LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

a) Modalitati ale nararii

Povestire vezi Naratiune in Conceptele generale

Rezumat - tehnica narativa in genul epic constand in prezentarea succinta de catre narator, a actiunilor personajelor, din necesitatea de a comprima o perioada mai indelungata din evolutia lor. Apare atat in naratiunea clasica (I. Slavici, Moara cu noroc), cat si in cea moderna (epilogul autorului din romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu).

Scena - subdiviziunea unui capitol sau a unui tablou epic, similara cu episodul, caracterizata printr.o relativa independenta fata de intreg, in sensul ca inchide o anumita semnificatie si are, eventual, o valoare simbolica. Termenul este imprumutat din domeniul dramaturgiei, de la care pastreaza determinarile spatiale, temporale, cele tinand de scenariu, miscarea personajelor, observarea detaliilor etc. (De exemplu, scena cinei de la inceputul romanului Morometii).

b) Marci ale prezentei naratorului; limbajul personajelor. Vorbire directa si indirecta, stilul indirect liber

Stilul direct ( vorbirea directa, discursul direct) Comunicarea directa, de catre emitator, a gandurilor, opiniilor, sentimentelor etc.

Stilul direct se regaseste:

in dialog: - Adu-mi dictionarele!

- Du-te si ia-ti-le singur!

- Nu vrei sa-mi faci nici un serviciu .

- Ai fi putut sa ma rogi.

in monolog;

in citarea cu exactitate de catre alt locutor a spuselor cuiva:

Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn zicandu-mi: "Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul arminesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?" (I. Creanga - Amintiri din copilarie)

in citarea propriilor cuvinte: " . bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu! . gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multamire: "Taci, lelita, ca te-am captusit eu!"

Marci:

Domina persoana I (a locutorului) si persoana a II-a (a interlocutorului), in formele pronominale si verbale;

Apar enunturi cu intonatie variata: enuntiative, interogative, imperative, exclamative;

Trecerea la stilul direct este precedata de verbele de declaratie: a zice, a spune, a intreba, a comenta, a raspunde etc. ( prezenta lor nu este insa obligatorie, trecerea putand sa se faca si direct ); enuntul (enunturile) care urmeaza se afla in raport de incidenta fata de ele;

Textul cuprinde elemente ale oralitatii;

Sunt folosite semne de punctuatie caracteristice: doua puncte, liniuta de dialog, ghilimelele.

Stilul indirect (vorbirea indirecta, discursul indirect) - Comunicarea gandurilor, opiniilor, sentimentelor cuiva intr-o maniera mediata, transpusa (prin relatarea discursului direct de catre alt locutor).

Marci:

Prezenta obligatorie a unui verb de declaratie sau de perceptie, fata de care enuntul (enunturile) urmatoare este (sunt) in raport de subordonare;

Prezenta conjunctiilor (elementelor de relatie) subordonatoare: ca, sa, cum, unde, cand, care, cine, ce etc.):     L-a intrebat cine este si i-a dat drumul in casa. L-a asigurat ca stie cu cine are de-a face si i-a dat de inteles unde il vazuse prima data;

Domina persoana a III-a a pronumelor si verbelor;

Nu apar verbe la imperativ si vocative ale substantivelor si pronumelor;

Nu apar semnele de punctuatie caracteristice stilului direct.

Trecerea unui text din stil direct in stil indirect implica

Disparitia marcilor grafice ale vorbirii directe;

Realizarea raportului de subordonare prin introducerea verbului de declaratie si a elementelor de relatie, urmate de completive directe sau indirecte:

Ma duc pana la un prieten. . . . . . . . . .Spune (a spus) ca se duce pana la un prieten.

Interogativele directe devin interogative indirecte ( iar verbul de declaratie trebuie sa aiba

intelesul de "a intreba"): Cine esti dumneata? . . . . . . . . L-a intrebat cine este el.

Sunteti pregatiti de drum? . . . . . . . . . . I-a intrebat daca sunt pregatiti de drum.

Imperativele sunt transpuse printr-un verb care are sensul de "a porunci", "a pretinde", "a

cere": Stai pe loc! . . . . . . . . . . .I-a ordonat (poruncit, cerut, pretins) sa stea pe loc.

