IDEEA DE "NORMA' IN CERCETAREA EMPIRICA SI IN LINGVISTICA STRUCTURALA

IDEEA DE "NORMA' IN CERCETAREA EMPIRICA SI IN LINGVISTICA STRUCTURALA

1. Dar impulsul decisiv pentru constituirea ambelor concepte, de norma si sistem, provine din insasi cercetarea empirica a fap­tului lingvistic, in special din progresele fonologiei si, in general, ale lingvisticii sturucturale.

Studiind, cu cativa ani in urma, limba unui poet roman, obser­vam deja, intr-o comunicare prezentata in decembrie 1948 la "Sodalizio glottologico milanese'¹¹³, ca inovatiile, mai ales cele sintactice si semantice, constatate in exprimarea poetului amintit, desi absolut inedite, indraznete si surprinzatoare si, intr-un anu­mit fel, "anormale', nu sunt aberante din punctul de vedere al sistemului, nu se percep ca "erori', nu socheaza "simtul lingvis­tic' al cititorilor de aceeasi limba. Spuneam atunci: "Procedeul lui Barbu este totdeauna acelasi: reprezinta extinderea unor intrebuintari particulare la alte cazuri, logic asemanatoare, dar

in care conventia normala este diferita'¹¹⁴. Adica faceam, desi in termeni oarecum imprecisi (mai ales in ceea ce priveste asa-nu-mitul "simt lingvistic', pe care il consideram de natura cauzala, si nu ca efect al sistemului), distinctia intre sistem functional si conventie (realizare) normala. Dar nu sunt, oare, de acelasi tip majoritatea inovatiilor poetice?, nu reprezinta ele, aproape tot­deauna, violari sau amplificari ale normei, permise de sistem? Sa vedem ce se deduce, in aceasta privinta, din cercetarile structurale.

Bertil Malmberg, amintind o discutie de la Cercul de Lingvistica din Copenhaga si o interventie a lui Hjelmslev privind problema substratului (daca substratul afecteaza efectiv "sistemul' unei limbi "in sensul strict al termenului'), observa ca "in spaniola din Paraguay este alterata realizarea fonetica, in timp ce sistemul functional ramane intact'¹¹⁵- Evident, Malmberg nu se refera aici la realizarea fonetica individuala si ocazionala, la "fapte de vorbire', care nu pot fi concrete in mod sistematic, ci se refera la o realizare normala, care caracterizeaza vorbitul unei intregi regiuni si este diferita de realizarile normale ale aceluiasi sistem spaniol din alte regiuni, dar care, totusi, nu ar afecta structura limbii din punct de vedere functional.

Sugestii foarte importante, in acelasi sens, se gasesc la Trubetzkoy, in diferite locuri din Principii de fonologie. Astfel, in capitolul despre fonologie si fonostilistica¹¹⁶, se arata ca apar in limbi realizari acustice particulare ale anumitor foneme, care caracterizeaza vorbirea diferitelor generatii, ori a celor doua sexe, a anumitor comunitati profesionale sau culturale: evident, aceste realizari diferite nu implica diferente in cadrul respectivelor

"sisteme' lingvistice; totusi, ele nu sunt individuale, nu sunt mo­mentane si ocazionale, ci sunt normale si constante in exprimarea grupurilor umane mai mult sau mai putin cuprinzatoare. Este adevarat ca, in cazuri ca acestea, nu poate fi vorba de caracteristici in intregime afunctionale, de vreme ce, chiar neavand functie propriu-zis fonologica (reprezentativa), ele ar putea avea functie expresiva. Ce sa mai spunem de "sunetele normale', pe care Trubetzkoy le opune, la modul general, "sunetelor de substitutie', admise de comunitate pentru realizarea anumitor foneme.

Mai departe, in capitolul consacrat conceptului de fonem¹¹⁷, dupa definirea fonemului ca "suma a particularitatilor fonologie pertinente pe care le comporta o imagine fonica'¹¹⁸, se face obser­vatia ca acelasi fonem se poate realiza printr-o multitudine de sunete, care sunt denumite cu termenul de variante sau variante fonetice. Totusi, din exemplele care se dau, rezulta ca, in cadrul infinitatii de realizari posibile ale unui fonem, putem distinge un numar limitat de variante-tip, normale si constante, de exemplu in anumite pozitii in cuvant.

