Lista lui Popescu

Lista lui Popescu

Ma tem ca au trecut atatea zile si tot nu stiu ce sa spun despre Cristian Popescu. De fapt, nu ma tem deloc - intr-un fel, ma bucur tare, asa evit sa produc un discurs inadecvat. Mai bine niciun discurs decat unul inadecvat. Fara a mai pretinde ca ma impotrivesc, ca protestez, ca Revolutia, Sistemul, Tara, Poezia si toate celelalte, sunt de parere ca, in astfel de situatii, trebuie sa facem liniste in jurul textului si sa-l privim, sa-l pipaim, sa-l mirosim si, daca indraznim, sa muscam din el si sa asteptam sa-si faca efectul.

In cea mai mare parte a criticii literare, situatia lui Cristian Popescu apare dupa cum urmeaza: nouazecist, anti-optzecist, revista Nouazeci, cenaclul Universitas, Mircea Martin, poezie cu tramvaie, biografie­/ biografism, secrete de familie deconspirate, umor negru, onirism, Caragiale, Cartarescu, Bacovia, douamiism, "daca ar fi trait mai mult, ar fi fost un mare poet", moarte. Ar putea fi suficient - daca n-ai avut timp sa citesti si poeziile, si acum te grabesti spre examen. Ar putea fi suficient si daca te ocupi cu prezentarea poetilor inclusi intr-o antologie de poezie postdecembrista. Sau daca faci o lista cu poetii care n-au avut timp sa devina mari poeti. De fapt, e suficient daca faci o lista, de orice fel ar fi ea. Eu ma-mpotrivesc.

Totusi, daca ar fi sa ma ocup cu listele, as face una cat mai schematica, sa nu-ntelegi nimic daca n-ai citit poeziile, ca mai bine sa nu pricepi deloc decat sa pricepi altceva. As consemna pozitia anti-textualista a poetului, care, intr-un fel, era de asteptat de vreme ce textualismul, abuzat de optzecisti, devenise greu, omniprezent, normativ.

As mai nota si tema fundamentala, backgroundul tuturor poemelor, Moartea. Insa numind-o tema as gresi, caci Popescu nu scrie despre moarte, ci in interiorul ei; el nu creeaza o lume, ci o lumea cealalta, in care, adevarat, sunt mai multi Popesti decat aici, pe pamant. Si cu cat mai multi Popesti, cu atat mai bine. Cu cat mai mare familia, cu atat mai suportabil totul. Caci cu cat mai multi Popesti, cu atat mai multe inimi de ascultat in tramvaiul 26. Marin Mincu spunea ca Familia Popescu e insasi familia poetului, ale carei secrete acesta le deconspira. Cristian Popescu avea, cred, alta teorie: Familia Popescu este insasi omenirea, toti oamenii care au trait, traiesc si se vor naste pe pamant. Popescu e omul insusi, iar tramvaiul sau, intr-adevar iesit din timp, cum au remarcat criticii, tocmai timpul.

Despre biografism, niciun cuvant. Biografismul lui Popescu, daca exista, nu este vizibil. Iar daca e vizibil fara sa existe, inseamna ca e un fals biografism, pe care critica a mizat dintr-o confortabila naivitate, suprapunand poetul Cristian Popescu si personajul Cristian Popescu, asa cum adesea se petrece cand vine vorba de listat naratiuni autofictionale. Totusi, ce-ar fi fost daca pe Cristian nu l-ar fi chemat Popescu? Ce-ar fi fost daca Familia Popescu ar fi devenit, de pilda, familia Marcovici? Ar fi devenit? Sigur nu. Cred ca daca nu l-ar fi chemat Popescu in buletin, in tramvaiul 26 sigur l-ar fi chemat asa. Pentru ca faptul ca numele poetului si antroponimul Popescu, intrat in mentalul colectiv ca simbol al anonimatului, sunt acelasi este doar o coincidenta, cu care poetul a jonglat ca un maestru si si-a decorat intreaga poezie. In fata mortii toti suntem Popesti. De aceea in tramvai toti semanam cel mai mult unii cu altii. Si iata cum, in acest punct, antroponimul Popescu, simbol al non-identitatii, devine cel mai plin de sens nume dintre toate, caci ce e mai dens si mai complex pe pamant decat Omul?

