extinderi

Despre fictiune sau imaginatie

"Poetul nu trebuie sa imite lucruri intamplate cu adevarat, ci lucruri

putand sa se intample in marginile verosimilului si ale necesarului"

(Aristotel, Poetica

Retineti:

- verosimilul (in acceptia lui Aristotel) = "ceea ce se intampla de cele

mai multe ori".

- necesarul = "ceea ce nu ingaduie ca un lucru sa fie altfel decat

este". Exemplu: Oedip sau Antigona, personaje din tragediile cu aceleasi

titluri de Sofocle, nu pot fi pusi sa zboare in luna, ei fiind oameni (desi

oameni superiori). E necesar sa se manifeste in limitele umanului. Aristotel

nu admite irationalul, fantasticul excesiv in poezie: in schimb, cum s-a

spus, romanticii il vor admite, de pilda Eminescu (in nuvela Sarmanul

Dionis) al carui personaj, Dionis, se deplaseaza in trecut, in epoca lui

Alexandru cel Bun, de-acolo zboara in luna, ba chiar incearca sa ajunga la

portile divinitatii.

"Poetul. pune in miscare intreg sufletul omului. El raspandeste un

ton si un spirit de unitate. prin acea forta magica si unificatoare careia

i-am dat in exclusivitate numele de imaginatie" (S.T. Coleridge, poet

romantic englez, 1772-1834). A se vedea rolul fictiunii, al imaginatiei, total

libera de realitate. Aceeasi idee in afirmatia urmatoare:

"Poezia nu se invata de la altii, nu e un act mimetic (adica imitatie -

n.n., M.V.). Poetul e un Narcis, isi asuma existenta lumii prin propria-i

traire; are centrul creatiei in el insusi" (Friedrich Schlegel).

"Cartea de fictiune opereaza trecerea de la un sir de fraze la un

univers imaginar. Dupa citirea ultimei pagini dintr-un roman, ramanem in

contact cu un anumit numar de personaje al caror destin il cunoastem mai

mult sau mai putin; or, ceea ce am avut in maini nu era decat un discurs

(adica, o insiruire de cuvinte in spatiu si timp - n.n., M.V.). Nu trebuie sa

cedam iluziei reprezentative (realiste -- n.n., M.V.) care a contribuit mult

timp la ascunderea acestei metamorfoze: nu exista mai intai o realitate

oarecare, si apoi reprezentarea sa prin text. Ceea ce este dat este textul

literar; plecand de la el, printr-o munca de constructie - se ajunge la acest

univers in care personajele traiesc asemanator cu persoanele pe care le

cunoastem in viata." (Tzvetan Todorov, Poetica, Editura Univers,

Bucuresti, 1975, p.62).

Literatura si ideile

Ce rol au ideile in arta si literatura? Aceasta problema s-a pus de

nenumarate ori din Antichitate pana azi, fiind rezolvata in moduri diferite.

Filosoful antic Empedocle isi expunea ideile sale stiintifice si filosofice in

versuri; Aristotel, insa,nu-l considera poet. La fel se poate spune despre

filosoful roman Lucretiu care formuleaza toata doctrina atomista a lui

Epicur in versuri latine. In secolele al XIX-lea si al XX-lea, rolul ideilor in

arta a fost adesea exagerat. Interpretarea cea mai vulgara o intalnim in zona

tarilor comuniste, unde literatura era obligata sa exprime ideile politice

oficiale, ideile "Partidului". A fost evident, un abuz; multe scrieri, dupa

razboi, s-au nascut nule ca valoare artistica datorita acestor comandamente

impuse cu brutalitate artei si literaturii. Ideile, totusi, nu pot fi excluse total

din arta; cu atat mai putin din literatura, arta limbajului, intrucat limbajul

implica, prin natura lui, ideile. Cand spunem copac, noi exprimam ideea de

copac (nu un copac anume), idee comuna tuturor copacilor. A fost o vreme

(in filosofia medievala, secolele XII-XIV), cand fiecare cuvant, mai ales un

substantiv, era considerat o idee. Omul, planta, animalul, vitejia, onoarea,

iubirea sunt idei, in sensul ca ele exprima esenta unor mari clase de lucruri,

fapte, fenomene. Ion Barbu, in multe poezii (din volumul Joc secund

isi propune sa intruchipeze asemenea idei, intelese ca esente invizibile ale

lucrurilor vizibile.

