INTERDEPENDENTA DINTRE MORFIC SI HILETIC

INTERDEPENDENTA DINTRE MORFIC SI HILETIC

1. Din observatiile de pana aici rezulta ca, in mod efectiv, exista ceva ce poate fi numit, in mod vag, "realitatea limbii' si care este luat ca jalon in analizele fonematice (cf. V, Existenta implicita a acestui jalon se dezvaluie de fiecare data cand nu suntem de acord cu o analiza sau cu o definitie (cf. V, 4.2.), de fiecare data cand un criteriu este considerat insuficient si se simte nevoia de a recurge la alte criterii. intr-adevar, semnificativ nu este faptul ca in practica descriptiva nu sunt distinse [k-] si [-k] si se disting, in schimb, [h] si [n] (cf. V, 6.1.), nici ca, in ciuda distributiei identice, se mentin ca foneme distincte /p/ si Ikl (cf. V, Semnificativ este faptul insusi ca aceste exigente exista si limiteaza aplicarea stricta a anumitor criterii formale. Semnificativa este stradania de a cauta alte solutii

formale pentru asa-numitele "cazuri dificile'. De ce sunt dificile anumite cazuri? De ce nu se accepta, pur si simplu, identificarea lui /p/ cu /k/? De ce trebuie aplicate succesiv diverse criterii pentru a se ajunge la solutii acceptabilei (cf. V, Si ce inseamna o solutie "acceptabila'? Care este criteriul care determina acceptabilitatea? De ce majoritatea analizelor fonematice incearca sa coincida cu "realitatea fonetica' a limbii?³⁵². Acestor intrebari, in ce au ele esential, li s-ar putea raspunde, in acord cu Hjelmslev si, desigur, cu deplina dreptate, ca exigentele semnalate apar sau nu apar, in fiecare caz particular, dat fiind ca exista o pre-cunoas-tere formala a "limbii' (cf. III, 4.2.), o intuitie eidetica a unitatilor fonematice (cf. V, Dar de pe aceeasi baza hjelmsleviana nu s-ar putea explica de ce exigentele apar in conflict tocmai cu solutiile "formale' si de ce solutiile "acceptabile' se dovedesc a fi, in general, cele "foneticiste', cele care nu ignora "substanta'. De ce acest acord intre intuitia eidetica si substanta? Acest fapt ramane inexplicabil pentru o doctrina care ar postula absoluta independenta a "formei' fata de "substanta'. Sau poate ca exista in vreun punct al doctrinei insesi o contradictie care sa explice inaplicabilitatea doctrinei la obiectele la care pretinde sa se aplice.

2.1. In doctrina lui Hjelmslev, o asemenea contradictie provine din ceea ce s-ar putea numi "platonicismul' ei. intr-adevar, s-a vazut deja ca teoria hjelmsleviana a limbajului se situeaza in planul "platonicist' al Fiintei: planul formelor pure, al limbii ca idee cu existenta obiectiva (cf. V, Pentru Hjelmslev limba este, anume, un eidos pentru care "limba lingvistica este numai una dintre manifestarile posibile'³⁵³. "Limba' exista, asadar, in afara "limbilor', dupa cum exista (in mod obiectiv) in afara vorbirii, "in afara indivizilor si independent de ei'³⁵⁴. Aceasta ultima afirmatie ii apartine, dupa cum se stie, lui Saussure³⁵⁵, si poate parea ciudat ca se gasesc urme de "platonicism' in "pozitivismul sociologic' saussurian. Adevarul este, insa, ca se constata la Saussure si in lingvisticile saussuriene un clar aspect "platonicist' (care consta in a atribui existenta ca "lucruri' obiectelor ideale, in a trata obiectele ideale ca lucruri), cu toate ca, din punctul de vedere al istoriei lingvisticii, aceasta atitudine -mai degraba decat de la Platon - ar proveni pur si simplu de la A. Schleicher si de la ideea acestuia despre limba ca "organism natural', independent de vorbitori³⁵⁶. Si aceasta in pofida criticii la care Saussure supune o asemenea idee³⁵⁷. intr-adevar, Saussure nu modifica in mod esential conceptul schleicherian: el substituie "organismului natural' un organism social ("institutie'), dar mentine atat obiectivitatea exterioara a "limbii' cat si indepen­denta "limbii' fata de activitatea lingvistica concreta³⁵⁸.

"Platonicismul' (sau "schleicherianismul') lui Hjelmslev este evident pana si in unele criterii practice pe care le adopta, precum criteriul distributional: stabilirea locului unui element in sistem implica, tocmai, existenta obiectiva "exterioara' a siste­mului insusi³⁵⁹.

2.2. Acestei atitudini pe care am numit-o "platonicista' i se datoresc diverse apriorisme ale lui Hjelmslev cu privire la esenta "limbii', ca, de exemplu, "limba este o forma', "limba este o retea de functii'. Este vorba de apriorisme care - pentru cineva care nu se situeaza, in aceasta privinta, in planul esentelor obiectivate si nu considera "limba' drept obiect ideal abstras din activitatea lingvistica, adica pentru cineva care nu admite posibilitatea de a vorbi propriu-zis despre ceea ce este limba, ci doar despre ce este ceea ce numim limba - reprezinta, inevitabil, simple conventii semantice (cf. V,