Propozitiile exclamative sunt transpuse prin verbe de tipul "a ura", "a dori", "a spune", "a se

plange": Sa traiti multi ani! . . . . . . . .I-a urat sa traiasca multi ani.

Vai de mine! . . . . . . . . . . .Se plange ca e vai de el.

Dispar interjectiile care nu sunt indispensabile intelegerii mesajului sau sunt transpuse prin verbe cu un sens apropiat; vocativele sunt inlocuite prin forme nominale aflate la alte cazuri:

Mai, mai, mai! Ioane, Ioane, in ce bucluc ne-ai bagat! . . . . . Se plangea ca Ion i-a bagat in mare bucluc.

Pronumele si verbele de pers. I si a II-a sunt inlocuite (in general) cu forme de pers. a III-a. Fac exceptie locutiunile, expresiile si proverbele in care apar pers. I si a II-a cu sens general:

Imi cunosc bine obligatiile fata de tine. . . . . . A zis ca isi cunoaste bine obligatiile fata de celalalt.

Mi-am dat seama ca daca dai nas lui Ivan, el se suie pe divan . . . . . .Afirma ca si-a dat seama ca daca dai nas lui Ivan, el se suie pe divan.

Adjectivele, adverbele si pronumele care exprima apropierea in spatiu sau in timp sunt

inlocuite de cele care arata departarea: Il voi chema pe acest om aici, acum . . . . Spunea ca il va chema pe acel om acolo, atunci. ( Dar si: Spune ca il va chema pe acest om aici, acum., in functie de situarea in timp si spatiu a celui care transpune vorbirea directa in vorbire indirecta, fata de locutorul / situatia de comunicare initial / initiala.)

Stilul (discursul) indirect liber (vorbirea indirecta libera) Comunicarea gandurilor, opiniilor, sentimentelor cuiva ca si cum cel care le relateaza s-ar identifica, in actul enuntarii, cu persoana careia ele ii apartin. In acest stil distingem, asadar, doua voci: una care a produs enuntul si alta care il reia.

Exemplu: "Cand, dupa razboi, Moromete deveni proprietar, el trai atat de deplin bucuria de a fi scapat de mosier, incat nu baga de seama ca unii nu se mai gandeau de mult la asta, ci la cu totul altceva. La ce anume? Sa faca comert! Asadar, cu cereale sa castige bani! Si cu banii ce sa faca? Sa plateasca impozitele! Asta era ceva de ras, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunsesera! In sfarsit, fie si comert, dar sa fim intelesi ca nu asta e scopul . Incat Moromete vedea in priceperea lui Balosu de a face combinatii mai mult ceea ce ii placea fiului sau de zece ani, Niculae, si mult mai putin ceea ce le placea celor trei, Paraschiv, Nila si Achim."

Marci:

Enuntarea lasa impresia ca locutorul solidarizeaza cu perspectiva si cu vorbirea personajului, permitand accesul la monologul sau interior ( la vorbirea sa interioara);

Nu apar verbele declarative si nici elementele de relatie subordonatoare (enunturile sunt "libere"), ceea ce il apropie de stilul direct;

Intonatia este diversa (interogativa, exclamativa, enuntiativa, imperativa), ca in stilul direct;

Verbele si pronumele sunt la persoana a III-a, ca in stilul indirect;

Nu apar doua puncte, semnele citarii si linia de dialog ( ca in vorbirea indirecta).

Observatie: Stilul indirect liber este folosit frecvent in proza de analiza psihologica, deoarece constituie un mijloc de realizare a introspectiei.

Stilul (discursul) direct legat (vorbirea directa legata) Comunicarea gandurilor, opiniilor, sentimentelor cuiva exact in forma in care au fost enuntate, dar introduse printr-o conjunctie subordonatoare: M-a intrebat ca ce cauti aici? Mi-a zis ca sa plece imediat sora ta de aici!

Marci:

Este specific vorbirii populare si familiare;

Confera o puternica nota de oralitate comunicarii;

Pastreaza intonatia si formele pronominale / verbale din vorbirea directa;

In locul marcilor grafice (doua puncte, ghilimelele, linia de dialog) din stilul direct, apare elementul de relatie subordonator.

c) Registre stilistice

Limbajul popular / oral - este limbajul (preponderent oral) care nu se supune tuturor normelor limbii standard. De fapt, notiunea de "limbaj popular" este o abstractiune, pentru ca limbajul necultivat se intalneste in forme concrete in diferite variante regionale, in vorbirea rurala sau urbana, ca limbaj familiar sau argotic. Trasaturile populare sunt comune tuturor acestor categorii (adeseori prin limbaj popular se intelege totusi in primul rand limbajul vorbit in mediul rural, nu argourile orasenesti).