In mod obisnuit, insa, se intelege prin idei un gand, sau o serie de

ganduri despre lume, care adesea ajung la un sistem mai larg, la o conceptie

filosofica. Orice om are o idee, o conceptie mai mult sau mai putin coerenta

despre realitate, natura, univers. Artistul nu face exceptie de la aceasta

regula. Faust al lui Goethe e un vast poem filosofic, asa cum este

Luceafarul si multe alte poeme eminesciene. Divina Comedie a lui Dante

exprima coerent intreaga teologie si filosofie din Evul Mediu occidental.

Lucian Blaga, un mare poet, este autorul unui amplu si original sistem

filosofic. El insusi afirma, insa, ca "planurile de exprimare nu se amesteca.

Cred ca ar fi gresit sa mi se spuna poet-filosof ca si filosof-poet. Caci in

poezie gandirea se afla in stare latenta". S-a observat, apoi, ca o opera

literara in care apar diverse idei, nu e prin aceasta mai valoroasa artistic

decat una din care nu se desprinde nici o idee clara. La Eminescu intalnim

numeroase poeme filosofice. La steaua ("La steaua care-a rasarit / E-o

cale-atat de lunga / Ca mii de ani i-a trebuit / Luminii sa ne-ajunga"),

expune o idee stiintifica: razele emanate de un obiect cosmic indepartat pot

ajunge pe pamant dupa mii de ani, timp in care obiectul ar fi putut sa

dispara din cosmos. E o poezie frumoasa (vom reveni asupra ei); in schimb,

Trecut-au anii ("Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri / Si niciodata n-or

sa vina iara.") nu cuprinde nici o idee in sensul propriu al cuvantului, dar

poezia nu e mai putin frumoasa decat prima. Dimpotriva, s-au facut

afirmatii inverse: anume, ca partea a II-a din Faust de Goethe sufera de

prea multa ideatie; ca Zosima, purtatorul de cuvant al filosofiei lui

Dostoievski in Fratii Karamazov, este un personaj mai putin expresiv, viu,

decat altele din acelasi roman. Prea multa filosofie poate sa afecteze

structura unei opere literare. In ansamblu insa, ideile nu pot fi alungate din

literatura si arta, ele stimuland creatia artistica. Cercetatorii au observat inca

un fapt, ca ideile devin in poezie "idei poetice" sau "viziuni poetice".

G. Calinescu, in lucrarile sale despre Eminescu, ne-a relevat, cu precizie,

vastul orizont cultural si filosofic al poetului. Cand trece la analiza operei

beletristice, criticul constata insa ca toate cunostintele lui Eminescu, in

diverse domenii, se topesc in grandioase viziuni poetice, simbolice, mitice,

ca un material intre alte materiale de care se foloseste un creator autentic. In

poemul La steaua., invocat mai inainte, ideea despre disparitia stelei,

inainte ca raza ei sa ajunga pe pamant, se transforma intr-o imagine prin

care se exprima adevaratul mesaj, amintirea nostalgica a unei iubiri apuse:

"Tot astfel cand al nostru dor / Pieri in noapte-adanca / Lumina stinsului

amor / Ne urmareste inca". In fond, ideea nu e, aici, decat un termen de

comparatie, deci al unei figuri de stil, in care "stinsul amor" e asemanat cu

steaua "stinsa" inainte ca raza ei sa ajunga pana la noi. Asadar, ideile, nu

doar filosofice, dar si literare - formule, stiluri, atitudini estetice, asimilate

din alti autori, sau din curente literare anterioare romane sau straine, se

dizolva intr-o sinteza originala, in viziunea autorului.