De fapt Hjelmslev nu se indoieste de existenta "limbii', nu incearca sa stabileasca felul in care se ajunge la conceptul de "limba', ci porneste de la limba. Si, anume, nu porneste, asa cum s-ar parea, de la "limba lingvistica', ci de la "limba' ca eidos. intr-adevar, doar aparent incepe prin a aplica o metoda inductiva in planul "limbilor ca entitati'³⁶⁰, pentru ca, dupa ce constata, in acest plan, nimic altceva decat incognoscibilitatea "substantei' ca atare, opereaza rapid o radicala si nejustificata reducere (eliminare) a tuturor "substantelor formate' sau a "formelor de substanta', care nu sunt incognoscibile (cf. V, , si, fara a observa ca a schimbat planul, mergand dincolo de factorul propriu-zis lingvistic (cf. V, 8.1.), identifica, nici mai mult nici mai putin, "limba lingvistica' cu oricare alt sistem "analog din punct de vedere formal'³⁶². Mai mult inca: crede ca il "obliga' sa procedeze astfel definitia la care a ajuns printr-o formalizare neprevazuta in premisele declarate. Nu-si da seama ca, daca definitia corespunde si altor clase de obiecte, care nu au fost avute in vedere, aceasta se intampla pentru ca nu se mai defineste clasa considerata initial, ci este definita o clasa de clase³⁶³, care o cuprinde pe aceea ca membru (cf. V, Si nu observa toate acestea pentru ca, in momentul punerii problemei, avea deja prefigurata solutia. Reductiile aplicate "substantei formate' (reductii arbitrare din punct de vedere inductiv) ii permit sa ajunga exact la punctul de plecare: la afirmatia lui Saussure ca 'limba este forma si nu substanta'³⁶⁴, adica la un apriorism privind esenta "limbii'. Incursiunea in planul experientei i-a servit doar pentru a incerca sa semnaleze o posibila, chiar daca insuficienta, confirmare a acestui apriorism care se refera la planul esentelor.

2.3. Totusi, Hjelmslev nu ezita sa stabileasca drept obiect al lingvisticii tocmai aceasta limba-idee postulata "platonicist'³⁶⁵ si a carei extensiune depaseste "lingvisticul propriu-zis'. Or, tocmai aici - si nu in "platonicismul' sau ca atare (cf. 2.4.) - se releva intima contradictie a doctrinei hjelmsleviene. Contradictia rezida in lipsa de coincidenta dintre planul teoriei si planul aplicatiei (sau al metodei). Teoria se structureaza in planul "platonicist' al formelor pure, in timp ce metoda corespunzatoare ar trebui sa se poata aplica planului "aristotelic' al formelor constituite pe baza experientei in lumea fiintelor: teoria se refera la esente, dar ar trebui sa-si gaseasca aplicatie in planul existentelor, al obiectelor, care nu sunt numai "forma', ci sunt "forma + substanta' (in sensul de "materie'). in termeni lingvistici, contradictia consta in a afirma, pe de o parte, ca "limba' este o forma independenta a activitatii lingvistice si, pe de alta parte, ca ea se cunoaste in "text' (parole)³⁶⁶ sau se deduce numai pe baza unei manifestari³⁶⁷. Se confunda aici (in practica, nu in teorie) planul in care se porneste de la "limba' cu planul in care se porneste de la "parole', fara sa se intrevada posibilitatea de a porni simultan de la cei doi poli, chiar ramanand in lumea experientei (cf. 3.2.).

Totodata, se confunda planul limbii-idee cu planul limbilor istorice (idiomuri). intr-adevar, Hjelmslev pare sa nu observe contradictia implicita din postulatul ca teoria sa "arbitrara', "in sine independenta de orice experienta' (si, ca atare, perfect legitima si inatacabila in planul posibilitatilor, caci obiectele sale sunt asa cum ea insasi le defineste, si nu ar putea fi contradictorii), ar trebui, totusi, sa fie "adecvata'³⁶⁸, cu alte cuvinte, sa se poat aplica unor "obiecte' aflate in alt plan si care nu se structureaza prin definitie (cf. V, 4.2.), ca, de exemplu, "daneza', "franceza', "spaniola'. in acest plan, afirmatii precum "limba este forma', "limba este retea de functii', "forma poate fi cunoscuta inde­pendent de substanta' se dovedesc a fi inaplicabile (nu "false', caci se refera la alt plan), pentru ca in aceste "obiecte' se constat contrarul: ele sunt "formalizare a substantei', cuprind elemente afunctionale, unitatile lor nu pot fi definite fara referire la "sub­stanta'. Evident, Hjelmslev are perfecta dreptate atunci cand arata ca experienta nu ii poate invalida teoria - asa cum faptul ca in natura nu exista patrate sau cercuri perfecte nu invalideaza geometria, care isi postuleaza obiectele -, dar el insusi recunoaste ca poate afecta aplicabilitatea ei³⁶⁹. Totodata, Hjelmslev observa explicit - si cu totul coerent - ca glosematica ar trebui sa fie un fel de algebra³⁷⁰. Dar, deja cand da exemple, abandoneaza acest proiect si nu poate ocoli dificultatile care apar atunci cand incearca sa aplice algebra formelor pure la "formele substantei'.

2.4. Asadar, nu exista, in realitate, o contradictie intre o teorie a esentelor, care ia in consideratie lucrurile din planul Fiintei, si o teorie a experientei, care ia in consideratie Fiinta din planul lucrurilor, dupa cum nu exista o posibila contradictie intre "platonicism' si "aristotelism'. Este vorba, pur si simplu, de teorii care se situeaza in planuri diferite, dupa cum "platonicismul' si "aristotelismul' sunt, si ele, doar filozofii distincte, si nu filozofii care se exclud. Contradictia, aici, poate consta numai in confundarea celor doua planuri: in a pretinde sa aplici "lumii' ceva dedus a priori pornind de la "Fiinta' sau viceversa.