Dar capitolul cel mai important, prin faptul ca se refera la problema care ne intereseaza aici, este cel in care este vorba despre distinctia intre foneme si variante¹¹⁹. intr-adevar, Trubetzkoy observa ca exista variante facultative (generale si individuale) si ca, dintre acestea, una poate fi considerata varianta normala intr-o limba: astfel, de exemplu, pentru fonemul Irl, realizarea (varianta) normala in franceza si in germana este r uvular, in timp ce in spaniola, italiana etc. este normal r lingual (apico-alveolar). Alt tip de variante sunt variantele combinatorii, care depind de fonemele invecinate (astfel, in japoneza, fonemul Ihl se realizeaza totdeauna ca/inainte de u). Anumite variante

facultative au, fara indoiala, valoare stilistica, iar unele dintre cele combinatorii ar avea o functie pe care Trubetzkoy o numeste asociativa sau auxiliar asociativa, adica aceea de a indica limita unui cuvant sau morfemul ori fonemul invecinat (asa, de exemplu, in spaniola din Rio de la Plata realizarea t a fonenului Igl dupa Isl indica acest ultim fonem, a carui realizare se reduce la minimum). Totusi, multe variante sunt pur si simplu normale in limba considerata, chiar daca sunt total afunctionale (Trubetzkoy insusi foloseste de mai multe ori termenii norma si normal in discutia despre variante).

Un pas inainte in aceeasi directie se face daca luam in con­sideratie capitolele privind neutralizarea opozitiilor fonologice distinctive¹²⁰, adica fenomenul prin care, in anumite pozitii in cuvant, doua foneme corelative, distincte in alte pozitii, devin interschimbabile, fara ca acest fapt sa altereze semnificatia¹²¹. Tocmai in cazul neutralizarii se constata foarte clar ca reali­zarea este "indiferenta', iar fonemele corelative sunt inter­schimbabile numai din punctul de vedere al sistemului functional, in timp ce foarte rar realizarea este efectiv indiferenta din punctul de vedere al normei limbii; mai mult: neutralizarea exista tocmai pentru ca exista o anumita realizare normala care face ca un fonem sa se confunde cu corelativul sau (sau, in caz de corelatie multipla, cu diferite corelative), adica sa devina inoperanta o opozitie fonologica. Astfel, de exemplu, in sistemul fonologie al

limbii ruse, opozitia distinctiva dintre sonore si surde se neutra­lizeaza in pozitie finala sau inaintea unei surde, dar realizarea fonemelor corelative implicate (Jbl-lpl, Idl-ltl etc.) nu este deloc indiferenta din punctul de vedere al normei, deoarece consoanele se realizeaza intodeauna ca surde.

Trubetzkoy subliniaza faptul ca fonologia, ca stiinta care are in vedere sistemul lingvistic, se ocupa de faptele fonice numai in masura in care ele indeplinesc o anumita functie in limba¹²²; dar este evident ca o limba se caracterizeaza si prin fapte fonice nefunctionale. Discutand principiile fonometriei lui Zwirner¹²³, acelasi Trubetzkoy recunoaste existenta "normelor de realizare', dar - identificand "limba' cu "sistemul functional', si "realizarea' cu "vorbirea' - afirma ca este vorba de norme care tin de parole, nu de langue. Dar putem considera cu adevarat ca fapte de parole fenomene normale si constante intr-o Iimba7ⁿ⁴

2.3. Cu privire la aceasta, Martinet¹²⁵ observa ca variantele nu pot fi lasate de-o parte in descrierea fonologica a unei limbi (aici langue e inteleasa intr-un sens, evident, mai larg decat cel de "sistem functional', atribuindu-i-se normele de realizare pe care Trubetzkoy le atribuie lui parole). Acelasi invatat accepta cu reticenta opinia lui Trubetzkoy despre functia asociativa a variantelor combinatorii. Semnaleaza, in schimb, drept semni­ficativa, constatarea facuta de B. Malmberg ca anumite variante

Faptul ca opozitia care apare la Trubetzkoy intre fonologie si fonetica nu corespunde cu exactitate antinomiei saussuriene langue-parole a fost semnalat deja la al III-lea Congres de Stiinte Fonetice (Gand, iulie 1938), in special de catre N. van Wijk si J. Laziczius. Cf. N. van Wijk, La delimitation des domaines de la phonologie et de la phonetique, si J. Laziczius, Die Scheidung langue-parole in der Lautforschung, in "Proceedings of the Third International Congress of Phonetic Sciences', Gand, 1939, respectiv p. 8-12 si 13-23. ¹²⁵ A. Martinet, Phonology as Functional Phonetics, Londra, 1949, p. 7-9.

constituie trasaturi caracteristice ale unor structuri lingvistice particulare¹²⁶ si da, la randul sau, ca exemplu, norma scurtimii vocalelor finale in franceza (care este caracteristica limbii fran­ceze, desi in franceza nu exista, in acest caz, o opozitie fonologica distinctiva intre vocale lungi si vocale scurte).

2.4. Hjelmslev¹²⁷, aplicand o metoda structurala si functionala nu numai planului expresiei, sau fonic, ci si planului continutului, sau semantic, constata existenta, in cele doua planuri, a variantelor libere sau individuale (variatii, cf. variantele facultative din fonologie) si a variantelor conditionate sau combinatorii (varie­tati)¹²^, si observa ca variatiile pot fi studiate prin mijloace statis­tice (fonometrice). Pe langa aceasta, constata in cele doua planuri fenomenul pe care il numeste sincretism, corespunzand neutra­lizarii din fonologie. Fiecare varianta este realizare a unei inva­riante, iar sistemul lingvistic este, de fapt, sistem de invariante.