Poate as mai vorbi despre nemiscare, greutate, plumb, despre manechinele ale caror incheieturi scartaie cand se schimba vremea. Poate as merge atat de departe si as vorbi despre Popescu ca autor al lumii lui Bacovia. As spune, probabil, ca descompunerea pe care eul bacovian o vede in oras si tulburarea care il copleseste (Toarna pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine sa le pun;/ Sunt cativa morti in oras, iubito,/ Si-ncet, cadavrele se descompun) sunt apanaje ale lumii eului popescian, care nu il surprind, ci il emotioneaza (Toata lumea isi va aminti ca la inmormantare, sicriul nu era batut in cuie ci era legat c-o funda mare si roz, ca un cadou trimis nu-stiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el: A se pastra la loc intunecos si rece", dar astea-s vorbe. Vorbe cu pacat.). Si cate si mai cate as mai nota, daca, aflandu-ma in fata poeziei lui Popescu, as simti ca am vreun rost pe lume.

Asa ca mai bine iau o foaie de hartie si scriu:

"Cristian Popescu isi coase un costum bizar, il imbraca si se urca in tramvai, acolo unde oamenii seamana cel mai mult unii cu altii. Toti au costume bizare, si toti au inimi pe care sa le asculte. Tramvaiul lui Popescu e plin de inimi, asa cum ar fi trebuit sa fie, daca ar fi existat, balonul cu ultima rasuflare a tatalui. Tramvaiul lui Popescu e sala de asteptare in care stam cuminti, pregatiti pentru marea intalnire cu Vatmanul. Caci la capat, Vatmanul va cobori si va face o reverenta in fata calatorilor sai care nu l-au cunoscut. La capatul tramvaiului, toti calatorii vor primi, ca sticlele de vin, etichete cu numele Popescu. Si toti se vor bucura si vor benchetui la localul familial, care acum a devenit al tuturor. Al Familiei Popescu. Caci visul Poemului lui Cristian Popescu pare a fi fost dintotdeauna «sa fie o discutie la crasma, la un pahar de vin, cu amicii»[1]. Iar eu, devenita deja unul dintre prietenii devotati ai Poemului, nu ii voi refuza aceasta dorinta. Asa ca iata prezentarea mea:

Bunicul s-a ingrijit din timp de pranzul ce trebuia servit la acest parastas. A lipit pe sticle cu vin, drept etichete, pozele de la nunta cu el si bunica. A scos miezul din paini si a picurat cu grija inauntru ceara de lumanare pana le-a umplut la loc. Si la sfarsit, la cafea, vor fi aduse cesti mici in care o sa palpaie cate o lumina de candela. Mama a avut ideea sa insamantam din vreme pe mormantul bunicii, ceapa verde, ardei gras si ridichi.Sa servim lumea cu salate facute din ele. Ca-i mai bine in asemenea momente sa mananci din dragoste, nu de foame.

Duminica trecuta bunicul a umblat prin parc cu un pantof care i-a ramas de la bunica si s-a rugat de toate fetele de liceu sa-l incerce. Cum a aflat acest lucru, bunica si-a ales o rochie eleganta, o varsta potrivita, s-a gandit la niste vorbe linistitoare si a rugat un inger s-o duca in visul bunicului. Dar pe el l-a durut burta si n-a putut sa doarma.

Toata lumea isi va aminti ca la inmormantare, sicriul nu era batut in cuie ci era legat c-o funda mare si roz, ca un cadou trimis nu-stiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el: "A se pastra la loc intunecos si rece", dar astea-s vorbe. Vorbe cu pacat.

Acum, pentru parastas, bunicul a pus in sufragerie un brad pe care l-a impodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o manusa si ultimii ei ciorapi de matase umpluti cu beteala. Cum a aflat acest lucru, bunica si-a ales prima tinerete, a pregatit un rasarit la mare si cateva vorbe dragastoase, dar a nimerit in visul unui adolescent, baiatul vecinului, care a uitat tot cand s-a trezit.

La masa, lumea o sa vorbeasca vrute si nevrute. "Ai auzit, draga? Batranul si-a facut o masca de plastic cu chipul lui de la 20 de ani si-o poarta prin casa toata ziua; si-o scoate numai inainte de culcare. Unii spun ca s-a ramolit asa de tare ca nu mai tine minte decat cum arata la 20 de ani cand a-ntalnit-o pe nevasta-sa si ca fara masca asta, nu se mai recunoaste in oglinda. Eu cred ca de frica, draga, asa , ca sa mai uite. Vai de capul lui!"

La masa va fi adus intr-un castron mare, adanc, plin cu pamant, curcanul rumenit, apetisant. Ingropat pe jumatate.

"Dar de nepotu-su ce sa mai zici? Are bataturi la tample. Auzi si tu: cel mai mare specialist de la noi in strans negru sub unghii.

Las' ca bunica-sa l-a intrecut. Strange acum si sub pleoape."

Eu mi-am pus pijamaua, am stins lumina, mi-am aranjat perna sub cap si am adormit. Bunica a nimerit destul de usor la mine in vis si stam de vorba, asa, linistiti, cam de vreo luna.