Prin urmare, teoria lui Hjelmslev s-ar dovedi inatacabila, din punctul de vedere al experientei, daca s-ar mentine in apriorismul ei declarat (ceea ce Hjelmslev numeste "arbitrarul' ei) si nu i s-ar adauga "aplicabilitatea': daca glosematicienii nu ar pretinde sa identifice glosematica (teorie a priori a esentei) cu lingvistica (teorie a expe­rientei), mai bine zis, sa o reduca pe cea din urma la cea dintai. In realitate, este vorba nu de doua stiinte care se exclud reciproc, ci, pur si simplu, de doua stiinte distincte, situate in planuri diferite. De aceea este logic imposibil sa critici lingvistica din punctul de vedere al glosematicii, sau s-o critici pentru ca nu este glosematica; este imposibil sa critici fonologia din punctul de vedere al cenematicii sau pentru ca nu este cenematica. Si e foarte ciudat ca Hjelmslev ajunge, totusi, sa faca acest lucru. La fel, nu ar fi posibil sa critici nici glosematica din punctul de vedere al lingvisticii, daca ea nu s-ar prezenta, tocmai, ca lingvistica (substituindu-se, chiar, lingvisticii) si nu ar pretinde sa studieze, nu forme de ordin superior in formele lingvistice, ci aceste din urma forme, dar ca apartinand altui plan; daca nu ar vrea sa studieze anumite "posibilitati' in planul realitatilor istorice si identificand realitatile cu "posibilitatile'.

Toate cele de mai sus s-au spus numai pentru a evidentia distinctia intre planuri si fara a avea idei preconcepute cu privire la valoarea stiintifica proprie enunturilor apartinand lingvisticii sau celor apartinand glosematicii.

3.1. Termenii "platonicist' si "platonicism' au servit, in ran­durile de mai sus, pentru a stabili aceasta distinctie intre planuri si pentru a defini, intr-o maniera doar generala si aproximativa, o atitudine fata de "limba'. Ei nu trebuie sa fie, insa, intelesi in sens propriu. intr-adevar, este evident ca, pe o baza propriu-zis platonicista, adica pornind de la ceea ce "limba' este ca mani­festare a Fiintei, nu s-ar putea realiza decat o "cunoastere' neverificabila, nu si o "stiinta' a limbii. Or, nu aceasta este pozitia lui Hjelmslev. Trebuie sa atragem atentia asupra faptului ca, in pofida existentei independente pe care o atribuie eidos-ului "limba' si a afirmatiilor de genul "limba lingvistica reprezinta numai una dintre manifestarile posibile ale «limbii» in sens mai larg' (cf. 2.1.), Hjelmslev nu se gandeste in nici un fel la posibilitatea, extrem de problematica, a unei "metafizici a limbajului'. Dimpotriva, el intelege sa intemeieze lingvistica pe o baza "strict stiintifica', antidogmatica si libera de orice prezumtie metafizica³⁷¹. Limba-idee a lui Hjelmslev trebuie, deci, sa fie inteleasa numai ca o forma mentala sau "clasa de clase': ea este o "fictiune'³⁷², o "specie' postulata a priori ca ipoteza (si reductibila, in ultima analiza, la conventia semantica "limba' = "structura semiologica')³⁷³.

Se pune, asadar, problema daca o stiinta a limbajului, chiar ca "stiinta a formelor pure', se poate constitui pe baze in intre­gime apriorice^a/a de cele doua planuri ale comunicarii lingvis­tice, imprejurarea ca s-a putut face acest lucru in ceea ce priveste "planul continutului' (prin "gramatica pura' sau "pur logica' si, cu rezultate in mare parte discutabile, prin asa-numita "gramatica generala')³⁷⁴ nu pare sa implice faptul ca se poate proceda la fel in "planul expresiei'. intr-adevar, intre cele doua planuri nu pare sa existe un perfect paralelism, cum il postuleaza Hjelmslev³⁷⁵. Asa cum cele doua "substante' se gasesc in relatie diferita fata de limbaj (cf. V, 9.), tot asa si cele doua "forme' se prezinta ca diferite. intr-un anumit fel, "formele continutului' organizeaza toata substanta corespunzatoare (chiar daca o limba nu are "forma pasiva' sau "plural', "pasivitatea' si "pluralitatea' se vor exprima in vreun fel, sau vor incapea in "forme' mai generale), in timp ce, in cadrul expresiei, substanta acustica este selec­tionata, iar o mare parte din ea ramane pur si simplu ne-formata. O limba care nu are vocale anterioare labializate (o, ii), sau vocale posterioare delabializate (rom. i, a), pur si simplu nu le are, si nu se pune problema sa le organizeze "sub alte foneme': din punctul de vedere al limbii in cauza, aceste vocale nu ar fi nici macar "alofone', ci ar fi sunete nelingvistice.

Trebuie amintit faptul ca, in acest plan, limbajul este "un lucru apartinand naturii', un fenomen prezent in lume (cf. II, IV, V, Obiect al stiintei continua sa fie "esentele', dar este vorba de "esente' care trebuie stabilite acolo unde apar, adica in realitatea fenomenala a limbajului, in chiar acea parole pe care Hjelmslev o exclude din lingvistica (lingvistica structurala) 'pentru ca nu corespunde definitiei' pe care el o da obiectului ei de studiu³⁷⁶. Cu alte cuvinte, nu trebuie eludate "lucrurile', ci, dimpotriva, trebuie "sa se mearga catre lucruri', pentru ca esentele nu se afla "dincolo de' sau "in spatele' fenomenelor³⁷⁷, ci in fenomenele insesi: fenomenele le manifesta³⁷⁸. Tocmai in acest plan morficul se constata in hiletic, "forma' se manifesta prin si intr-o "substanta', dupa cum, pe de alta parte, hileticul este cognoscibil numai datorita morficului. Dar a stabili esenta intr-un lucru nu inseamna a ramane la lucrul considerat individual, caci, dupa spusele lui Husserl, un lucru nu e numai " un lucru ': "singularul eidetic implica totalitatea universalitatilor care se gasesc deasupra lui si care, la randul lor, «sunt cuprinse unele in altele» , superiorul mereu in inferior'³⁷⁹.