Multe dintre trasaturile limbajului popular sunt de fapt derivate din trasaturile generale ale oralitatii: utilizarea intensa a mijloacelor paraverbale (intonatie, accent, pauze), implicarea interlocutorului, spontaneitatea, redundanta. Se pot adauga cateva trasaturi lingvistice particulare:

accidente fonetice, reduceri de sunete;

rime, aliteratii;

un vocabular relativ redus, cu polisemie bogata;

existenta a numeroase locutiuni si expresii, care au adesea la baza metafore si comparatii concrete;

structura sintactica simpla, uniforma, cu putine elemente de relatie;

prezenta unor elemente afective: interjectii, diminutive, constructii expresive cu valoare de superlativ;

aparitia unor elemente vulgare: insulte, imprecatii, termeni obsceni etc.

Limbajul cult / scris este, in mod complementar celui popular, produs prin respectarea normelor, folosit mai ale in scris. Se caracterizeaza prin pastrarea integritatii fonetice a cuvintelor, prin evitarea repetitiilor, printr-un vocabular bogat, nuantat, dispunand de numeroase sinonime partiale, diferentiate stilistic, tendinta de folosire a termenilor abstracti; structura sintactica a frazei e complexa; elementele afective sunt mai putine si mai controlate

Oralitate populara / oralitate culta Limbajul popular se realizeaza mai ales in forme orale, dar oralitatea nu e numai populara. Si variantele culte ale limbii cunosc manifestari orale: discursuri, conferinte, dezbateri, convorbiri oficiale, mese rotunde, conversatii "de salon" etc. Termenul de oralitate culta (literara) desemneaza insa mai ales caracteristica stilului unor scriitori, determinata de utilizarea unor forme si procedee specifice limbii vorbite. Rezultat al intentiei autorului de a potenta impresia de autenticitate a discursului artistic si de a-si individualiza personajele, oralitatea literara presupune selectia si "stilizarea" elementelor de limba vorbita, deci o evaluare, dozare si prelucrare a acestora. Marcile lingvistice ale oralitatii sunt, de obicei reprezentate de:

forme fonetice, gramaticale, lexicale cu caracter popular - uneori chiar regional - si/sau familiar;

preponderenta raporturilor de coordonare si a conectorilor sintactici polifunctionali;

frecventa structurilor eliptice si/sau repetitive (repetitii propriu-zise, reluari, reformulari);

prezenta unor structuri anacolutice;

frecventa elementelor deictice - inclusiv a vocativelor -, precum si a mijloacelor tipice de exprimare a afectivitatii: interjectii, exclamatii etc.;

locutiuni si expresii populare, forme argotice etc.

Trasaturilor extralingvistice si paralingvistice care definesc discursul oral: tonul, debitul, ezitarile, pauzele etc., sunt sugerate prin apelul la o diversitate de semne grafice (adesea combinate: semnul intrebarii si al exclamatiei, semnul intrebarii si puncte de suspensie etc.).

In proza, indeosebi in cea moderna, oralitatea prezinta aspecte specifice in pasajele dialogale si in cele narative propriu-zise. In dialog (ca si in textele dramatice) se face apel nu numai la forme si procedee de felul celor mentionate, ci si la tipurile curente de structuri si strategii conversationale; in naratiune, intervine diversitatea procedeelor stilului indirect liber sau a formelor de implicare a cititorului in relatare. In poezie dar si in anumite tipuri de proza (basmul cult, de exemplu, alaturi de mijloacele care isi au sursa in comunicarea orala curenta, definitorii pentru ceea ce s-ar putea numi oralitate primara, este posibila folosirea unor structuri si procedee preluate din literatura populara orala, care definesc o oralitate secundara (bazata pe preluarea rezultatelor unei prelucrari estetice anterioare limbii vorbite) De exemplu, basmele lui Ion Creanga.