3.1. Daca identificam limba cu acest din urma concept, va trebui sa spunem, fireste, ca variantele nu apartin limbii. Dar daca acordam acestui termen sensul pe care il are, de obicei, in expresii ca "limba spaniola', "limba franceza', atunci va trebui sa recunoastem, pe baza observatiilor pe care le-am facut deja, ca in "limba' nu se constata numai invariante, ci si "tipuri de variante' sau "variante-tip' (clase ale variantelor pur momentane si ocazionale). Nu numai invariantele, ci si variantele normale apar in numar limitat in fiecare limba si caracterizeaza limba in cauza. Adica, exista in fiecare limba opozitii constante si specifice atat intre invariante cat si intre variantele normale, cu deosebirea ca opozitiile intre invariante sunt functionale, in timp ce opozitiile intre variante nu au un astfel de caracter, chiar daca nu sunt nici indiferente, nici arbitrare in limba data. Asta inseamna ca exista aspecte extrafonologice si, in general, extrastructurale, afunctio-nale, care nu apartin sistemului si care, totusi, nu sunt pur si simplu intamplatoare, ci caracterizeaza o limba: limba, in sensul larg al termenului, este nu numai sistem functional, ci si realizare normala.

Asa, de exemplu, din punctul de vedere al sistemului func­tional, fenomul italian III (reprezentat in grafia comuna de se sau sci: scena, scialbo) se descrie suficient prin trasaturile fricativ si palato-alveolar, dat fiind ca nu exista alt fonem italian care sa reuneasca asemenea caracteristici, in timp ce faptul ca e vorba de o consoana surda este, din punct de vedere fonologie, nepertinent, deoarece in italiana (italiana literara) nu exista un fonem care sa se opuna lui /§/ numai prin sonoritate. Totusi, nu incape indoiala ca Isl in italiana, in limba italiana (literara), si nu doar in cutare sau cutare act lingvistic concret al unui individ sau al altuia, este nu numai fricativ si palato-alveolar, ci si surd, prin realizarea sa constanta, si ca, desi exista un loc gol in sistem, acest fonem nu se realizeaza niciodata ca */z/, corelativul sau.

3.2. Dar unde anume in limbaj trebuie sa situam aceste ele­mente normale si constante intr-o limba si, totusi, "nepertinente' din punct de vedere functional, dat fiind ca ele nu pot fi incadrate in sistem? Le situam, anume, in cealalta abstractiune, anterioara sistemului, pe care am numit-o norma. Credem ca un punct de vedere structural asupra limbajului nu poate decat sa conduca la acest concept, si acest lucru se intampla fara a elimina in intregime din studiul nostru substanta fonica. Adica, se ajunge in mod necesar la o revizuire a opozitiei langue-parole, asa cum

a intrevazut, cu destula claritate, Martinet: " ar fi fost interesant de semnalat si de discutat incercarea lui Malmberg de a distinge intre faptele extrafonologice universale si cele care caracterizeaza o limba data. Acest fapt ne-ar fi putut conduce la reexaminarea capitolelor din Grundzuge [lucrarea lui Trubetzkoy] consacrate variantelor si a capitolului despre problema, inca foarte prost rezolvata, a raporturilor dintre pertinenta fonologica si distinctia saussuriana fundamentala intre langue si parole'ⁿ⁹ [subl.n.].

Probabil, dat fiind sensul pe care il atribuie termenului "limba', Martinet ar vedea norma ca un aspect al limbii, coordonat cu sistemul. Spre o solutie diferita, cel putin din punct de vedere formal, ne-ar conduce, in schimb, Brandal, cu al sau concept de "uz lingvistic' (usage): "in legatura cu distinctia dintre langue si parole, se pune adesea intrebarea care este, sub acest raport, pozitia uzajului. Putem admite acesta notiune ca intermediara, intr-un anumit fel, intre langue si parole, cu conditia de a con­cepe uzajul ca un fel de norma secundara, permisa de sistemul abstract si superior al limbii, pe care nu are, totusi, posibilitatea sa-1 suprime si nici macar sa-1 modifice'¹³⁰ [subl. n.]. Si este firesc ca Brandal sa ajunga la aceasta conceptie, caci pentru el "limba' este exclusiv sistemul abstract, ideal.

Asta inseamna ca, intr-un anumit fel (si daca nu se atribuie lui parole totalitatea realizarii), se ajunge la una din aceste doua scheme (dupa cum este considerat conceptul de "limba': in sens saussurian larg, ca tot ceea ce este constant si sistematic in limbajul unei comunitati, sau in sens saussurian restrans, de sistem functional):

Vom vedea ca nici una dintre cele doua scheme nu este satisfacatoare din punctul de vedere al unei conceptiii unitare, care sa considere limbajul in realitatea sa primara si intrinseca de activitate, dar adevarul pe care cele doua scheme il contin ni se pare de netagaduit.