Extinderi

"Fara indoiala, in anii de formatie, Eminescu a scos din lira lui sunete

care semanau cu ale inaintasilor. Cand ajunge a fi el insusi, Eminescu nu mai

seamana cu nici unul dintre predecesorii sai. Substanta eterogena dispare in

prelucrarea proprie, intr-un act de asimilare totala. Tot ce fusese imprumutat se

mistuie in miracolul creatiei. De aceea, cu oricata sarguinta am investiga

cultura lui Eminescu, influentele care l-au format, motivele prin care se

inrudeste cu alti poeti romani sau straini, cercetarea lasa pana la urma un fond

ireductibil. Acest fond este eminescianismul insusi, substanta lirismului sau".

(Tudor Vianu, in: Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria

literaturii romane moderne (1944), ed.II, 1971, p.231).

"Evident, nu se poate vorbi de problema ideilor dintr-o opera

literara, atata timp cat aceste idei raman o simpla materie bruta, simple

informatii. Problema se pune numai atunci cand. aceste idei sunt intradevar

incorporate in chiar textura operei literare, cand devin parti

constitutive ale acesteia, pe scurt, cand inceteaza de a fi idei in sensul

obisnuit de notiuni, devenind simboluri sau chiar mituri" (R. Wellek, A.

Warren. Teoria literaturii (1949), EPLU, Bucuresti, 1967, p.168).

Cititi poemul Cu mane zilele-ti adaugi de Mihai Eminescu:

Cu mane zilele-ti adaugi,

Cu ieri viata ta o scazi

Si ai cu toate astea-n fata

De-a pururi ziua cea de azi.

Din orice clipa trecatoare

Ast adevar il inteleg,

Ca sprijina vecia-ntreaga

Si-nvarte universu-ntreg.

Imaginile, complexul sonor sunt suficient de expresive ca poezia sa

ni se impuna, sa ne impresioneze artistic.

Stiati ca poezia la care ne referim exprima o idee foarte clara din

filosofia lui Arthur Schopenhauer*? Timpul si spatiul, spune acest filosof,

nu exista in realitate, ele exista doar in mintea noastra: noua ni se pare ca

lucrurile se desfasoara in timp, ca se modifica, apar, apoi dispar. Aceasta

este imaginea noastra falsa despre lucruri; in realitate, lucrurile sunt fixe,

eterne, netrecatoare. Trecut si viitor exista toate in prezent, intr-un prezent

etern. De aceea, o clipa care ni se pare trecatoare, este si ea integrata in

acest univers prezent, vesnic nepieritor. Desigur, cunoscand aceasta idee,

putem gusta mai mult poezia Cu mane zilele-ti adaugi, dar necunoasterea

ideii nu ne impiedica s-o traim cu toata intensitatea.

Arthur Schopenhauer (1788-1860) (filosof german) care a influentat mult

gandirea lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu s.a.

Limbajul comun si limbajul poetic

Una dintre trasaturile specifice literaturii este limbajul ei, care se

constituie ca o "deviere" de la limbajul obisnuit. Aceasta opozitie intre

limbajul comun si limbajul poetic a fost obiectul unei indelungate dispute

care incepe cu Aristotel si continua pana azi. In mod curent noi folosim

limba ca instrument de comunicare; in discursul cotidian se tinde spre o

exprimare logica, de natura stiintifica. Astfel, cand spunem: "Acest om are

ochi negri", realizam o constatare obiectiva despre un obiect real. Este egal

cu a spune: 2 + 2 = 4. Cand spunem insa cu poetul popular "Ochisorii lui,

pana corbului", la comunicarea obiectiva se adauga trairile subiective ale

vorbitorului in raport cu obiectul comunicarii: diminutivul "ochisorii"

indica o apropiere afectiva, la fel comparatia cu "pana corbului". La sensul

direct, se adauga sensuri suplimentare, care, in logica, au fost numite

"conotatii" si care sunt de natura emotionala. Afirmatia: "Suma unghiurilor

unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte", nu implica "nici un reflex

din intimitatea psihica a vorbitorului", in schimb, scrie Tudor Vianu - "exista

creatii ale poeziei in care privim ca intr-un abis fara fund", ca de pilda,

versurile lui Eminescu: "Apele curg, clar izvorand din fantane", in care

predomina rezonantele emotive. S-a presupus, asadar, ca exista un "grad

zero" al vorbirii si al scrierii in care nu aflam nici o implicatie stilistica: acesta

e limbajul stiintific si in raport cu el se defineste limbajul poetic.