De asemenea, "a porni de la fenomenal' nu inseamna a porni de la ceva total eterogen si amorf, deoarece se porneste, in mod necesar, cu o "cunoastere prealabila' a sistemului (cf. II, 3.5.; III, 4.2.; IV, V, 7.1.); nu inseamna nici excluderea conceptelor de "structura' si "functionalitate', pentru ca functio­narea intr-o structura apartine esentei "lucrurilor' observate, si insesi aceste "lucruri' se delimiteaza numai pentru ca li se recunoaste o asemenea esenta (cf. II, IV, 2.1-2.). Cu alte cuvinte, se porneste in acelasi timp de la ,,vorbire ' si de la " limba ', pentru ca deja recunoasterea vorbirii ca vorbire implica recu-noastea ei ca "vorbire a unei limbi', implica intuirea "formei lingvistice' in fiecare portiune de substanta observata.

"Formalizarea vorbirii' consta tocmai in "explicitarea' (si corectarea, clarificarea si depasirea in plan stiintific a) unei "experiente antepredicative' implicate in recunoasterea vorbirii ca atare. Dar in aceasta formalizare "substanta' nu se pierde, deoarece, cand e cunoscuta, se "formalizeaza' si ea, devine sub­stantialitate, ca atribut al "formei' (esenta). O forma lingvistica este o abstractiune, dar nu este "forma goala', privata de atribute, ci conserva tocmai atributele cu care apare, in mod concret, in substanta. Una este sa ignori substanta incognoscibila (elementul pur material) si alta este sa sustii ca fonemul, de pilda, este "forma pura' si nu substanta, pentru ca, in forma, substanta se mentine ca substantialitate. Din acest punct de vedere, afirmatia ca "limba este forma si nu substanta' - daca e sa aiba sens - ori este evidenta, ori este eronata, ori constituie o conventie semantica. Este evidenta, daca vrea sa semnifice ca "limba' nu inseamna in intregime elementul material, nu apartine incognoscibilului, sau ca "limba' este formalizare a vorbirii si nu vorbirea insasi (este abstracta si nu concreta). Este eronata, daca pretinde sa insemne ca "limba' este forma goala, fara atributul substan­tialitatii. Si este o conventie semantica, daca pretinde doar ca se numeste "limba' un ansamblu de forme ca atare, fara referire la atributele substantiale pe care le contin formele insesi.

3.4. Din cele de mai sus rezulta ca fonemul poate fi conceput numai ca formalizare ulterioara a "sunetului' (care este deja o "forma'; cf. V, 5.1.), ca forma continuta in "sunetul limbajului' (care, pe de alta parte, este recunoscut si delimitat numai datorita acestei forme superioare pe care o contine) si anume, ca forma care, fara a fi "substanta', mentine ca atribut substantialitatea care apare ca "substanta' in sunetele concrete. Nu se afirma altceva atunci cand se spune ca 'fonemul este inerent in sunet', ca forma "atemporala si discontinua' [a sunetului insusi]³⁸⁰; ca fonemele sunt 'ceea ce ramane constant in Klanggesichf si ca ele "gehoren mit zur Lautsubstanz des Wortklanges'³⁸¹; sau ca fonemele 'constituie determinarea continuumului amorf al sunetului'³⁸² (adaugand, desigur, fiecareia dintre aceste formulari, functiona­litatea). Prin urmare, fonologia reprezinta o disciplina insepara­bila de fonetica: a) pentru ca reprezinta doar "autonomizarea' in plan stiintific a unui moment care, in recunoasterea obiectului limbaj ca atare, apare o data cu momentul constitutiv al foneticii; b) pentru ca unitatile ei (fonemele) reprezinta "explicitarea' unei formalizari a "sunetelor limbajului' implicate deja in recunoas­terea acestora ca atare; si c) pentru ca fonemele conserva, in mod necesar, in planul lor abstract, "substantialitatea' care apare ca substanta concreta in "sunetele limbajului'. Cu alte cuvinte,/o«e-tica si fonologia trebuie intelese ca discipline interdependente.

4.1. Formalizarea explicita, deliberata sau "stiintifica', se reali­zeaza, asa cum s-a vazut (cf. V, VI, 3.2.), in etape, in momente succesive, pe cand in intuitie, in formalizarea implicita, toate aceste momente se prezinta ca indistincte si simultane.

Numarul acestor momente - daca se exclud cateva, care sunt esentiale - este conventional si, prin urmare, variabil.

in formalizarea vorbirii, momentele esentiale sunt in numar de patru: a) recunoasterea a ceva drept ceva (trecerea de la "substanta' incognoscibila la "substanta formata'); b) recu­noasterea a ceva drept limbaj; c) trecerea de la concret la abstract (de la "vorbire' la "limba'); si d) trecerea de la ceea ce este, pur si simplu, constant, la functional (de la norma la sistem). Dar, in mod conventional si in functie de finalitatea urmarita, se pot distinge diverse alte momente (de exemplu, intre "vorbire' si "limba', momentul asa-numitei "limbi individuale'). Noi insine am propus deja (cf. V, o serie posibila: a) substanta incognoscibila [substanta acustica neformata]; b) zgomot (forma acustica); c) zgomot vocal nearticulat; d) sunet (zgomot vocal articulat); e) alofon (sunet concret al limbajului, corespunzator planului vorbirii); f) fon (sunet abstract: elementul constant in diferite alofone, corespunzator normei); g) fonem (elementul functional intr-un "fon', corespunzator sistemului). Din cele sase momente propriu-zis "formale' (excluzand momentul "substantei [acustice] neformate'), primele patru apar in planul concret: sunt forme cu substanta. Fonul si fonemul apar in planul abstract: sunt forme ale substantei.

Dintre toate aceste momente, cel care ni se pare fundamental si care reprezinta o imbogatire a "formei' este momentul alo-fonului, deoarece coincide cu planul in care un lucru fizic este recunoscut ca expresie si comunicare umana: este momentul in care se constituie limbajul ca "natura' si "minte' in acelasi timp. Momentele urmatoare, stiintific utile si chiar indispensabile, reprezinta in mod necesar o saracire, caci in fiecare formalizare se mentin doar cateva elemente constante si, prin urmare, in timp ce, pe de o parte, se castiga in sistematicitate, claritate si sim­plitate (si devine posibila o mai riguroasa descriere stiintifica), pe de alta parte, se pierde o buna parte din bogatia infinita a vorbirii, ca activitate cognitiva si creatoare.