Dar exista acest "grad zero" in realitatea lingvistica, in afara de

ecuatiile matematice si de legile stiintifice? Aristotel credea ca exista si il

identifica, la vremea lui, cu limbajul banal, comun unei colectivitati, in care

nu apare nici un element lingvistic nou. Cand intervine un cuvant

necunoscut, un provincialism, sau o metafora, sau o inversiune, limbajul se

particularizeaza, se innoieste. Acesta e limbajul poetic. Mai tarziu, s-a

observat ca un limbaj "banal", nemarcat de nici o figura de stil nu exista in

realitate, ca limba vie este incarcata de deviatii stilistice, ca, intr-o zi, in

Halele de carne ale Parisului se fac mai multe figuri de stil decat intr-o luna

la Academia de arte si litere. In adevar, limba comuna este puternic

orientata catre expresia conotativa; sunt zone intregi ale limbii in care

metaforele apar din abundenta: in argou, de pilda, in loc de cap se spune,

obisnuit, "dovleac", "tigva", "tartacuta", "bostan" etc. Mai orice cuvant,

chiar numai privit in dictionar, ne evoca o multime de conotatii afective, pe

langa sensul lui direct. Gaita - e o pasare, dar cuvantul ne aminteste si de o

femeie sau un barbat care vorbesc mult si cicalitor. La fel cuvinte ca

"pupaza" (o femeie strident fardata), "gasca", "plisc", "closca" (lenesa),

"viespe", "vulpe", "vipera" etc. Asadar, limba vie e incarcata de figuri

expresive, incat o propozitie precum "Acest om are ochii negri" e

contrafacuta, e construita de noi astfel, incat sa semene cu un enunt

stiintific, dar sunt putine sanse s-o intalnim in realitate. Atunci, prin ce se

mai deosebeste limbajul poetic de limbajul comun.

S-a spus ca figurile din limbajul cotidian apar, indeplinesc un rol de

comunicare si dispar fara urma. In schimb, expresiile poetice sunt"expresii

fixate", ele raman in memoria cititorului sau ascultatorului; de pilda,

"ochisorii lui, pana corbului" n-a disparut, s-a fixat in mintea

cunoscatorului de folclor ani, zeci de ani si poate veacuri de-a randul.

Acelasi e cazul versului "Apele curg, clar izvorand din fantane". Apoi,

limba poeziei se deosebeste si cantitativ de diferitele stiluri ale limbii. Ea

exploateaza resursele limbii in mod intentionat, organizat si sistematic,

integrandu-le intr-un complex emotiv mai larg: "Ochisorii lui, pana

corbului / Fetisoara lui, spuma laptelui"; "Apele curg, clar izvorand din

fantane / Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine". Apoi limba poeziei,

profita de toate elementele si nuantele limbii comune; scriitorul se foloseste

foarte adesea, de pilda, de simbolismul sonor, punand accentul pe semnul

insusi, cu efecte superioare artistic. Realizam, de exemplu, un act de pura

comunicare cand zicem despre cineva ca "este inteligent, are caracter".