Fonemul este ultimul moment al formalizarii "limbii lingvis­tice' si ultimul la care, din capul locului, ajunge formalizarea implicita: aceasta nu merge mai departe. Dar formalizarea deli­berata poate continua. Se poate constitui, cu elementele functio­nale din diverse "limbaje' {fonem, grafem etc), o noua clasa: cenemul (corespunzator unui plan care, cu un termen hjelm-slevian, poate fi numit schema). Si chiar este teoretic posibil sa se continue tot asa, in mod nelimitat, si sa se stabileasca, de exemplu, clasa "marcilor distinctive' in general, si apoi clasa tuturor elementelor functionale etc, care pot fi desemnate prin termeni ca "marchem', "functionem' etc: sufixul -em este extrem de productiv. Aceste ultime momente (de dupa cel al fonemului) reprezinta deja forme care pot fi numite "pure': sunt forme fara substanta, in sensul ca nu presupun o substanta determinata pentru a se concretiza (dar presupun o substantialitate generica).

Problema practica pentru lingvistica si pentru diferitele discipline lingvistice este unde sa-si stabileasca limitele in aceasta succesiune de "forme'. Fonetica lui Pike (cf. IV, se situeaza in planul sunetului articulat, anterior limbajului; fonetica experimentala, in planul alofonului. Fonetica practica imbra­tiseaza, in mod normal, planurile alofonului si fonului (sunet concret si sunet abstract) - dar inclinand mai degraba spre acesta din urma - si, cu Jones (cf. I, 4.), include si planul fonemului. Fonometria lui Zwirner se concentreaza, in mod hotarat, asupra planului fonului. Fonologia (sau "fonemica', "fonematica'), in calitate de stiinta a "sistemului', se situeaza in planul fonemului, dar ca stiinta a "limbii' trebuie sa cuprinda si planul fonului, al "normei de realizare' (cf. III, 3.6.). Lingvistica "traditionala' se mentinea, si in general se mentine, in acelasi plan al fonului, al "elementului constant in vorbirea unei comunitati' (ceea ce, totusi, nu exclude, ci implica cunoasterea fonemului, a planului functionalitatii). Lingvistica structurala si functionala, in general, neglijeaza, in masura mai mare sau mai mica, vorbirea si norma si isi indreapta atentia aproape exclusiv asupra planului fonemului (sistem), dar nu depaseste acest plan, considerand ca aici se ter­mina "lingvisticul propriu-zis'. Doar glosematica (cu "cenema-tica' corespunzatoare) se situeaza in planul cenemului ("schema'), al "limbii in general', si exclude, in consecinta, luarea in consideratie atat a "formelor cu substanta' cat si a "formelor de substanta' (chiar daca nu poate exclude "substan­tialitatea'). Prin urmare, divergentele si contradictiile dintre aceste orientari si discipline diverse sunt adesea numai aparente, pentru ca se refera la planuri diferite de formalizare.

4.2. Luarea in consideratie a "substantei' - care, in realitate, nu poate insemna decat luarea in consideratie a "substantei organizate', adica a "formei cu (sau de) substanta' - capata aspecte diferite in fiecare dintre planurile care au fost distinse; ea nu se poate, insa, face izolat, fara o viziune simultana asupra diverselor planuri.

Deja in planul alofonului - pentru a ne limita la "momentele' lingvistice - apare selectarea particulara a "substantei', in functie de "limba' careia ii corespunde vorbirea avuta in vedere (cf. 3.1.). Astfel, in vorbirea corespunzatoare limbii spaniole, sunete precum [6], [ii] nu apar nici macar ca alofone, iar altele, ca [s], [v], pot aparea numai ca alofone "anormale', strict individuale si ocazionale. Aceluiasi plan ii apartin variantele combinatorii "universale', determinate, in realitate, de contextul fonic (de exemplu, realizarile lui Ini inainte de [d] sau [g]).

in planul "normei', apar variantele combinatorii si "pozitionale' specifice unei limbi, precum si alte opozitii constante dar nefunctionale. Asa, de exemplu, in spaniola din Rio de la Plata, (h) este o varianta combinatorie a lui /s/ (cf. V, 7.1.), chiar daca nu este o "varianta uni­versala'; tot astfel, (e) si (e) sunt in spaniola/o«wn (realizari normale), chiar daca nu sunt functionale³⁸³.

in planul "sistemului', apare distributia particulara a functionalitatii (cu "realizari' pur si simplu normale in pozitiile de neutralizare): opozitia dintre surda si sonora in pozitie finala este functionala in romana sau in sarbocroata, dar nu este in germana sau in rusa, unde, totusi, realizarea normala a "arhifonemelor' respective este fonul surd. La fel de clar este cazul opozitiei dintre hi si /rr/ in spaniola si in italiana: in ambele idiomuri opozitia este functionala numai in pozitie intervocalica; insa in pozitie initiala, unde opozitia se neutralizeaza, realizarea normala este (rr) in spaniola si (r) in italiana. Totodata, in italiana (rr) poate aparea in pozitie initiala cu aceeasi functie delimitativa pe care o are totdeauna in spaniola: cf. arazzo, sistem /aratso/, norma (aratstso), si a razzo, sistem /arratso/, norma (arradzdzo). Tot aici trebuie luat in consideratie gradul de functionalitate. Exista o diferenta de "randament functional' nu numai intre diferitele opozitii, ci si in cadrul aceleiasi opozitii, in diferite cuvinte. Astfel, am putut constata ca, in pofida existentei in italiana a opozitiei distinctive dintre /o / si /o/, pronuntia [konte] pentru [konte] nu impiedica intelegerea si trece, in general, neobservata, in timp ce [osso] pentru [osso] poate face ca aceasta realizare sa fie inteleasa ca orso. Totodata, gradului de functio­nalitate ii corespunde un grad de normalitate: realizarea (rr) a lui IR/ este obligatorie in spaniola numai in pozitie initiala si dupa s, l, n; in alte pozitii, de neutralizare, de pilda in pozitie finala, pot aparea atat [r] cat si [rr]. in sfarsit, acestui plan ii apartine asa-numita distributie a unitatilor in sistem. Astfel, in spaniola, un cuvant nu poate sa inceapa cu s + consoana si se poate termina numai in vocala sau in IAI, Ixl, IU, Ini, hi, Isl, /#/.

Faptul ca toate acestea trebuie sa-si aiba locul in cercetarea unei limbi poate fi demonstrat usor observand mecanismul prin care se adapteaza in limba cuvintele straine, care sunt reduse la "portiunile de substanta' organizate de limba respectiva si sunt modificate pentru a coincide cu regulile normale [corespunzand normei], functionale si de distributie ale acesteia³⁸⁴. De aceea, situarea intr-un singur plan ar face sa se neglijeze o lunga serie de nuante care, chiar daca nu tin de ce este ceea ce functioneaza, tin, in schimb, de felul cum functioneaza un sistem (cf. III, 3.5.). in plus, doar o analiza minutioasa a manierei functionalitatii intr-o substanta determinata poate dezvalui ceea ce, in acelasi plan sincronic, este deja schimbare, moment al devenirii sistemului.

Luarea in consideratie a "substantei organizate' se suspenda in mod coerent numai in planul cenemului considerat in sine si fara referire la alte planuri, pentru ca aici "substantialitatea' se prezinta doar ca o conditie de "manifestare'. Dar, tocmai de aceea, formele din acest plan sunt numai inteligibile: numindu-le in vreun fel, vrand sa "operam' cu ele intr-o limba, trecem deja pe un plan de "manifestare intr-o substanta determinata'. in plus, situarea in acest plan (si numai in el) implica, totodata, considerarea "limbii' (sau a "esentei' ei) ca avand absoluta staticitate si imuabilitate³⁸⁵. Tocmai de aceea, "codurile' fixe, "limbile' artificiale, semioticile conventionale corespund mult mai bine postu­latelor glosematicii decat limbile istorice.

in sfarsit, trebuie aratat ca identificarea "limbii' ca rezultat al formalizarii vorbirii cu limba ca idiom ("limba spaniola', "limba franceza' etc.) implica trei abstractizari distincte: a) abstractizarea insasi prin care se stabileste "limba' ca "norma' si "sistem' (formalizarea activitatii lingvistice); b) considerarea doar in planul simultaneitatii a ceea ce se intalneste, in acelasi timp, in planul devenirii; si c) considerarea limbii-idiom ca ceva omogen, adica, reducerea limbii la un exemplu de limba.

in realitate, concepte precum norma, sistem, schema reprezinta doar structuri ale unei vorbiri si nu coincid cu limba-idiom, care se stabileste pe baze istorice si culturale, sau si pe baze empirice cu valabilitate relativa, cum este intelegerea reciproca. intr-o limba-idiom exista diverse sisteme si diverse norme (cf. III, 3.4.).

in spaniola din Rio de la Plata, "sistemul' celor care pastreaza fonemul /s/ in pozitie finala si opun, de exemplu, pe /la/ lui /las/ nu este acelasi cu al celor care nu au /s/ final si opun pe /la/ lui /la:/³⁸⁶; tot asa, "sistemul spaniolei din Rio de la Plata', in care nu exista opozitiile distinctive dintre l]l si /X/, /s/ si /$/, nu este acelasi cu sistemul "spaniolei literare din Spania', in care aceste opozitii exista³⁸⁷. Totusi, toate aceste "sisteme' apartin "idiomului spaniol', si numai unei modalitati in cadrul acestuia. Evident, nimic nu se opune ca, printr-o noua abstractizare, sa se stabi­leasca, pe baza diferitelor "sisteme', un arhisistem care sa cores­punda "spaniolei'; numai ca acesta nu ar mai putea avea vreo functionalitate (nu s-ar putea "realiza' intr-o "norma' si apoi intr-o "vorbire'), pentru ca ar pastra numai elementele comune acestor "sisteme'. Tocmai pentru a evita aceasta dificultate, D. Jones se refera in mod conventional la 'limba dedusa din vor­birea unui singur individ care vorbeste intr-un «stil» definit si omogen' (mereu acelasi)³⁸⁸. Acestei conventii ii corespunde con­ceptul de "idiolect' (engl. idiolect) introdus de lingvistii nord-americani³⁸⁹. Este un concept util, dar care, evident, corespunde unei realitati ipotetice, pentru ca nimeni nu vorbeste intr-un singur "stil' si mereu in acelasi. in orice caz, el indica tocmai faptul ca orice descriere a unui sistem nu cuprinde decat un exemplu de idiom, si nu idiomul (chiar atunci cand "exemplul' coincide cu "spaniola exemplara', cu "franceza exemplara' etc.) 4.3. Asadar, chiar si din punctul de vedere al formalizarii activitatii lingvistice concrete, glosematica se justifica din plin, dar intr-un plan de abstractizare ulterior planului in care se si­tueaza lingvistica propriu-zisa (stiinta limbajului fonic). A numi acest plan superior "planul propriu limbii' si a identifica glo­sematica cu lingvistica sunt simple conventii semantice care nu pot induce in eroare, o data ce au fost clarificate ca atare.