Fraza exprima o realitate. Cand insa Caragiale scrie: "Avea inteligenta vie,

caracter de bronz, temperament de erou", accentul pe simbolismul sonor

schimba mesajul propozitiei: observam, aici, o intonatie patetica, menita sa

ironizeze si sa rastoarne sensul frazei, sugerand exact inversul a ceea ce

afirma, adica faptul ca personajul nu avea aceste calitati sau le avea numai

in inchipuirea lui. Iata cum, doar simpla intonatie face dintr-o propozitie

comuna, o propozitie expresiva artisticeste. O alta deosebire: limbajul

cotidian e un limbaj practic, util vietii de fiecare zi a omului. Limbajul

poetic ne afecteaza in mod mai subtil: "el creeaza, cum am vazut, o lume

fictiva, fara utilitate practica si care ne provoaca o contemplatie dezinteresata".

N-avem nici un folos practic citind Sara pe deal de Eminescu, sau

Plumb de George Bacovia, cum avem cand aflam ca "2 + 2 = 4",

matematica fiindu-ne necesara in diverse situatii ale vietii.

Am enumerat o serie de trasaturi ale operei literare: caracterul fictiv,

organizarea materialului, originalitatea, exploatarea sistematica a resurselor

limbii, contemplatia dezinteresata. Vom conchide, in fine, cu afirmatia

cercetatorilor americani, R. Wellek si A. Warren: "Fiecare din acesti termeni

surprinde un aspect al operei literare, o trasatura caracteristica a directiilor ei

semantice. Nici unul, luat singur, nu este insa satisfacator. Se impune, asadar,

cel putin o concluzie: opera de arta literara nu este un obiect simplu, ci o

alcatuire foarte complexa care are un caracter stratificat si multiple sensuri si

relatii. O analiza moderna a operei literare trebuie sa porneasca de la

probleme mai complexe, de la modul ei de existenta, de la sistemul ei de

stratificare ".

Extinderi

Retineti:

"Limbajul poeziei trebuie sa fie limpede, fara sa cada in comun; cu

adevarat limpede e cel ce foloseste numai cuvinte obstesti. In schimb,

nobil si departat de uzul obstesc e limbajul presarat cu termeni straini:

denumire prin care inteleg provincialismele, metaforele, cuvintele lungite si

tot ce se indeparteaza de uzul obstesc. Concluzia e ca limbajul trebuie sa

fie oarecum rezultatul unui amestec al tuturor acestor elemente. Unele, ca

provincialismele, metaforele, podoabele si toate celelalte amintite, ii vor

ingadui sa evite banalitatea si vulgaritatea; folosirea cuvintelor obstesti ii va

da claritatea.". (Aristotel, Poetica

Sa se observe echilibrul pe care il pretinde Aristotel limbajului poetic;

echilibru intre cuvintele comune si cuvintele figurate. Claritatea expresiei va

fi revendicata de toata teoria literara clasica. O revendica si Boileau:

"Ideile-s la unii atat de-ntunecate,

Ca par de-o pacla deasa mereu ingreunate;

Lumina ratiunii nu-i poate lamuri,

Nainte de a scrie, invata-te-a gandi.

De-i limpede ideea sau nu-i destul de clara,

Asa va fi si versul ce-n urma-i va s-apara.

Cand prinzi un lucru bine, exprima-l deslusit,

Cuvantul sa-l imbrace, rasare negresit.

Fii clar, concis, si sprinten in orice povestire"

(Boileau, Arta poetica

Poetii moderni, de la romantici pana azi, considera, invers, ca poezia

nu trebuie sa fie clara explicita, dimpotriva, ea trebuie sa fie obscura

inepuizabila ca semnificatie, sau cum spune Lucian Blaga: "Un secret al

poeziei este de a nu spune explicit ceea ce se poate spune implicit."

Bibliografie

1. August Wilhelm si Friedrich Schlegel. Despre literatura, Bucuresti,

1983, pag. 408-409.

2. RenéWellek, Austin Warren, Teoria literaturii, Bucuresti 1967.

Capitolul: Literatura si ideile, pag. 153.

3. Tzvetan Todorov, Poetica, Bucuresti, 1975, pag. 62.

Clasicismul, antologie. Studiu introductiv de Matei Calinescu,

Bucuresti, 1969, vol. I, pag. 114-134.