Pozitia glosematicianului este asemanatoare cu cea a unui naturalist care, studiind plantele, ar evidentia la ele numai anu­mite forme generale de viata, care exista si in regnul animal (cum ar fi nasterea, cresterea, fecundarea, inmultirea) si ar ignora in mod deliberat substanta specifica si ceea ce este caracteristic plantelor insesi. Un asemenea naturalist nu ar face, evident, bota­nica, ci o stiinta de alt ordin: biologie. El ar face o stiinta legitima si fara contradictie cu botanica, atata timp cat nu ar pretinde ca face singura botanica strict stiintifica prin faptul ca aplica, in planul insusi al botanicii, numai conceptele cele mai generale ale biologiei, observand, de pilda, ca nu se poate vorbi de plante cu clorofila, pentru ca exista organisme vii fara clorofila, de exemplu leii.

Tot astfel, o glosematica mentinuta strict in planul sau nu se opune lingvisticii, ci o include, dupa cum cenematica include fonologia. Tocmai de aceea glosematicianul nu poate pretinde, in mod coerent, ca fonologia sa se identifice cu cenematica, adoptand punctul de vedere al "formelor goale' in planul "formelor de substanta' (cf. 2.3-4.). Totodata, glosematica nu epuizeaza "ceea ce este propriu-zis lingvistic', si nici nu i se poate pretinde sa o faca, pentru ca, situandu-se in planul "limbilor in general', poate studia din limba lingvistica numai ceea ce coin­cide in ea cu celelalte "limbi', lasand, in mod necesar, deoparte tot ceea ce este particular in aceasta limba. Oricum, coborand in planul limbii fonice, sau al oricarei alte "limbi', glosematica trebuie, cu necesitate, sa se refere la substanta specifica fiecareia, adica sa devina, dupa caz, fonematica, grafematica etc: sa inceteze sa mai fie glosematica.

5. La concluzii similare pare sa fi ajuns in ultimul timp Hjelmslev insusi. intr-adevar, dupa cat ne-am putu informa, in dezvoltarile cele mai recente ale doctrinei sale, Hjelmslev nu mai ignora "substanta'. in aceasta privinta, E. Fischer-Jergensen spune textual: "The point of view that commutation and identification must involve substantial considerations if the analysis is to be of any use, is not incompatible with Hjelmslev's theory in its present form. His «purely formal analysis» is not meant as a preliminary linguistic operation, but as a final control of the results gained in this way by trial and error'³⁹⁰. Justificarea acestei atat de importante schimbari de atitudine ar rezida, dupa cum pare sa semnaleze aceeasi autoare, in exigenta simplitatii descrierii.

in ce fel "principiul simplitatii', care este doar un principiu metodologic³⁹¹, ar fi putut justifica o schimbare intr-un punct axiomatic al doctrinei nu se intelege foarte bine. De asemenea, e cazul sa ne intrebam pana la ce punct continua mentinerea unei teorii a priori daca se accepta o schimbare impusa de aplicarea in practica, adica, in ultima instanta, de obiectele experientei (cf. 2.3.). in mod coerent, nu se poate accepta o "corectie' a glosematicii: considerata ca atare, glosematica nu are nevoie de corectii de principiu, pentru ca este pe deplin valabila in planul care ii este propriu (cf. 2.3-4.): ea are nevoie numai de o distinctie intre planul teoriei si planul aplicarii practice; in acest din urma plan, insa, ea deja nu mai este glosematica (cf. 4.3.).

VII. CONCLUZII

Pe baza tuturor celor spuse si luand in seama, ca premise fundamentale:

A) faptul ca limbajul apartine in acelasi timp ,,naturii' si "mintii' (II, 3.4.), si

B) faptul ca " omul este obiectul unei cunoasteri anterioare oricarei stiinte, prin chiar constiinta pe care o are despre sine insusi' (IV,

pare posibil sa se stabileasca urmatoarele concluzii (care, in masura in care pot constitui "teze' si nu "constatari', se prezinta numai ca rezultate provizorii, in vederea unei discutii mai ample):

1) O neta separatie intre "forma' si "substanta' nu se poate face in aspectul fenomenal-obiectiv al limbajului, pentru ca "morficul' se constata in "hiletic' si, totodata, "hileticul' se cunoaste numai prin "morfic' (II, 1.; III, 4.3.; VI,

Daca forma este "ceea ce se mentine constant intr-o manifestare', "substanta' care se mentine, ca atare (in planul concret) sau ca atribut al formei (in planul abstract), trebuie considerata ca fiind "formalizata' (V, VI,

3) Asa-numita "substanta' poate fi ignorata, si este in mod necesar ignorata, numai ca "substanta incognoscibila'. Ea nu poate, in schimb, sa fie ignorata ca "substanta formata', ca suport necesar al functionalitatii lingvistice, pentru ca, in acest sens -dat fiind ca ceea ce se cunoaste este "forma' -, "substanta' insasi trebuie considerata ca atare, in aspectul sau cognoscibil. in realitate, ceea ce se numeste "substanta' este doar o "forma' de un ordin inferior planului de formalizare luat in consideratie (IV, V, VI,

4) Prin urmare, "forma' lingvistica nu poate fi identificata nici cu distributia in sistem, nici cu diferentele care se stabilesc intre formele concrete. in afara faptului ca include functionalitatea, ea cuprinde, in mod necesar, atribute "substantiale' (V,

Limba este un sistem de identitati si diferente. Unitatile lingvistice se cunosc prin "identitatea' lor si se "disting' prin "diferentele' dintre ele. Asa-numita "problema a substantei' coincide cu problema "identitatii lingvistice', concept in care "forma' si "substanta' se intalnesc si se identifica (V,

6) Afirmatia ca "limba este o forma si nu o substanta' poate fi inteleasa in diverse sensuri. Cel mai profitabil este sensul ca "limba' este o abstractiune, adica nu este concreta, si ca se structureaza ca formalizare a vorbirii (VI,

7) Din acest punct de vedere (concret / abstract), se pot dis­tinge "forme cu substanta' (concrete), "forme de substanta' (abstracte) si "forme fara substanta', acestea din urma in calitate de "clase' de "forme de substanta' (VI,

Substanta (forma) acustica nu este indiferenta in limbaj, pentru ca nici structura, nici "continutul' limbajului fonic nu pot sa se transfere integral in alte "substante' (V,

"Substanta expresiei' si "substanta continutului' nu se gasesc in aceeasi relatie fata de limbaj, "substanta expresiei' fiind "substanta' insasi a limbajului ca lucru, ca fenomen obiectiv (V, 9.). De asemenea, nu pare sa existe un paralelism perfect intre "forma continutului' si "forma expresiei' (VI,

Stiinta limbajului se intemeiaza, in mod necesar, pe o "cunoastere prealabila', care se reveleaza ca "experienta antepredicativa', in recunoasterea limbajului ca atare, si coincide cu cunoasterea prestiintifica pe care lingvistul o are despre limba ca vorbitor (II, IV, V, Eforturile de a o face sa coincida cu asa-numita "realitate a limbii' se datoresc acestei cunoasteri: intuitiei eidetice a "limbii' in vorbire (V, VI, Totodata, recunoasterea limbajului ca limbaj implica a-1 recunoaste ca finalitate semnificativa. Prin urmare, asa-numitul "limbaj in sine si pentru sine' este o abstractiune, si lingvistica nu poate fi pura descriere a unor "fapte obiective', nici teorie a "simplului limbaj' (II,

11) Interdependenta dintre morfic si hiletic (1) si cunoasterea prealabila prezenta in momentul recunoasterii limbajului ca atare (10) implica faptul ca, in planul expresiei, fonetica si fonologia

trebuie sa fie intelese ca discipline interdependente si care se presupun reciproc (III, 4.2-3.; IV, VI,

12) Fonetica, in calitate de stiinta a "vorbirii', adica a unei activitati corespunzatoare unei "limbi', nu poate fi conceputa ca stiinta naturala: ea este, in mod necesar, o disciplina lingvistica (III, 1.2., 3.2.; IV,

13) Cele doua discipline, asa cum sunt intelese in prezent, nu epuizeaza descrierea vorbirii si a formalizarilor ei, pentru ca ignora planul normei, constituit din elemente fonice constante, independent de functionalitatea lor. Aceasta permite propunerea unei distinctii intre trei discipline strans legate intre ele: alofonetica, normofonetica si fonetica functionala sau fonologia (III, 3.3-5.; VI,

14) "Formele lingvistice' - adica ceea ce este constant, si ceea ce este functional - apar in vorbirea concreta si sunt percepute acolo printr-o intuitie eidetica simultana cu intelegerea lor ca atare. Prin urmare, stiinta limbajului trebuie sa porneasca de la activitatea lingvistica si sa faca explicita, prin formalizari deliberate, experienta antepredicativa. Diferitele concepte stiin­tifice ale lingvisticii - printre ele, conceptul de "limba' - se structureaza ca abstractiuni pe baza vorbirii concrete. "Limba', ca formalizare a vorbirii, este o abstractiune, dar nu o fictiune (1,5.6.; IV, VI,

15) A porni de la activitatea lingvistica nu inseamna ca se porneste intr-un mod total obiectivist, pentru ca se pleaca tot­deauna cu o cunoastere prealabila a limbii sau a unei limbi (III, 4.2.; IV, V, VI,

16) Conceptele de norma, sistem, schema sunt formalizari ale vorbirii si nu se identifica cu limba-idiom, care se stabileste istoric si cultural. in limba-idiom coexista "norme' si "sisteme' (III, 3.4., 3.6.; VI,

17) Conventiile semantice precum "limba este numai forma', "limba este o retea de functii' nu se pot referi la limbile istorice, ci numai la concepte a priori (stabilite prin definitie) sau la formalizari conventionale ale vorbirii (V, VI,

Glosematica se situeaza intr-un plan de formalizare ulterior lingvisticii. Prin urmare, nu poate exista un conflict intre cele doua stiinte, daca se mentin distincte (V, VI, Conflictele care se inregistreaza se datoresc unei contradictii interne a glosematicii, intre planul teoriei si planul aplicarii (VI,

19) Abstractizarea glosematica este legitima, dar nu autori­zeaza identificarea limbii lingvistice (ca formalizare a vorbirii sau ca idiom) cu "codurile' si "limbajele' artificiale, care se deosebesc in mod esential de limbajul vorbit (V, VI,

20) Toate formalizarile activitatii lingvistice sunt legitime, dar fiecare trecere la un plan urmator implica o "saracire' in raport cu realitatea vorbirii (V, VI,

21) Singura formalizare care constituie o "imbogatire' este aceea prin care o "forma acustica' este recunoscuta ca "forma lingvis­tica', cu alte cuvinte, ca purtatoare de semnificatie (VI,

Diferitele orientari descriptive ale lingvisticii nu sunt antitetice, ci se refera la planuri diferite de formalizare (VI,

in legatura cu ultimul punct, se cuvine, totusi, sa semnalam faptul ca o sinteza, intr-o lingvistica in care sa fie cuprinse in mod organic (si fara sa fie confundate) diferitele planuri "propriu-zis lingvistice' (cf. VI, 4.1.), inclusiv cel glosematic, nu este imposibila, si chiar este de dorit. Metoda unei asemenea lingvistici ar trebui sa se bazeze pe o miscare de "dus-intors': de la vorbire (cu cunoasterea prealabila a "limbii') la "sistem' (si, eventual, la "schema'), si de la cunoasterea stiintifica a "limbii' la clarificarea activitatii lingvistice concrete. Important este, inainte de toate, ca stiinta limbajului sa nu uite ca

"momentul' sau esential si justificarea sa se releva in chiar mo­mentul in care, cum spune Saussure, "o imagine acustica se aso­ciaza cu un concept' (CLG, p. 58), adica in momentul in care un lucru fizic devine exprimare umana [expresie a omului] si se constituie in intermediar intre lume si interioritatea constiintei, ca si in conditie de sociabilitate, traditie si cultura: in conditie a umanitatii.